Despre autor
Autor :
Pr. Conf. Dr. Constantin Necula

Descriere Autor :


Email Autor :


Adresa Autor :
Sibiu, Romania

Cuprins
Metadate
Numar :
4 / 2016
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Pagini patristice

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat

Abstract:
This translation regards four homilies of St. Gregory the Great spoken by the author in the winter months of 590, describing in particular the events of the Savior‘s Birth, of his enthronement as Emperor, but also of the celebration of St. Apostle Andrew and of the followings by the Apostles of the Savior Of their Mission Statement. The reader can see how St. Gregory the Great and the ancient Roman world perceived and appropriated these great events of salvation.

Keywords:
St. Gregory the Great, Homilies, the Birth of the Savior, St. Apostle Andrew

Articol intreg

Suirea pe tron a Fiului lui Dumnezeu
Pr. Conf. Dr. Constantin NECULA

OMILIA I a Sfântului Grigorie cel Mare, rostită dinaintea poporului celui binecredincios în Basilica Sfântului Petru Apostolul, Roma, 12 noiembrie 590, o Duminică din Postul Crăciunului
Text comentat: Luca 21, 25-33

1. Domnul şi Mântuitorul nostru, preaiubiţii mei fraţi doreşte să ne afle în tot timpul pregătiţi, gata de a-L urma. De aceea El ne vesteşte nefericirile care însoţesc viaţa în lume, pentru a ne îndepărta de dragostea pentru cele ale lumii acesteia. El ne face cunoscut câteva din marile calamităţi care precedă sfârşitul, pentru că noi, nevoind a crede în Dumnezeu pe când ne aflăm la vreme de linişte, să ne micşorăm ca număr, sub loviturile repetate ale acestor calamităţi, apropiindu-ne astfel de vremea Judecăţii Sale. Cu puţin mai înainte numai de pasajul Sfintei Evanghelii pe care frăţiile voastre aţi binevoit a o asculta, Domnul ne spune, sub forma unor proorocii…” Se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie. Şi vor fi cutremure mari şi, pe alocurea, foamete şi ciumă şi spaime şi semne mari vor fi” (Lc 21, 10-11). Şi câteva fraze mai apoi, El întăreşte cele pe care le-aţi ascultat voi înşivă: „Şi vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ, spaimă între neamuri şi nedumerire din pricina vuietului mării şi a valurilor” (Lc 21, 25).

Din toate aceste predicţii noi vedem pe unele dintre ele deja împlinite, cât despre altele, noi nădăjduim a le vedea împlinite şi pe ele. Că naţiunile s-au ridicat unele împotriva altora şi că teamă le-a cuprins pe pământ constatăm din nefericire în vremurile noastre de acum mai grav parcă decât le-am citit în cărţile noastre. Că un cutremur de pământ a dărâmat oraşe nenumărate o ştiţi şi voi, după cum şi voi aţi aflat despre frecvenţa în care se produc acestea în alte părţi ale lumii. De epidemii suntem atacaţi fără încetare. Cât despre semnele din soare, lună şi stele, este drept că încă n-am aflat nimic, dar tulburările din atmosferă ne îngăduie să bănuim că mult nu vor mai lipsi să se facă simţite. Dintre toate celelalte, înainte de a fi dată Italia loviturilor hoardelor barbare, noi am văzut pe cer arme tot numai foc şi un rug aprins, sângele neamului omenesc aprinzându-se deodată… Şi vuiet pe mare încă nu s-a născut ca să ne piardă flota. Dar, după cele mai multe predicţii acestea s-au şi întâmplat, neexistând niciun dubiu că acum trăiesc numai aceia, puţini, care au supravieţuit furtunilor, rămânând în viaţă, astfel ca faptele trecute să ne ajute să le înţelegem pe cele viitoare…

2. Dacă noi vă spunem aceasta, preaiubiţilor fraţi, este pentru a ţine sufletele noastre în prudenţă şi într-o neîncetată vigilenţă, de teamă că siguranţa noastră nu este deplină şi că ignoranţa nu face alta decât să se întreţină apatia şi lâncezeala; o facem şi pentru ca teama să stimuleze fără încetare duhul nostru, şi pentru ca un astfel de stimulent să rodească în faptele voastre bune, în acest mod de a gândi ajutându-ne noi de cuvântul Mântuitorului: „Iar oamenii vor muri de frică şi de aşteptarea celor care au să vină peste lume, căci puterile cerului se vor clătina” (Lc 21, 26). Pe cine oare numeşte Domnul ca Puteri ale cerului dacă nu pe Îngeri, pe Arhangheli, Tronurile, Domniile, Stăpâniile şi Puterile? Se vor arăta acestea dinaintea ochilor noştri, în chip văzut, pe când ne vom apropia de Dreapta Judecată pentru a ne face atunci să plătim cu severitate cele pe care Creatorul nostru le suportă acum, cu răbdare, de la noi. El adaugă cu privire la aceasta: „Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă multă” (Lc 21, 27). Este ca şi cum ar spune-o limpede: „vor vedea în putere şi în slavă pe Acela pe care ei nu au vrut să-L asculte pe când li se arăta cu smerenie, de manieră că vor reauzi atunci, cu rigoarea dată de măreţia Lui, cele pe care nu s-au înduplecat acum, prin plecarea grumazului inimii lor dinaintea răbdării Sale, a le asculta…”.

