Despre autor
Autor :
Lect. Dr. Ioan Ovidiu Abrudan

Descriere Autor :
Lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Andrei Şaguna", Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu.

Email Autor :
abrudanioanovidiu@yahoo.com

Adresa Autor :
-

Cuprins
Metadate
Numar :
3 / 2015
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Studii şi articole

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat

Studiul de faţă a fost prilejuit de descoperirea, în timpul lucrărilor de restaurare a bisericii de lemn din Poiana Sibiului, a mai multor componente dintr-un ansamblu iconografic ce a aparţinut unui edificiu de cult anterior celui actual care datează de la 1766.
Identificarea acestor fragmente (28 de piese) dezleagă misterul prezenţei de mulţi ani, în pronaosul bisericii din Poiana, a unei piese răzleţite din acel vechi decor iconografic reprezentând scena „Marea Deisis”, şi pe care autorul acesteia, Dumitru Zugravul, şi-a lăsat iscălitura, alături de menţiunea numelui celui care a donat pictura, la anul 1743. Atribuirea întregului ansamblu de imagini regăsit acestui artist, despre care se cunosc doar puţine lucruri, între care şi faptul că a fost ucenicul lui Ştefan de la Ocnele Mari, precum şi posibilitatea datării la mijlocul secolului al XVIII-lea, fac din acest grup de imagini, al doilea cel mai vechi ansamblu de pictură bisericească românească care se păstrează la ora actuală în judeţul Sibiu.

Cuvinte-cheie:
Dumitru Zugravul, Poiana Sibiului, biserici de lemn din judeţul Sibiu, al doilea cel mai vechi ansamblu de pictură bisericească din judeţul Sibiu

