Despre autor
Autor :
Arhid. Lect. Dr. Ioniţă Apostolache

Descriere Autor :
Lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii din Craiova.

Email Autor :
-

Adresa Autor :
-

Cuprins
Metadate
Numar :
4 / 2015
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Studii şi articole

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat

Teologia siriacă s-a afirmat în decursul primelor veacuri creştine mai ales printr-o specificitate simbolistico-mistică. Începând cu Sfântul Efrem Sirul, gândirea Părinţilor sirieni s-a grefat pe o realitate cu totul aparte, aprofundând mai cu seamă latura biblică a tradiţiei bisericeşti, care a devenit astfel un „veritabil vehicul pentru teologie”. În acest context, Iacob de Sarug reprezintă unul dintre cei mai prolifici imnografi sirieni. El duce mai departe stilul Sfântului Efrem, exprimându-se moderat în legătură cu specificitatea monofizită. Deşi a învăţat la aceeaşi şcoală cu Filoxene de Mabug, Iacob nu s-a lăsat în polemici şi abordări dogmatice contradictorii, menţinându-se pe linia Părinţilor primelor veacuri din Biserica Siriacă. În studiul nostru am încercat să evidenţiem personalitatea marelui sirian şi să punem în lumină specificul apologetic al teologiei sale. Învăţătura despre Mântuitorul Hristos a fost, mai cu seamă, accentuată şi exemplificată prin citate inedite din opera sa.

Cuvinte-cheie:
teologia siriacă, Iacob de Sarug, imnografie, hristologie, abordare apologetică