3. Dar aceste cuvinte au fost spuse şi cu intenţia de a întări cele pe care Le-a rostit celor aleşi, pentru a-i mângâia: „Iar când vor începe acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, că răscumpărarea voastră se apropie” (Lc 21, 28). Este ca şi cum Însuşi Adevărul ar avertiza pe aleşii Săi, spunându-le: „Din moment ce răutăţile lumii s-au înmulţit, iar zguduirea puterilor cereşti vestesc grozăvia înfricoşatei Judecăţi, ridicaţi capul, zicând astfel: Bucuraţi-vă în inimile voastre; altfel, pe măsură ce lumea se apropie de sfârşit, noi nefiindu-i acesteia prieteni, învierea, pe care o aşteptaţi, se apropie”. În Sfânta Scriptură cuvântul cap este unul obişnuit, pus în locul cuvântului suflet, căci acesta este una cu capul când face să se mişte mădularele trupului după porunca pe care o dă capul. Astfel că gândurile sunt guvernate şi ele prin suflet. Ridicaţi capul nu înseamnă alta decât „sus să avem inimile”, înălţaţi duhul către bucuria patriei cereşti. Astfel, aceia care iubesc pe Dumnezeu sunt chemaţi să-şi umple inimile de bucurie, atunci când se vorbeşte de sfârşitul acestei lumi, pentru că ei se vor întâlni cu Acela pe Care atât Îl iubesc, pe lângă aceea că va trece de la ei ceea ce nu iubesc, adică lumea. Dacă cel credincios, care-şi doreşte a-L vedea pe Dumnezeu, se nevoieşte a plânge asupra nenorocirilor care macină lumea, chiar dacă ştie că acestea grăbesc sfârşitul său. Căci scris este: „Nu ştiaţi oare că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu?”(Iac 4, 4). Acela care nu tresaltă voios la gândul apropierii sfârşitului lumii se arată, aşadar, drept prieten al lumii, şi prin această convingere se arată a fi duşman lui Dumnezeu. Nu-i una cu inima celor credincioşi. Nu-i una, în mărturii, cu aceia care cred prin credinţa în existenţa unei alte vieţi şi care dovedesc, prin modul lor de gândire, că iubesc această altă viaţă. Când deplâng distrugerea lumii se-aseamănă cu aceia care au sădit rădăcinile inimii lor în inima iubirii de lume, care nu caută deloc către viaţa viitoare, pe care nici n-o gândesc, nici nu o admit ca existând. Dar noi, care cunoaştem bucuriile veşnice ale Patriei cereşti, noi trebuie să ne zorim către acestea cu toată graba. Să nu uităm să alergăm spre ele , grabnic, pe cea mai scurtă dintre căi.

De ce rele nu-i oropsită lumea? De ce tristeţi şi de care dintre adversităţi nu suntem noi înspăimântaţi? Şi ce-i oare această viaţă muritoare, dacă nu un teribil pelerinaj? Oare nu-i nebunie aceasta, o fraţii mei, gândiţi-vă bine, să ne umplem de teama unei călătorii doar pentru că ea se sfârşeşte? Pentru a ne arăta că această lume trebuie a fi călcată în picioare şi dispreţuită, Mântuitorul nostru adaugă o comparaţie înţeleaptă: „Vedeţi smochinii şi toţi copacii. Când înfrunzesc aceştia, văzându-i, de la voi înşivă ştiţi că aproape este Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 21, 29-31). Este ca şi cum le-ar rosti în auz, clar şi limpede: „dacă aţi cunoscut apropierea verii prin rodirea pomilor, putea-veţi, de asemenea, recunoaşte prin ruinarea lumii că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape”. Aceste cuvinte ne arată că rodirea lumii este ruina ei: ea nu creşte decât pentru a cădea, nu înmugureşte decât pentru a face să piară în calamităţi tot ceea ce a înmugurit întru sine. Acesta-i motivul pentru care Împărăţia lui Dumnezeu este comparată cu vara, căci atunci norii tristeţii se duc şi zilele strălucesc sub lucirea Soarelui Dreptăţii”.

4. Toate aceste adevăruri ne sunt confirmate cu mare autoritate prin fraza care urmează: „Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta până ce nu vor fi toate acestea. Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece” (Lc 21, 31-32). Nimic, aşadar, în natura lucrurilor naturale nu este mai durabil decât cerul şi pământul şi nimic, în realitate, nu-i mai trecător decât un cuvânt. În fapt cuvintele, chiar atunci când rămân nespuse, nedesăvârşite, nu sunt de fapt cuvinte, iar cele isprăvite nu mai sunt deja, astfel încât ele nu se pot desăvârşi decât trecându-se în rostire. Domnul de aceea zice: „cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Este ca şi cum ar spune: „tot ceea ce în jurul vostru este durabil, nu este durabil fără schimbarea dinaintea veşniciei; şi toate acelea ce mie, (ca om), îmi par trecătoare, în fond sunt fixe şi nu pot a se mişca, asemenea cuvântului meu care începe a exprima idei, fără ca odată demarate, să cheme după sine schimbarea”.

5. Să luăm aminte, fraţilor, să privim oarecum dezarmaţi în înţelegere cele ce vin să ni se întâmple. În fiecare zi, vieţi nenorocite şi lovituri sfărâmă lumea. Vedeţi şi voi câţi aţi mai rămas din ceea ce, altă dată, era popor nenumărat; şi dacă, odinioară, înflorirea era aceea care ne unea în cele de zi cu zi, nenorocirile cele mai neaşteptate ne uimesc, catastrofe noi şi imprevizibile ne îndurerează nespus.

Tot astfel cum la vremea tinereţii trupurile sunt viguroase, muşchii pieptului tari şi sănătoşi, grumazul nervos şi plămânii dezvoltaţi, odată cu trecerea anilor, mai ales în anii din urmă, aceia ai bătrâneţii, statura se îndoaie, grumazul îşi pierde din putere şi slăbeşte, pieptul este scuturat de ritmul sacadat al respiraţiei obosite, puterea începe a slăbi şi ea, respiraţia, tot mai greoaie devine dificilă şi întrerupe ritmul rostirii – chiar în absenţa unei boli este greu, bătrâneţea fiind ea însăşi o îmbolnăvire continuă – tot aşa şi lumea, în anii ei de început, cunoscut-a întocmai o tinereţe viguroasă; a fost suficient de robustă pentru a întări şi multiplica rasa umană, plină de verdeaţă pentru a hrăni sănătatea trupurilor, copleşită de bogăţii; acum, dimpotrivă, lumea s-a dărâmat sub greutatea propriei îmbătrâniri şi, ca şi cum moartea i s-ar apropia, este copleşită de încercări ce-i sunt date fără de încetare. De aceea, vă îndemn, fraţi preaiubiţi, nu iubiţi lumea aceasta care nu poate, după cum bine şi vedeţi, să supravieţuiască prea mult timp. Luaţi în cuget această poruncă pe care Apostolul (Ioan) ne-a dat-o, pentru a ne pune în gardă: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este în el” (1 In 2, 1).