Articol intreg

***

Într-un studiu consacrat Bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, din Poiana Sibiului (jud. Sibiu), evocator pentru împrejurările istorice dramatice în care s-a înălţat monumentalul edificiu din lemn în anul 1766, consemnam presupunerea regretatei cercetătoare Ioana Cristache-Panait, cu privire la existenţa unei construcţii de cult anterioare, tot din lemn, cel mai probabil chiar pe amplasamentul actualei biserici. Îi sugerase acest lucru identificarea pe peretele estic al nartexului de la Poiana, chiar deasupra uşii de acces înspre naos, a unei componente pictate, aplicate pe acel perete, ilustrând icoana Deisis, în varianta extinsă a temei, care provenea cu certitudine din ansamblul mural al unei mai vechi clădiri. Se puteau însă invoca, în sprijinul aceleiaşi ipoteze, şi alte mărturii, precum cele oferite de izvoarele statistice bisericeşti ale secolul al XVIII-lea ori de documentele cartografice ale localităţii întocmite în a doua jumătate a aceluiaşi veac.
Revenind asupra chestiunii, suntem în măsură să propunem încă un argument, plecând de la o descoperire prilejuită de intervenţiile efectuate între timp în vederea consolidării şi conservării vechiului monument bisericesc. Este vorba, mai precis, de lucrările de refacere a acoperişului, când, după înlăturarea învelitorii şi demontarea şarpantei din zona absidei altarului, s-a putut constata că, la extradosul bolţii acestui compartiment, scândurile care o alcătuiau erau dublate de altele, despre a căror existenţă nu se ştiuse până atunci. Adevărata surpriză a fost că toate aceste elemente adăugate erau acoperite cu picturi, piese, acum articulate la întâmplare, dintr-un ansamblu iconografic inedit, acelaşi din care provenea, după toate aparenţele, şi segmentul străin de decor, care fusese montat deasupra uşii din pronaos.
***
Se poate afirma, prin urmare, că în satul Poiana a existat un edificiu de cult ortodox înainte de anul 1766, când s-a clădit biserica din lemn pe care o cunoaştem astăzi, faptul fiind înregistrat, aşa cum spuneam, în documente statistice bisericeşti. E cazul Conscripţiei din 1733, iniţiată de episcopului unit Inocenţiu Micu-Klein, în care este menţionată biserica din lemn pe care o deţineau ortodocşii din localitatea Poiana, din scaunul Miercurei. Pe seama aceleia au fost cumpărate de credincioşi, în mai multe rânduri, diverse cărţi de ritual, cum au fost Chiriacodromionul (ediţie din 1699), donat bisericii în 1733, Antologhionul, intrat în zestrea parohiei, în 1738 ori Penticostarul (ediţie din 1743), achiziţionat de mai mulţi poienari la 1744.
Alte surse, din aceeaşi categorie, consemnau că, la 1744, slujeau la altarul bisericii din lemn, care a existat înaintea celei de astăzi, nu mai puţin de patru preoţi ortodocşi: Ion Dobrotă (hirotonit în 1721 la Arad), Oprea Bodea (hirotonit în 1721 la Timişoara) şi cei dintr-o generaţie mai nouă, popa Maniu şi popa Ion. Această informaţie e grăitoare pentru importanţa dobândită de comunitatea poienarilor între celelalte obşti săteşti ale Mărginimii Sibiului, prestigiu care s-a menţinut şi în deceniile următoare, când satul devenise un centru al acţiunilor de revendicare a libertăţii religioase a românilor ortodocşi. Este şi motivul pentru care avea să fie înfiinţat la Poiana un nou protopopiat ortodox, inaugurat îndată după vizita pastorală întreprinsă în localitate de episcopul Dionisie Novacovici, în 1762.
În virtutea rangului la care fusese ridicată parohia, era firesc să-i fie asigurat şi un lăcaş de închinare corespunzător, superior măcar ca dimensiuni celui existent care, după cum e de presupus, prezenta o alcătuire destul de modestă.
Pe de altă parte, luând în considerare numărul credincioşilor (231 de familii, potrivit statisticii din anii 1760-1762), şi mai ales faptul că toţi aceştia aparţineau unei singure confesiuni, nu se justifica împovărarea lor cu întreţinerea a mai mult decât a unei singure biserici. Astfel că, în 1766, atunci când s-a construit actuala biserică, aceasta a înlocuit-o pe cea veche care a dispărut, într-un fel sau altul, din peisajul localităţii. Pe Harta iozefină a Marelui Principat al Transilvaniei, care s-a desenat între 1769-1773, în perimetrul localităţii Poiana (Pojana, cuprinsă în secţiunile 218 şi 219) nu mai figura şi un alt lăcaş de închinare, în afara celui care se situează şi astăzi pe poziţia marcată la vremea respectivă de cartografi.