Articol intreg

Teologia siriacă a cunoscut o dezvoltare cu totul aparte în decursul primelor veacuri creştine. Acest important filon al Bisericii s-a remarcat printr-o lucrare apologetică de anvergură, promovată intens prin simboluri şi imagini biblice, şi mai puţin prin conceptualizări şi terminologii filosofice. Grefată pe vechea tradiţie aramaică, teologia siriacă se remarcă dintru început, în întregul moştenirii sale, ca un veritabil „vehicul pentru creştinătatea primară”. Pe de altă parte, contextul interacţiunii dintre specificul semitic şi influenţele greceşti este foarte important pentru a înţelege maniera promovării adevărului de credinţă şi, implicit, a formării doctrinei hristologice. Interacţiunea dintre teologia de limbă greacă şi cea de limbă siriacă a devenit o certitudine abia în secolul al IV-lea. Din acest moment, apologetica creştină din acest areal se îmbogăţeşte cu traduceri, lucrări originale şi, mai ales, cu experienţa unei mărturisiri încercate faţă de opresiunea păgână. Acest lucru este de asemenea valabil şi pentru apologetica de limbă greacă. Iată, de pildă, că traducerile greceşti din opera Sfântului Efrem Sirul, realizate în această perioadă, au respectat pe cât se poate varianta originală. Pe de altă parte, lucrarea teologică a lui Teodor de Mopsuestia şi Diodor de Tars s-a făcut cunoscută pe deplin în mediul grecesc, laolaltă cu numeroase texte liturgice şi imnografice din tradiţia siriacă. Un rol foarte important în această dinamică l-au avut şcolile teologice de la Edesa şi Antiohia, cele două centre care au generat nucleul apologeticii siriene. De aici au pornit cei mai de seamă mărturisitori ai creştinismului sirian.
După pacea constantiniană, latura romană a Siriei s-a deschis tot mai mult spre dialogul cu lumea greco-romană, luând naştere astfel o teologie dinamică în cadrul căreia s-au promovat tot mai mult însemnările Sfântului Efrem, ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale doctorilor antiohieni. Din nefericire însă, latura persană a acestui teritoriu a rămas încă sub jugul persecuţiilor, generând o apologetică martirică, grefată pe specificul simbolistico-mistic. Din secolul al V-lea şi până în secolul al VII-lea cele două extremităţi ale Bisericii Siriene, până acum diferenţiate prin contextul politic, s-au adâncit într-o ruptură de ordin hristologic. Aşa se facă că, analizând această problematică pe filieră doctrinară, în special legat de cele două firi şi voinţe ale Mântuitorului Hristos, dumnezeiască şi omenească, ajungem la adevăratul motiv al scindării creştinismului răsăritean. Începând de la Calcedon (451), problematica hristologică a generat cele trei biserici vechi siriene: Biserica de Răsărit, Biserica Ortodoxă Siriacă şi Biserica Maronită. Pe fondul acesta, „conflictele frecvente dintre Bisericile de limbă greacă din Imperiul Bizantin şi Bisericile Siriene au accentuat şi mai mult criza creştinilor sirieni din califatul arab, începând cu anul 630. Ca rezultat al acestor neînţelegeri de ordin doctrinar, bisericile s-au anatematizat una pe cealaltă, refuzând comuniunea euharistică reciprocă a credincioşilor în cadrul Sfintei Liturghii”.
Perioada post-calcedoniană a generat un moment de răscruce în istoria Bisericii Siriene. În felul acesta, Imperiul Roman de Răsărit a fost împărţit în două: cei care acceptau învăţătura Sinodului de la Calcedon (calcedonieni) şi cei care au respins prevederile sale (ne-calcedonieni). Ambele părţi au invocat spiritul ortodox: primii devenind cunoscuţi drept „Grec-Ortodocşi” sau Biserica „Melchită”, pe când ultimii au preluat denumirea de „Ortodocşi Sirieni”. Nu trebuie uitate aici nici încercările de reconciliere doctrinară dintre aceştia. Împăraţii bizantini au depus astfel eforturi însemnate pentru „a atrage pe monofiziţi la dreapta credinţă, silindu-i uneori pe ortodocşi la diferite concesii de ordin doctrinar. Printre aceştia se numără şi împăratul Zonon, cu faimosul său Honoticon, care declara că Mântuitorul Hristos e Unul, anatematizând atât pe Nestorie, cât şi pe Eutihie, dar rupând bunele relaţii dintre Răsărit şi Apus. Schisma produsă a durat de la 484, până în vremea împăratului Iustinian, care a repus, la loc de cinste, Sinodul de la Calcedon”.
Dincolo de aceste încercări, în latura ne-calcedoniană a Bisericii Siriene s-au ridicat două personalităţi reprezentative pentru hristologia monofizită: Filoxene de Maboug, reprezentând latura vorbitoare de limbă siriacă a patriarhatului Antiohiei şi Sever de Antiohia, din latura grecească. Alături de aceştia unii orientalişti îl aşează şi pe Iacob de Sarug, episcop de mare rafinament teologic şi reputat imnograf al Bisericii Siriene. Deşi a studiat împreună cu Filoxene la Edesa, acesta pare a fi totuşi singurul lucru pe care îl au în comun. Astfel, de vreme ce episcopul de Maboug a afişat întotdeauna o atitudine vădit monofizită în scrierile sale, Iacob preferă să se ţină departe de aceste probleme, preluând mai mult specificul simbolistico-mistică, al hristologiei siriene.
Luând în calcul echilibrul doctrinar de care a dat dovadă, cât şi bogăţia de sensuri a operei sale, vom analiza, în cele ce urmează, pornind de la coordonatele sale biografice, lucrarea mărturisitoare a episcopului de Sarug.
Viaţa şi opera episcopului sirian