Alaltăieri, fraţii mei, am aflat cu toţii că o furtună teribilă a desrădăcinat arbori seculari, a dărâmat case şi a surpat biserici până în temelii. Câţi oameni care avuseseră sănătate de fier, puternică, până în momentul acela din zi, şi-au închipuit că vor trăi acele clipe sau că li se vor întâmpla cele ce li s-au întâmplat; şi au fost răpiţi de moarte, în noaptea aceea, în chip cu totul nenorocit, loviţi de cele pe care furtuna le-a produs!

6. Socotiţi dar, dragii mei, că pentru a împlini aceasta, Judecătorul Cel Nevăzut n-a făcut să adie decât un vânticel, lui îi este să facă să sufle un uragan, ca o vijelie, pentru a face să se cutremure pământul şi să zdruncine astfel temeliile atâtor construcţii sau, pur şi simplu, să le transforme în ruine. Ce vom face, aşadar, atunci când Însuşi acest Judecător va veni, atunci când mânia Sa se va porni pentru a pedepsi pe păcătoşi, dacă El este de nesuportat atunci când ne loveşte cu ajutorul unui uragan? Dinaintea mâniei Sale cine din firea omenească va rezista şi va supravieţui, dacă, numai agitând un vânticel, El a făcut să se cutremure pământul, iar din vălurirea vântului a făcut să se zguduie temelia atâtor şi atâtor zidiri. Trebuie dar să ţinem cont de această severitate a Judecătorului care Va să vină, despre Care Sf. Pavel ne-a scris: „Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui viu” (Evr 10, 31). Ba chiar psalmistul spunea despre o atare severitate: „Dumnezeu strălucit va veni, Dumnezeul nostru, şi nu va tăcea. Foc înaintea Lui va arde şi împrejurul Lui vifor mare.”(Ps 49, 3-4). Unei astfel de severităţi în aplicarea dreptăţii, furtuna şi focul îi alcătuiesc cortegiul, căci viforul dovedeşte ceea ce focul trebuie să consume, în flacăra sa.

Rămâneţi dar cu Ziua Judecăţii dinaintea ochilor, fraţi prea iubiţi, şi, în comparaţie cu aceea, tot ce vă apare acum umilitor va deveni uşor de purtat. Căci acesta este şi înţelesul acestei zile despre care prorocul zice: „aproape este ziua cea mare a Domnului, aproape este şi zoreşte într-una. Se aude venind Ziua Domnului! Viteazul va striga groaznic atunci. Zi de mânie este ziua aceea, zi de strâmtorare şi de jale, zi de pustiire şi de nimicire, zi de întuneric şi de beznă, zi de nori şi de negură; zi cu sunet de trâmbiţă şi de strigăte de război împotriva cetăţilor întărite şi a turnurilor înalte” (Sof 1, 14-16). Despre ziua aceea zice iarăşi Domnul, prin acelaşi glas al profetului: „Peste puţină vreme, Eu voi cutremura cerul şi pământul, marea şi uscatul” (Ag 2, 6).

Vedeţi, noi venim şi spunem: El a tulburat aerul şi pământul n-a rezistat nici el; ce anume ar putea rezista când ceru-i tulburat? Şi ce anume alta vor să ne spună evenimentele terifiante ce ne-au cuprins, cărora noi le suntem spectatori, dacă nu că ele sunt semnele prevestitoare ale mâniei ce va să vie? Este nevoie, aşadar, să facem diferenţa între tribulaţiile de acum şi acelea care vizează cea din urmă zi, ca între un vestitor şi un judecător plin de putere. De aceea, fraţii mei cei preaiubiţi, ţineţi-vă trează conştiinţa şi atenţia la cele ce le-am rostit în această zi: corectaţi-vă viaţa, schimbaţi-vă moravurile, biruiţi relele ispite şi rezistaţi-le, şi celor cărora le-aţi căzut victimă, pocăiţi-le în lacrimile voastre. Doriţi-vă ziua acelei Judecăţi veşnice cu aceeaşi nădejde cu care credeţi în teama de rigoarea Sa şi aţi făcut deja cei dintâi paşi.

Trimiterea celor 12 Apostoli în misiune

Omilia a IV-a: Rostită în faţa poporului credincios în Biserica Sf. Ştefan Martirul, având ca subiect pe Apostoli, 26 Noiembrie 590, o Duminică a Postului Crăciunului
Text: Matei 10, 5-10

1. Oare nu-i lămurit fiecăruia dintre noi, iubiţii mei fraţi, că Izbăvitorul nostru a venit în această lume pentru a-i izbăvi pe păgâni? Nu vedem noi, de asemenea, în fiecare zi, Samarineni chemaţi la viaţa de credinţă? Atunci la ce-o fi zis Domnul Apostolilor Săi pe când îi trimitea spre propovăduire: „În calea păgânilor să nu mergeţi şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi, ci mai degrabă mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt 10, 5-6). Acestea ne duc pe noi la o concluzie, plecând de la cele ce s-au întâmplat, căci Acela a voit mai întâi să se propovăduiască Iudeilor numai, şi abia mai apoi tuturor popoarelor păgâne, mai ales că atunci când iudeilor li s-a propovăduit, au refuzat să se convertească, astfel că şi sfinţii propovăduitori au început să-i cheme pe păgâni la pocăinţă. Astfel încât, după respingerea predicii Izbăvitorului nostru de către ai Săi, Acela a căutat ascultători printre cei străini, să spunem, printre popoarele păgâne; şi acolo unde Iudeii s-au pornit împotriva Lui, păgânii aflat-au izvor de creştere în har.