În sprijinul reconstituirii vieţii bisericeşti a obştii ortodocşilor din Poiana secolului al XVIII-lea, o mărturie istorică o pot aduce şi fragmentele de decor descoperite de curând, care după restaurare au fost expuse în pronaosului bisericii din lemn. Din analiza subiectelor iconografice pe care le ilustrează fiecare, se poate lesne evidenţia, aşa cum se va vedea în cele ce urmează, faptul că au fost extrase din toate compartimentele bisericii căreia i-au aparţinut la origine, şi de la diverse niveluri ale acestor compartimente: bolţi, timpane ori din compunerea tâmplei.
Am putea admite, prin urmare, că atunci când s-a construit biserica de la 1766, diverse părţi din alcătuirea edificiului care existase înainte, aflate de meşteri în bună stare după dezmembrarea acestuia (ne referim la toate categoriile de elemente din care sunt alcătuiţi pereţii verticali şi acoperişul unei construcţii din lemn), au putut fi recuperate şi încorporate în noua biserică. Pentru că ar fi greu, altfel, să ne imaginăm, în ipoteza cedării sau vânzării vechii biserici, după obicei, unei alte comunităţi, că membrii acesteia ar fi renunţat tocmai la acele porţiuni din construcţia pe care o preluau, care ofereau suportul unui decor pictural de bună calitate artistică şi conservat în condiţii mulţumitoare, aşa cum o dovedeşte chiar starea bună în care se păstrează la ora actuală.
***
Propunându-ne să reconstituim programul iconografic al vechii biserici dispărute din Poiana, plecând de la cele câteva segmente care au mai putut fi recuperate, e firesc să începem cu acel fragment din decor, pe care ctitorii actualei biserici au hotărât nu doar să-l păstreze, ci să-l şi expună spre contemplare credincioşilor care aveau să asiste la slujbe din pronaos, încăpere lipsită până astăzi de decor mural. Motivul pentru care au făcut acest lucru poate fi pus în legătură cu aspectul cu totul deosebit al acestei piese pictate, a cărei dimensiune se cuprinde, aproape perfect, în lăţimea nartexului. Compoziţia Deisis, sau Marea Rugăciune de mijlocire pe care o ilustrează, are un pronunţat caracter monumental, prin extensiunea datorată reprezentării celor doisprezece Apostoli, iar semnificaţia imaginii se pliază perfect pe înţelesul pe care-l manifestă simbolic peretele estic al nartexului, cu deschiderea uşii înspre naos, şi anume accederea credincioşilor în spaţiul Împărăţiei veşnice, prin „poarta cea strâmtă” (Luca 13, 24) a Judecăţii obşteşti, „uşa milostivirii” lui Hristos faţă de oameni, pe care o deschid rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor.
Cu toate acestea, fragmentul de decor iconografic la care ne referim nu prezintă aceeaşi poziţionare ca în spaţiul bisericii de la care a provenit, unde ocupa registrul corespunzător acestei teme de pe iconostas, deasupra uşilor şi al icoanelor împărăteşti. De altfel, întâmplarea a făcut ca din biserica dispărută, să se păstreze chiar fragmentul de decor care prezintă friza Apostolilor, flancând, câte şase, de o parte şi de cealaltă Hetimasia – scaunul de judecată –, pictată în centru şi oferind astfel un aspect al compoziţiei, mai dezvoltate, a Judecăţii din Urmă, care se zugrăveşte de obicei în pronaos, pe peretele răsăritean al acestei încăperi. O dovadă în plus că scena Marea Deisis provenea din zona tâmplei, şi nu din cea a pronaosului fostei biserici, o oferă şi prezenţa, în cadrul compoziţiei, a unei inscripţii, prin care ni se comunică numele donatorului, cel al zugravului şi anul când s-a realizat pictura: „Pom[enirea] g[ospo]d Dumitru Dobrotă, 1743 (an notat atât în caractere chirilice, cât şi în cifre arabe), az rucopis[eţ] Dumi[tru]”. Era firesc ca formulei votive să-i fie rezervată o poziţie privilegiată, cum era cea de pe iconostas, unde putea fi mai lesne, decât oriunde altundeva, remarcată şi descifrată de către credincioşi.