În acel moment, în adevăr, El se afla în Iudeea care trebuia chemată, şi s-a făcut aceasta tocmai prin păgâni, care nu trebuiau să fie chemaţi. În Faptele Apostolilor noi citim că, urmare a predicii lui Petru, trei mii de iudei mai întâi şi alţi cinci mii au crezut (FA 2, 41; 4, 4). Şi când Apostolii au vrut să binevestească păgânilor în Asia, au fost opriţi de Duhul Sfânt de la aceasta (cf. FA 16, 6); şi totuşi, acelaşi Duh Sfânt care oprise acestea avea să intre mai apoi, îngăduind prin aceasta lucrarea propovăduirii, în inimile Asiaticilor. Nu-i oare mult timp de când Asia toată a fost câştigată pentru credinţă?

Dacă Sfântul Duh a început prin a interzice cele ce avea să le facă mai apoi, aceasta înseamnă că El vedea în Asia oameni care nu trebuiau a fi mântuiţi. Că avea, astfel, oameni, în această regiune, care nu meritau să fie readuşi la viaţă, dar care nu meritau nici a fi aspru judecaţi pentru că au desconsiderat propovăduirea. Astfel, o judecată subtilă şi tainică totodată a refuzat sfânta vestire urechilor acestor oameni, pentru că nu meritau a fi renăscuţi în Duh. Iată de unde nevoia de a fi cu teamă, preaiubiţilor fraţi, în tot ceea ce facem, căci planurile lui Dumnezeu Cel Atotputernic hrănesc făptuirile noastre, de a fi temători aşadar, ca nu cumva lăsând sufletul nostru a ieşi din sine, fără a-l lega de cele dinăuntru, deturnându-l mereu spre voluptate, Judecătorul nu-l va menaja, pentru a-l îndrepta, de teribile încercări întru cele dinăuntru. Este ceea ce bine a spus psalmistul: „veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu, înfricoşător în sfaturi mai mult decât fii oamenilor” (Ps 65, 4). El a înţeles prin aceasta cum unul primeşte o poruncă prin mila lui Dumnezeu, tot astfel cum un altul este alungat ca o exigenţă a judecăţii Sale. Şi pentru că Domnul este gata atât în a ierta, cât şi în a Se mânia, psalmistul se teme pentru acela care nu-L înţelege. Acest Dumnezeu care Se arată nu doar insondabil, ci şi inflexibil în multe din deciziile Sale, el îl arată a fi şi înfricoşător în sfaturile Sale.

2. Să ascultăm ce anume se porunceşte (prescrie) predicatorilor trimişi în misiune: „şi mergând, propovăduiţi zicând: S-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Mt 10, 7). Această apropiere (proximitate, vecinătate), fraţii mei iubiţi, chiar dacă Evanghelia a trecut-o sub tăcere, lumea a proclamat-o. Cum ne mai vorbeşte ea de pe propriile-i ruine: strivită sub atâtea lovituri şi deşertată de gloria sa, ea ne arată deja foarte aproape o altă Împărăţie, care-i va urma. Lumea aceasta, în care trăim şi noi, se arată iubită doar de cei pe care-i iubeşte. Ea este încurajată numai de ruinele sale, altfel neiubindu-se nici măcar pe sine. În orice caz, atunci când vreo casă, sau altă construcţie, începe a se scoroji, a se ruina, acela care locuieşte în ea fuge, o părăseşte, o ia la goană; şi cel care o iubea se află în picioare, gata s-o părăsească atunci când începe a se prăbuşi. Înconjurând cu afecţiunea noastră cele ale lumii în momentul în care aceasta începe a se prăbuşi, aceasta nu înseamnă că mai vrem a fi găzduiţi în ea, ci, mai mult, că ne temem de a fi striviţi, căci dragostea aceasta ne ţine legaţi de nenorocirile suferite de către lume, fac inutile toate eforturile de a ne desprinde, de a ne degaja de sub dărâmăturile ei. Este, astfel, uşor astăzi de a desprinde sufletul nostru de iubirea lumii, când vedem toate lucrurile ce o alcătuiesc cum se distrug în jurul nostru. Dar cât de greu era în vremea în care cei 12 Apostoli au fost trimişi să vestească Împărăţia Cerurilor, căci pe atunci ei vedeau cu ochii lor cum toate împărăţiile pământului prosperau în bine.

3. Pentru acest lucru minunile au venit ca să însoţească pe sfinţii propovăduitori, astfel încât această demonstraţie de putere să inspire credibilitate spuselor, cuvintelor lor, şi chiar dacă ceea ce predicau părea a fi lucruri inedite, se arătau a fi inediţi şi în făptuirile lor minunate, precum ne şi arată textul Scripturii: „tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i…” (Mt 10, 8a).
Atunci când lumea era înfloritoare, când neamul omenesc se lărgea ca număr, când vieţuia omul îndelung şi se sătura de bunuri materiale, pe cine puteau ei să facă oare a crede numai prin cuvinte într-o împărăţie lăuntrică şi tainică? Cine ar fi putut da cele ale lumii văzute pe cele ale unei lumi nevăzute? Dar când bolnavilor le era redată sănătatea, morţilor redată viaţa, când leproşilor le era redată curăţia trupurilor, iar demonizaţilor le erau slobozite sufletele din puterea duhurilor celor necurate, când atâtea minuni se petreceau, cine ar fi putut să nu creadă în lucrurile nevăzute despre care li se binevestea? Căci minunile cele văzute nu se făceau văzute ochilor decât numai pentru a-l atrage pe cel care le vedea la credinţa în cele nevăzute, ca acestea să-l facă să se gândească, trecând prin cele ce se arătau atât de minunate dinainte spre cele care se întâmplă dincolo de ele, şi care se dovedeau a fi mult mai minunate decât acestea ce se vedeau.