Urmărindu-le în ordinea consacrată de tradiţia iconografică bizantină, descoperim mai întâi fragmente de compoziţii din pictura bolţilor. Din naos nu se mai păstrează decât o rămăşiţă a imaginii Pantocratorului. Compusă într-un cadru rotund, această icoană ocupa, în biserica veche din Poiana, o zonă care se extindea pe şapte sau poate chiar pe mai multe scânduri, care alcătuiau acea porţiune a bolţii. Din câte vor fi fost, nu a mai rămas decât una, pe care se mai poate vedea o mică parte din bustul lui Hristos, cu braţul drept şi mâna care adresează credincioşilor binecuvântarea. Chipul s-a pierdut în totalitate, neputându-se desluşi mai mult decât un segement din conturul aureolei.
O porţiune însemnând cam o treime din suprafaţa totală unui al treilea medalion circular, care ocupa poziţie în acelaşi ax al bolţii semicilindrice a vechii biserici, chiar deasupra încăperii altarului, lasă să se întrevadă, în aceeaşi proporţie, imaginea [Domnului] [S]ava[ot], înfăţişat în ipostaza iconografică consacrată a lui Iisus Hristos Cel Vechi-de-Zile. Atât cât se mai poate vedea, pe cele două scânduri care au mai rămas: îmbrăcămintea „albă ca zăpada”, care acoperă jumătatea dreaptă a bustului, cu mâna care binecuvântează, la fel ca şi partea vizibilă din pieptănătura părului alb şi „curat ca lâna” (Daniel 7, 9) sunt corespunzătoare viziunii profetice.
Tot din axul bolţii în leagăn, însă, probabil, din partea vestică a acesteia, care acoperea compartimentul nartexului, provine un al treilea tondo, ceva mai bine păstrat. Ilustrează icoana Maicii Domnului cu Pruncul – Vlahernitissa. Şansa a făcut să rămână împerecheate două scânduri (probabil din totalul de şapte sau opt asemenea piese, grupate la acest nivel) care ofereau suport picturii din zona mediană a medalionului, astfel încât pe acestea sunt conservate integral chipul Sfintei Fecioare şi al Mântuitorului, în dreptul căruia e notat apelativul Emanuil, dar şi bustul, înscris în mandorlă, al acestuia, care a rămas aproape complet. O a treia scândură provine din flancul drept al compoziţiei, oferind frânturi de imagini, cu aripi de heruvimi, sau din textul imnului de laudă care fusese inscripţionat în banda circulară de la exterior. Din Axionul Maicii Domnului mai sunt descifrabile doar trei cuvinte: …[slă]vită …[mărit]ă dec[ât]… . De asemenea, pe extremităţile acestei a treia scânduri se mai pot desluşi, doar parţial, înscrise în mici medalioane, un chip de sfânt, cântând la un instrument ce pare a fi o liră, şi doar aureola unui al doilea personaj, la capătul opus al piesei de lemn. În dreptul celui dintâi, nu e notat decât cuvântul pro[oroc], însă îl putem identifica pe David, graţie reprezentării instrumentului său distinctiv. Al doilea a rămas, aşa cum am văzut, fără chip, însă numele său apare şi poate fi descifrat – Solomon.
Din compartimentul absidei altarului a dispărutei biserici, probabil de la poalele bolţii ori din registrul superior al peretelui estic (nu ştim ce secţiune planimetrică prezenta sanctuarul la vremea respectivă, însă nu există nicio îndoială că dispunerea acestei teme, cu compoziţia ei simetrică, nu putea fi decât în paralel cu axul transversal al încăperii), se păstrează o scenă (a cărei desfăşurare, iniţial continuă, a fost segmentată în două piese cu dimensiuni inegale) care compune elegant icoana centrală a Sfintei Fecioare cu Pruncul – Vlahernitissa (Maica Domnului – Orantă, îl are în dreptul pieptului ei pe Iisus, care reia aceeaşi atitudine pioasă, încadrat în mandorlă), cu figuri de profeţi oranţi care se înşirau de o parte şi de cealaltă (din cele şaisprezece personaje reprezentate, s-au mai păstrat trei figuri în partea stângă a compoziţiei şi, respectiv, opt în partea dreaptă). Din păcate, reprezentarea a fost descompletată, lipsind scândura pe care siluetele se încheiau în partea lor superioară, acestea fiind vizibile, în ceea ce deţinem la ora actuală, doar până la nivelul umerilor. Doar bustul Mântuitorului a rămas întreg datorită aşezării mai joase, începând de sub bărbia Mariei şi în dreptul pieptului ei. Lipsind chipurile, lipsesc şi numele care erau inscripţionate în dreptul fiecărei figuri, însă identificarea scenei este certă.