Iată de ce, astăzi, când numărul de credincioşi este atât de mare, găsim încă în Sfânta Biserică multe persoane care duc o viaţă plină de virtuţi, dar care nu fac niciun efort în vederea obţinerii lor; astfel Miracolul cel din afară nimic nu este dacă nu se realizează şi minunea cea din interior. Aşa cum spune şi Doctorul neamurilor: „aşa că vorbirea în limbi este semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi” (1 Co 14.22). De asemenea, acest predicator eminent, a înviat, prin rugăciune, în faţa tuturor, pe tânărul Eutihie, acela care, adormind în timpul predicii sale, a căzut de la fereastră şi s-a aflat mort cu adevărat (cf. FA 20, 7-12). Venind în Malta şi aflând insula plină de necredincioşi, el a vindecat prin rugăciune pe tatăl lui Publius, care era dărâmat de dizenterie şi febră (cf. FA 28, 7-10). Cât priveşte pe Timotei, tovarăşul său de călătorie şi ajutorul său în sfânta propovăduire, care suferea la rândul său de stomac, acela nu l-a vindecat slujindu-se de cuvânt, ci făcând apel la arta medicală: „De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni” (cf. 1 Tim 5, 23). El, care numai cu o rugăciune a putut vindeca un bolnav necredincios, oare de ce n-a pus pe picioare, tot cu rugăciunea, pe tovarăşul său suferind? Acela care a făcut sănătos prin miracol pe unul ce n-avea dinainte o viaţă interioară a făcut minunea pentru ca manifestarea exterioară să nască o creştere în cele dinăuntru şi să-l aducă la viaţă, cu adevărat. Dar companionului bolnav al Sfântului Pavel, care era credincios, nu avea nevoie de miracole dinaintea sa, căci el trăia în plină sfinţenie dinlăuntrul său.

5. Să ascultăm acum ceea ce Mântuitorul nostru a adăugat celor spuse după ce a dăruit Apostolilor puterea de a face minuni: „..în dar aţi luat, în dar să daţi” (Mt 10, 8b). căci El prevedea că mulţi vor folosi darurile aceluiaşi Duh Sfânt, pe care l-au primit în dar, ca pe o monedă de schimb, şi că vor deturna darurile şi minunile pentru a le face să servească propriei lor păcătoşenii. Aceasta s-a întâmplat cu Simon Magul, care, văzând minunile care s-au lucrat prin punerea mâinilor, a vrut să primească, prin bani, darul acesta al Sfântului Duh, urmând să-L vândă în aceeaşi manieră neruşinată, precum l-a şi primit (cf. FA 8, 18-24). Iată de ce Mântuitorul nostru şi-a făcut un bici împletit din funii şi cu acelea a alungat mulţimea din Templu şi a răsturnat tarabele vânzătorilor de porumbei (cf. In 2, 14-16). A vinde porumbei este tot una cu punerea mâinilor pentru a conferi Duhul Sfânt fără a cerceta meritele vieţii celui care cere darul, ci în vederea obţinerii de foloase. Câte unul, câte o dată, fără a se atinge de bani pentru a recompensa hirotonia, oferă Sfintele Taine pentru a obţine favoruri omeneşti; ce face, face nu pentru a fi recompensat, ci pentru a primi laude. Ei nu oferă astfel gratuit ceea ce au primit în dar ci, pentru a se achita de această slujire sfântă, ascund în adulare monedele ce ei cred că li s-ar fi cuvenit. Aşa se arată cât se poate de adevărat cuvântul profetului care descrie pe omul drept ca fiind acela care „dă la o parte câştigul cel nedrept” (Is 33, 15). El nu spune: „cel care depărtează mâna sa de nedrept”, ci depărtează mâna „ de tot câştigul cel nedrept”; astfel putem distinge câştigul cel din servilism, câştigul mâinilor şi cel din lăudăroşenie. Cel din servilism este cel din subordonarea de care te achiţi, doar aşa, ca să te achiţi; câştigul mâinii este argintul banilor; câştigul lăudăroşeniei, acela este autoadularea. Acela care conferă Sfintele Taine nu doar că nu caută banul, dar nici nu este ambiţionat de favorurile omeneşti.

6. Cât vouă, fraţi preaiubiţi, cei care n-aţi părăsit veşmântul secular, cred că ştiţi lucrurile asupra cărora noi stăruim în ce vă priveşte: întăriţi atenţia sufletului vostru asupra voastră. Toate cele pe care le lucraţi în taină, spre mântuire, faceţi-le în mod gratuit. Recompensa lucrării voastre nu o căutaţi în lumea care, aşa cum remarcaţi de altfel şi voi înşivă, începe să intre în declin cu atât de mare rapiditate. În acelaşi chip în care doriţi să vă ascundeţi cele rele pe care le faceţi, pentru ca alţii să nu le vadă, luaţi seama ca nici cele bune pe care le făptuiţi să nu le faceţi spre laudă de la oameni. Nu faceţi răul sub niciun chip şi binele să nu-l faceţi spre o plată pământească. Căutaţi să nu aveţi martor în acţiunile voastre decât pe Acela pe Care -L aşteptaţi ca Drept Judecător. Faceţi-L să vadă cum faptele voastre bune le lucraţi în taină, pentru ca, la momentul potrivit, El să le facă pe acestea cunoscute tuturor.