O friză a proorocilor Vechiului Testament (fragmentată în două segmente longitudinale) ne readuce în spaţiul, de acum imaginar, al naosului bisericii care a existat în Poiana până în deceniul şapte al secolului al XVIII-lea, unde ocupa un registru înalt, probabil pe poala dinspre miazăzi a bolţii. Nu este completă această friză nici în desfăşurarea pe orizontală, întrucât nu putem număra decât zece profeţi, şi nici în dezvoltarea ei pe verticală, pentru că se conservă doar segmentul superior, care prezintă chipurile aureolate, cu numele scrise în dreptul fiecăruia. Se succed în următoarea ordine: Sf. Prooroc Ezechi[e]l, Sf. Prooroc Anania (de fapt, unul dintre cei trei tineri fraţi evrei scăpaţi din cuptorul de foc în care fuseseră aruncaţi în Babilon, în vremea profetului Daniel), Sf. Prooroc Iona, Sf. Prooroc Ieremia, Sf. Prooroc Azarie (fratele lui Anania), Sf. Prooroc Osea, urmează figura unui profet al cărui nume nu se mai poate citi, urmat de Sf. Prooroc Avacum, Sf. Prooroc (şi Judecător) Samuel.
Aşezată odinioară în pandant cu friza proorocilor ori imediat sub aceasta, în aceeaşi încăpere a naosului, o altă teorie de sfinţi îi înşiră pe mucenici (s-au păstrat însă numai patru figuri): cele ale Sf. Mucenic Chiril – diaconul, a Sf. Mucenic Damian, a Sf. Mucenic Chiriac (descifrarea numelui rămâne totuşi sub semnul întrebării) şi a Sf. Mucenic Dada.
Într-un alt registru, urmărindu-le în sens descendent, erau reprezentaţi sfinţi ierarhi din principalele scaune bizantine, precum şi cuvioşi şi teologi, mari doctori ai Bisericii. S-au păstrat două panouri distincte, fiecare dintre acestea fiind alcătuit din câte două scânduri suprapuse. Pe primul panou conservat se înşiră cinci figuri de sfinţi ierarhi şi cuvioşi reprezentaţi în bust: Cel dintâi nu poate fi identificat, îi urmează Sf. Vizantie (probabil imnograful bizantin), Sf. Cuvios Ioan Damaschin, Sf. Anatolie Patriarhul şi Sf. Cuvios Teofan (Mărturisitorul). Pe cel de-al doilea panou au fost pictate chipurile următorilor: a unui sfânt neidentificat, Sf. Ciprian Episcopul, Sf. Metodie Patriarhul şi Sf. Ierarh Andrei Criteanul.
Din cuprinsul ciclului evanghelic s-au păstrat mai multe scene care decorau bolta navei în zona imediat următoare celei pe care tocmai am descris-o. Pe două scânduri, provenite din latura dinspre sud, sunt pictate „Buna Vestire”, apoi „Naşterea Mântuitorului” şi „Botezul Domnului”. Din partea nordică, şase fragmente permit să reconstituim cel puţin în parte ciclul „Patimilor şi al Învierii”: „Răstignirea Mântuitorului”, „Coborârea de pe Cruce”, „Prohodul Domnului”, „Pogorârea la Limb”, „Înălţarea Domnului” şi „Sfânta Troiţă”.
Din timpanul care închidea bolta naosului către vest, se conservă două piese din lemn pe care sunt pictaţi Sfinţii Împăraţi „Constantin mater ego Elena” şi Sfinţii Cosma şi Artemie. Pe partea dinspre pronaos a aceluiaşi perete semicircular existase o compoziţie amplă a „Judecăţii din Urmă”, din care se mai păstrează, aşa cum aminteam încă de la începutul acestui material, acel fragment în care este reprezentată Hetimasia – tronul pe care urmează să stea Judecătorul, păzit de îngeri şi flancat de figurile monumentale ale celor doisprezece Apostoli –, dar şi o porţiune dintr-o scândură pe care îl vedem zugrăvit pe „Moisii Proorocul”, călăuzind către tribunalul ceresc grupuri de „jidovi” şi „turci”.
***
Constatăm, prin urmare, cât de coerent, de complet şi de viu se poate recompune programul iconografic după care erau ordonate picturile în interiorul bisericii din lemn care a existat odinioară în Poiana, cu toate că majoritatea imaginilor rămase din alcătuirea acestui ansamblu au fost ciuntite.
Prin confruntarea pieselor de curând scoase la iveală şi restaurate cu fragmentul din compoziţia „Marea Deisis”, păstrat în tinda bisericii, se evidenţiază cu uşurinţă că între ele există o legătură directă, vădită de unitatea stilistică care le caracterizează, chiar dacă, datorită poziţiei privilegiate pe care o ocupa la origine, pe iconostas, scena „Deisis” se distinge printr-o plasticitate mai rafinată.