Precum daţi hrană trupurilor voastre, pentru ca acestea să nu piară, faceţi ca faptele voastre să fie hrană de fiecare zi sufletului vostru. Căci, precum prin hrană trupurile se refac, tot astfel, prin lucrarea faptelor dragostei de aproapele, sufletul se menţine în viaţă. Cele pe care le dăruiţi trupului, cel chemat să moară, nu le refuzaţi sufletului vostru, cel chemat să trăiască veşnic. Să presupunem că un foc a cuprins, pe neaşteptate, o casă; nu importă care vecin de-al acelui proprietar sesizează focul şi face tot ce poate ca să-l stingă; acela socoteşte un câştig că poate opri întinderea acestuia asupra celor ale sale. Vedeţi cum focul tribulaţiilor desfiinţează lumea şi că sfârşitul, care i se apropie, va arde, precum într-un rug, tot ceea ce acum îi este frumuseţe. Socotiţi, fraţilor, că este un câştig considerabil faptul că reuşiţi smulgerea a câte ceva dintru ale voastre, dacă voi veţi putea căra ceva cu voi în cele ce vor fi, dacă cele ce le-aţi putea pierde cu totul le veţi păzi, le veţi consacra pentru plata voastră eternă, dăruindu-le. Când pierdem toate cele pământeşti, le conservăm, dar o facem numai dăruindu-le cu generozitate. Grabnic, timpul se scurtează. Prin urmare, dacă vreo conjunctură inoportună ne contrează, vede Judecătorul nostru, să o înfruntăm prin fapte bune, cu ajutorul Domnului nostru…

Chemarea Apostolilor

Omilia a V-a, rostită dinaintea poporului în Biserica Preafericitului Andrei Apostolul, în ziua prăznuirii sale, 30 noiembrie 590
Text: Matei 4, 18-22

1. Aţi înţeles, fraţii mei preaiubiţi, că la cea dintâi chemare Petru şi Andrei au părăsit năvoadele lor pentru a-L urma pe Mântuitorul. Ei nu L-au văzut încă făcând minuni, nici nu L-au auzit vestind despre plata cea veşnică. Şi, cu toate acestea, la prima chemare, la prima poruncă a Domnului, au uitat de toate cele ce le voiau ale lor.
Iar noi, câte minuni ale Domnului nu avem sub ochii noştri? De câte lovituri nu ne-a apărat? Câte ameninţări nu au fost, care să ne lovească prin teroarea lor? Şi cu toate acestea cum mai neglijăm să urmăm pe Acela Care ne-a chemat.

El şade deja în ceruri, Acela Care ne-a chemat la convertire; deja a aplecat neamuri întregi sub jugul credinţei; deja a revărsat harul Său, golind de slavă lumea aceasta prin ruinarea căreia anunţă apropierea zilei în care ne va judeca, cu rigoare. Şi totuşi, duhul nostru orgolios nu consimte să abandoneze de bună voie toate cele ce-l fac să se piardă. Ce vom spune, aşadar, ce vom grăi, dragii mei, în ziua în care Domnul nostru ne va judeca, câtă vreme nici preceptele morale nu le-am rupt de dragostea lumii acesteia, nici pedepsele nu ne-au îndreptat?

2. Câte vreunul va să zică în cugetul său, tainic: ce anume au abandonat, atât de preţios, la chemarea glasului Domnului aceşti doi pescari care aproape nu aveau nimic? Dar în acestea, fraţi preaiubiţi, este afecţiunea cea care trebuie a fi cântărită, iar nu bogăţia. Au părăsit foarte multe tocmai că nu aveau nimic ţinut deoparte, fie oricât de puţin şi oricât vor fi avut, au făcut din el nimic. Noi, noi însă, dimpotrivă. Amorul propriu ne leagă de tot ceea ce avem, iar dorinţa ne face să alergăm şi mai mult după aceea ce nu avem. Petru şi Andrei, ei au lăsat multe, nu doar pe cele care le aveau ci şi pe acelea pe care şi le-ar fi dorit. Au părăsit multe căci odată cu bunurile lor au renunţat şi la cele râvnite (care nasc cupiditatea, n. N.C.). Urmând Domnului, ei au abandonat, aşadar, toate cele ce şi le-ar fi dorit pentru ei şi nu au mai urmat deci poftelor proprii.

Astfel am văzut pe câte unii care au părăsit multe lucruri şi bunuri, care n-au avut alta a spune decât: „Aş vrea să mă rup de lumea aceasta, urmându-le, dar ce-aş putea lăsa, ce-aş putea abandona? Eu nu posed nimic”. Abandonaţi multe, fraţilor, dacă renunţaţi la plăcerile cele pământeşti. În fapt, bunurile noastre cele din afară, atât de mici, oricât de mici ar fi, sunt îndeajuns Domnului; căci El nu caută la valoarea de piaţă a celor la care renunţăm, căci El nu caută la cât sacrificăm, ci de câtă dragoste este precedat sacrificiul nostru, la inima noastră aşadar. Că nu caută a preţui cele din afară este clar; iată, sfinţii aceştia despre care vorbim, au început a plăti cu năvoadele şi bărcile lor pescăreşti viaţa veşnică dăruită şi îngerilor. Nu există preţ de preţuire pentru aceasta; dar Împărăţia Cerurilor te costă nici mai mult, nici mai puţin decât bunurile pe care le posezi. Pe Zaheu, vameşul, îl costă numai jumătate, căci cealaltă jumătate o foloseşte pentru a da împătrit celor pe care i-a nedreptăţit (cf. Lc 19, 8).Îi costă pe Petru şi pe Andrei abandonarea năvoadelor şi a bărcii lor pescăreşti. Pe văduvă cele două drahme (cf. Lc 21, 2), un pahar de apă proaspătă dată unui altuia, însetat de apă (cf. Mt 10, 42). Da, da, după cum v-am spus deja, Împărăţia lui Dumnezeu nu costă nici mai mult, nici mai puţin decât ceea ce posezi deja.

3. Judecaţi şi voi, fraţii mei, ce este mai mic în preţ şi mai preţios în a poseda? Poate că nu avem nici măcar un pahar de apă proaspătă de oferit aceluia care are nevoie, dar chiar şi în acest caz, un cuvânt dumnezeiesc ne face să nu ne pierdem speranţa. Pentru că la Naşterea Mântuitorului, locuitorii cereştii cetăţi se înălţau şi cântau: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni de bunăvoire…” (Lc 2, 14, cu această formă, mai apropiată de mesajul originar). În ochii lui Dumnezeu, aşadar, mâinile noastre nu sunt niciodată goale, dacă sipetul inimii noastre este plin de bunăvoire. Este ceea ce ne spune şi psalmistul: „În mine sunt, Dumnezeule, făgăduinţele care le voi aduce laudei Tale” (Ps 55, 12). Este ca şi cum ai spune cu limpede grăire: „Chiar de n-am aţi aduce nimic dinainte, eu aflu în mine însumi cele pe care să le aduc ofrandă pe altarul laudei Tale. Cu toate că ştiu prea bine că nu laudele noastre te hrănesc şi că ofranda inimii noastre este mai aproape în a îndupleca inima Voastră”. Nimic, aşadar, nu poate fi adus ca dar lui Dumnezeu mai preţios decât bunavoire.

Dar ce anume este bunăvoirea? Înseamnă a ne teme pentru nefericirea aproapelui la fel de mult ca pentru nefericirea noastră şi a ne bucura de fericirea lui mai mult decât de reuşita noastră; să luăm ca fiind ale noastre pagubele suferite de alţii şi să-i preţuim mai mult; a-i iubi pe prietenii tăi, nu ca lumea, ci ca pentru Dumnezeu, ba chiar să le purtăm duşmanii în dragostea noastră; să nu facem altuia ce nouă nu voim a ni se întâmpla şi să nu refuzăm nimănui nimic din cele la care este îndreptăţit să dorească pentru sine; nu doar să ne îngrijim de cele necesare pentru aproapele, după măsura puterii sale, ci să ne îngrijim a-l sluji dincolo de puterile lui. Să fie oare jertfă mai preţioasă decât aceea în care sufletul, aducând jertfă lui Dumnezeu pe altarul inimii sale, să ardă el însuşi?

4. Dar nu ne vom achita deplin de jertfa bunvoirii decât cu o condiţie: să renunţăm, în întregime, la toată dorirea de cele pământeşti. Astfel încât tot ceea ce ne dorim în cele ale lumii să le dăruim, fără nici o umbră de regret, aproapelui nostru. Astfel încât ceea ce strânge un altul, în fapt, dintr-ale noastre să strângă, chiar făcându-ne lipsă. Şi cum invidia este opusă întotdeauna bunăvoirii, invidia împungând, ca o suliţă, totdeauna sufletul, buna voire este departe de aceasta. Iată de ce sfinţii propovăduitori, înainte de a dobândi puterea iubirii depline de aproapele au exersat mai întâi neiubirea de cele ale veacului, nedorindu-şi nimic, neposedând nimic, aruncând toate fără a se lega de ceva.

Sunt oamenii aceia despre care Isaia a strigat: „cine sunt aceia care zboară ca norii şi ca porumbiţele pe ferestre…” (Is 60, 8, în trad. rom.: „cine zboară ca norii şi ca porumbiţa spre sălaşul ei…”). El a văzut, aşadar, cum dispreţuind cele pământeşti, apropiindu-se cu duhul de cele ale cerului, au putut porunci numai cu cuvântul ploii, strălucind prin minunile săvârşite. Tot astfel, acela care printr-o propovăduire sfântă şi o viaţă sublimă s-a înălţat, depărtându-se de molimile celor pământeşti, i-a descris ca pe unii care se desprind de la pământ şi zboară precum norii. Ferestrele, care sunt ochii noştri, ca şi cum sufletul ar râvni întotdeauna către cele aflate dincolo de cele văzute. În ce priveşte porumbiţa, ea este o vieţuitoare simplă, lipsită fiind de veninul răutăţii. Oamenii aceia sunt, aşadar, precum porumbiţele care zboară pe fereastra sufletului lor, adică nimic poftind din cele ale lumii acesteia, care privesc cu simplitate toate lucrurile şi care nu se lasă cuprinşi de dorinţe deşarte asupra lucrurilor pe care le voiesc. Dimpotrivă, unii nu doar că nu sunt porumbiţe în cele ale vieţii lor, ci, mai mult, se fac asemenea unor şoimi, cătând să înghereze toate cele care cad sub (incidenţa) privirea lor.

Pentru aceasta prăznuim astăzi sărbătoarea preafericitului Apostol Andrei, fraţi ai mei preaiubiţi, pentru că el ne cheamă să întărim tot ceea ce cinstim la el. Căci slava adusă sfântului de către sufletul nostru se va transforma în mărturia evlaviei închinării noastre: renunţând la toate cele pământeşti şi părăsind toate bunurile lumii trecătoare, să ne achiziţionăm bunurile necesare în veşnicie. Dacă noi nu putem încă abandona ceea ce este al nostru, măcar să nu râvnim, jinduim, la ceea ce nu-i al nostru. Şi dacă sufletul nostru încă nu-i cuprins de focul iubirii, al carităţii, care ţine în puterea sa înfrânarea fricii, sfârşind prin întărirea într-un progres continuu şi reprimând poftele legate de bunurile altuia, sufletul va ajunge într-o zi să se desprindă din cele ale sale, cu Harul şi purtarea de grijă a Domnului nostru Iisus Hristos…

Naşterea lui Iisus

Omilia a VIII-a, rostită dinaintea poporului în Basilica Pururea Fericitei Fecioare Maria, în ziua Naşterii Domnului, 25 decembrie 590, la Liturghia de la miezul nopţii
Text: Luca 2, 1-14

Pentru că prin generozitatea lui Dumnezeu astăzi celebrăm de trei ori Liturghia, noi nu putem să vă vorbim foarte îndelungat despre Evanghelia care va fi citită. Dar, în acelaşi timp, Naşterea Mântuitorului nostru, ne obligă să vă adresăm fie şi numai câteva cuvinte.