Dacă admitem că toate aceste imagini sunt componente ale unui ansamblu unic, înseamnă că pictura, în integralitatea ei, este opera unui aceluiaşi zugrav, şi anume a celui de a cărui mână („ruka”, în slavonă) a fost caligrafiat, pe icoana „Marea Deisis”, ex-voto-ul din anul 1743. Inscripţia dedicatorie îl menţionează, ca donator principal, pe Dumitru Dobrotă. Aminteam cu altă ocazie, despre acest fruntaş al obştii săteşti, că s-a numărat între cumpărătorii, pe seama bisericii dispărute, a mai multor cărţi de ritual, la 1733, 1738 şi 1744, şi că a ajuns, la un moment dat, chiar jude al Poienii.
Cât priveşte autorul omonim al ansamblului de pictură din vechea biserică dispărută de la Poiana, acestuia i-au fost atribuite, cu decenii în urmă, de către Ioana Cristache-Panait, încă alte câteva contribuţii, mai modeste, e adevărat, la arta bisericească din părţile sudice ale Transilvaniei. Trebuie să spunem că aceste atribuiri nu au fost totuşi suficient fundamentate, cercetătoarea prevalându-se de numele Dumitru, care apare iscălit în toate cazurile semnalate, pentru a prezuma că ar fi vorba peste tot, de una şi aceeaşi persoană care a pictat compoziţia „Marea Deisis” de la Poiana.
Nu mai ştim nimic despre soarta icoanei semnate, în 1727, de un zugrav cu numele Dumitru, pe care Nicolae Iorga a văzut-o în biserica de la Petreştii de Sus, de lângă Cheile Turzii. Poate fi vorba despre lucrul aceluiaşi artist, căruia îi datorăm o altă icoană, păstrată în prezent în colecţia Arhiepiscopiei Ortodoxe din Alba Iulia, provenind de la biserica dispărută a satului Vidra din Munţii Apuseni. Imaginea reprezintă tema „Deisis”, iar Ioana Cristache-Panait a reuşit să descifreze, cu toate că starea de conservare a lucrării nu era la acea vreme, cum nu este nici acum, foarte bună, însemnarea numelui Dumitru şi anul 1729.
Dumitru, cel de la Vidra, şi Dumitru, autorul ansamblului mural de la Poiana, se exprimă touşi diferit. Stângăciile, dar şi prospeţimea stilului celui dintâi nu pot fi confundate cu maniera mai elaborată şi mai cultivată a confratelui, care a fost, fără îndoială, şcolit mai multă vreme pe lângă un dascăl, provenit probabil de peste munţi. Şi, din acest punct de vedere, informaţiile pe care ni le comunică Ioana Cristache-Panai sunt interesante. Meşterul Ştefan de la Ocnele Mari, din echipa brâncovenească, care a realizat, în 1707, decorul mural al mănăstirii vâlcene de la Surpatele, trecând în Transilvania, avea să împlinească o serie de lucrări, între care şi o frumoasă icoană „Deisis” încadrată de Apostoli, pentru biserica din Pianu de Sus (jud. Alba), semnată, în 1740, alături de un ucenic de-al său care se chema Dumitru. Desigur că nu e chip să putem distinge în vreun fel unde anume s-ar putea recunoaşte intervenţia penelului învăţăcelului, dar factura elegantă a icoanei, concepută în spiritul bizantinizant specific picturii brâncoveneşti, mărturiseşte pentru învăţătura aleasă pe care acesta a putut-o dobândi de la maestrul său.
Şi e firesc să ne gândim, la fel cum a făcut-o Ioana Cristache-Panait, că e vorba de acelaşi Dumitru, care avea să împlinească, peste numai trei ani, la biserica din satul Poiana, decorul pictat al bolţilor şi iconostasului, probând, aşa cum se cuvenea, calitatea meşteşugului pe care şi l-a însuşit de la Ştefan Zugravul.
Rămâne încă neelucidată originea muntenească sau ardelenească a lui Dumitru. Pare totuşi că a fost un om de-al locului, iniţiat în subtilitatea artei postbrâncoveneşti, păstrând însă destul din farmecul neşlefuit al picturii de expresie populară. Acest mod de a rezona al tradiţiei ţărăneşti, răzbătând de dincolo de aspectul hieratic al picturii culte, de tradiţie bizantină, se recunoaşte şi în opera unui contemporan de-al lui Dumitru Zugravul, Pop Ivan cel Tânăr, căruia i-a fost atribuită pictura din jurul anului 1769, de la biserica de lemn din satul Sângătin (jud. Sibiu).
Şi trebuie să conchidem că, urmând picturilor realizate în 1723 la biserica brâncovenească de la Ocna Sibiului, atribuite recent zugravilor răşinăreni Popa Ivan Zugravul (cel Bătrân) şi lui Nistor Dascălul, conservate şi acestea doar parţial, îi datorăm lui Dumitru Zugravul, prin ceea ce a realizat la Poiana, posibil al doilea cel mai vechi ansamblu de pictură bisericească românească, păstrat până astăzi pe teritoriul judeţului Sibiu, şi cel mai vechi provenind dintr-o biserică de lemn, ceea ce face din descoperirea acestor aparent modeste piese pictate, un fapt cu totul remarcabil.

Pagini citate