De ce acest recensământ tocmai înainte de Naşterea Domnului? Oare nu tocmai pentru a vesti foarte limpede că vine în Trup Acela care va face recensământul aleşilor Săi întru veşnicie? Sau din contră, după cum spune profetul, vorbind despre cei respinşi: „Şterşi să fie din cartea celor vii şi cu cei drepţi să nu fie scrişi” (Ps 68, 32).

Ne vine la îndemână [ne place] că, într-altă parte, scris este că Domnul S-a născut la Betleem, căci Betleem semnifică „Casa pâinii”. Căci oare nu Însuşi Mântuitorul nostru a zis despre Sine: „Eu sunt Pâinea Vieţii care S-a coborât din cer” (In 6, 41). Astfel, locul naşterii Domnului a primit înainte numele de „Casa Pâinii”, căci aici trebuia să se arate în Trup Acela care va sătura interior [pe dinlăuntru] sufletele celor aleşi.

El Se naşte nu în casa părinţilor Săi, ci pe cale, căci aşa cum S-a arătat când a luat cu împrumut natura umană, S-a născut ca şi ea într-un loc străin. Străin, nu în raport cu puterea Sa, ci cu natura Sa. Căci în ce priveşte puterea Sa, El a scris: „Întru ale Sale a venit…” (In 1, 11). Şi dacă El S-a născut în natura Sa înaintea tuturor timpurilor, a venit să ia natura noastră în cursul acestor timpuri. Cel Care este Veşnicia, se face vădit în timp: iată, dar, că este un loc străin acesta întru care a pogorât.

Şi din moment ce profetul afirmă: „Tot trupul este ca iarba” (Is 40, 6), Domnul, făcându-se om, a schimbat iarba noastră în grâu, El Care s-a arăta pe Sine în cuvintele: „dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu moare, rămâne singur” (In 12, 24). Iată de ce, îndată după naştere, a fost culcat într-o iesle,El care avea să dea spre hrană Trupul Său sfintelor Sale animale care sunt credincioşii Săi, pe care nu le lasă lipsite de această hrană a înţelepciunii, care durează veşnic.

Pentru ce oare îngerul se arată dinaintea păstorilor care vegheau şi de ce lumina lui Dumnezeu îi înconjoară, dacă nu pentru aceea că păstorii, mereu vigilenţi la a-şi conduce bine turmele credincioşilor lor, merită dintre toţi a vedea lucruri din înaltul ceresc? Căci atunci când ei veghează cu dragoste asupra turmelor, harul dumnezeiesc îi iluminează din preaplin.

2. Este un înger care vesteşte naşterea Regelui şi coruri îngereşti saltă de bucurie înălţând cântarea: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni de bunăvoire”. Mai înainte ca Mântuitorul nostru să Se nască în Trup, noi ne aflam în dezacord cu îngerii, aflându-ne departe de curăţia lor luminoasă prin coruperea primului păcat şi prin greşelile cele de fiecare zi. Şi cum propriul nostru păcat ne-a înstrăinat de Dumnezeu, îngerii, locuitorii cetăţii lui Dumnezeu, ne-au ţinut drept străini societăţii lor. Dar, după ce noi am cunoscut pe Regele nostru, îngerii ne-au recunoscut drept concitadinii lor. Şi pentru că Regele Cerului a asumat trupul nostru cel pământesc, îngerii au încetat să dispreţuiască slăbiciunile noastre din înaltul sublimităţii lor: au regăsit pacea cu noi, au făcut uitate reproşurile vechii noastre discordii şi ne-au onorat ca pe nişte tovarăşi [companioni] care mai înainte eram întru slăbiciune şi mizerie. Iată de ce Lot (cf. Fc 19, 1) şi Iosua (cf. Ios 5, 14) adorau pe îngeri fără a fi în păcat prin aceasta, atunci Ioan, în Apocalipsa sa, pe când voia să se închine unui înger, fu oprit de către acesta cu aceste cuvinte: „Vezi să nu faci aceasta! Căci sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi…” (Ap 22, 9). Pentru ce dar îngerii, înainte de Venirea Mântuitorului, s-au lăsat adoraţi de către oameni fără a spune nimic şi au refuzat această închinăciune după aceasta? Nu este aceea că, văzând dincolo de natura noastră, care fusese mai înainte demnă de dispreţ, se temeau de închinăciunea noastră la picioarele lor? Dar ei nu au îndrăznit să desconsidere ca pe ceva josnic natura, ce fusese cândva sub a lor, care s-a ridicat deasupra lor, în Regele Cerului. Şi au acceptat bucuroşi pe om drept companion, după ce adorarea lor s-a înălţat către Om-Dumnezeu.

Să veghem dar, fraţi preaiubiţi, să nu pătăm cu vreo necurăţie, noi, care, în preştiinţa veşnică, suntem concitadini cetăţii lui Dumnezeu şi deopotrivă îngerilor. Să dăm mărturie despre această demnitate prin toată purtarea [conduita] noastră: să nu ne lăsăm nicicum murdăriţi de lux, nici să ne lăsăm conştiinţa atinsă de cel mai mic gând ruşinos, nici muşcat sufletul de răutate, nici roşii de rugina invidiei, nici umflaţi în orgolii, nici împrăştiaţi în ispite pământeşti, nici aprinşi de mânie; căci oamenii sunt chemaţi dumnezei (cf. Ps 81,6).

O, omule, apără întru tine onoarea de a fi dumnezeu împotriva patimilor, mai ales că pentru tine Dumnezeu S-a făcut om, El care trăieşte şi împărăţeşte în vecii vecilor. Amin.

Pagini citate