Iacob de Sarug este unul din cei mai de seamă imnografi şi teologi din arealul sirian. În legătură cu identitatea şi activitatea sa teologică au fost scrise nu mai puţin de trei biografii, toate în limba siriacă. S-a născut în anul 451, la Kumran, ca singurul fiu al părinţilor săi. Detalii cu privire la coordonatele vieţii se pot desprinde consultând însemnările biografului său, care era, pe cât se pare, episcop în oraşul Batna din regiunea Sarug. De la el aflăm că tatăl lui Iacob era preot, iar mama nu putea avea copii. Venirea pe lume a pruncului a fost socotită aşadar o minune de la Dumnezeu, răsplată a rugăciunilor şi evlaviei părinteşti. La vârsta de numai trei ani, după cum consemnează vechii biografi, „pe când se afla cu mama sa la Sfânta Liturghie, s-a dat jos din braţele sale, şi-a făcut loc prin mulţime până la Sfântul Altar, luând parte în mod direct la Epicleză. De atunci gura sa a început să izvorască imne (memre) şi învăţături sfinte”. În perioada 466-473, Iacob a fost iniţiat ca tălmaci al scrierilor sfinte la Şcoala din Edesa. Sub coordonarea episcopului Ibas, cel care avea în grijă pe atunci şcoala edesiană, el a tradus din greacă în siriacă operele lui Diodor de Tars, Teodor de Mopsuestia şi Teodoret de Cir. Tot aici s-a deprins cu teologhisirea în versuri, moştenită pe filiera Sfântului Efrem Sirul. Proximitatea de gândire cu Părintele Sirian, similitudinea de stil şi abordare cu acesta au devenenit tot mai evidente în lucarea teologică prin care s-a remarcat mai târziu. În Cronica lui Pseudo-Iosua, persoana lui Iacob de Sarug este prezentată în contextul evenimentelor din perioada 494-506. El ne spune că episcopul sirian a luat atitudine faţă de cei care doreau să-şi părăsească oraşele în vremea războiului, îndemnându-i să fie statornici în credinţa creştină pentru a depăşi împreună încercările persecutorilor. Stau dovadă în acest sens numeroasele sale imne şi scrisori pe care le-a alcătuit pentru creştinii sirieni, întărindu-i în nădejdea şi mântuirea lui Dumnezeu. Atitudinea sa a fost generată în primul rând de considerente practice, întrucât ştia foarte bine că oraşele părăsite de creştini vor fi, mai apoi, ocupate de păgâni, atrăgând astfel iminenta destrămare a comunităţii eclesiale. Drept răsplată pentru acestea, Biserica Siriacă l-a investit în anul 519 în demnitatea de episcop de Serugh. După o intensă lucrare în slujirea turmei celei cuvântătoare, Dumnezeu l-a chemat la ceruri în anul 521.
Datorită notorietăţii de care s-a bucurat pe plan teologic şi pastoral, personalitatea lui Iacob de Sarug este şi astăzi foarte populară în Biserica Orientală. În acest sens, savantul britanic Sebastian Brock arată că Iacob „este venerat ca sfânt atât în Biserica Maronită (calcedoniană), cât şi în cea Siro-Ortodoxă (necalcedoniană), în ciuda faptului că a trăit în vremea controverselor doctrinare”. Receptarea sa în cele două extreme ale vieţii bisericeşti din Siria trebuie să fie rezultatul caracterului împăciuitor de care a dat dovadă de-a lungul vieţii. Este prăznuit mai întâi la data de 5 aprilie de Biserica Maronită. Iacobiţii îl cinstesc în zilele de 29 octombrie, 29 iunie şi 29 iulie. De menţionat mai este şi faptul că scrierile sale sunt foare des folosite în ritualul liturgic răsăritean, având aproape aceeaşi pondere ca cele ale Sfântului Efrem Sirul.
În ceea ce priveşte măiestria alcătuirilor sale, Iacob a primit atributul de „flaut al Duhului Sfânt şi Harpă a Bisericii drept-credincioase”. Opera sa se compune din poezie şi proză. Partea literară este, ce-i drept, destul de restrânsă comparativ cu însemnările versificate, ea cuprinzând: o liturghie, slujbă la Taina Sfântului Botez, 43 de epistole, şase omilii şi câteva cuvântări funebre. Stilul pe care l-a promovat, precum şi conţinutul teologic al lucrărilor sale au fost analizate în mare de orientalistul Arthur Vööbus. Din însemnările acestuia rezultă că Iacob şi-a început lucrarea imnografică prezentându-şi primului comentariu exegetic în versuri înaintea unui colegiu episcopal. La cererea lor a scris o omilie exegetică de peste peste 3000 de versuri despre „Profetul Iezechiel şi despre simbolismul carului de foc din viziunea sa”. După acest test a obţinut acordul oficial al episcopilor, fiind confirmat ca „Interpret al Sfintelor Scripturi”. Astfel, pe lângă bogata sa operă imnografică de care am amintit mai sus, de la episcopul sirian au rămas zeci de scrisori şi peste 760 de memre. În materie de stil, Iacob se remarcă drept primul poet sirian de la care s-a moştenit metrica dodecasilabică, gen poetic ce-i poartă numele. După Bar Hebraeus, Iacob ar fi fost ajutat de cel puţin 70 de scribi pentru a scrie şi a copia omiliile sale.
Ne vom opri în cele ce urmează la Omiliile Mariologice. Cuprinse în Ediţia „Bejan” la scrierile sale, se arată că sunt opt omilii, fiind alcătuite în versuri. În ceea ce priveşte conţinutul lor, menţionăm că abordează principalele momente din viaţa Maicii Domnului, după cum urmează: două dintre ele sunt sunt scrise „la Praznicul Bunei Vestiri”, una se referă „la întâlnirea Maicii Domnului cu Elisabeta”, una „la Pururea Fecioria Maicii Domnului”, una „la Adormire şi punerea în mormânt” şi trei „la Praznicul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos”.
Prima omilie, despre „Binecuvântata Maică a lui Dumnezeu”, cuprinde o introducere generoasă, adresată Mântuitorului Hristos şi Maicii Sale, două părţi complementare (prima explică alegerea Mariei de către Dumnezeu, a doua însumează o interpretare a episcopului sirian cu privire la momentul Bunei Vestiri) şi concluzia, unde se vorbeşte rezumativ despre sfinţenia Mariei.
Cea de a II-a este despre „Buna Vestire a Maicii lui Dumnezeu”, fiind o dezvoltare în patru părţi a celui dintâi: o introducere, prima parte – despre Buna Vestire a îngerului şi luarea în pântece, a doua parte – despre rudenia dintre Maica Domnului şi Elisabeta, a treia parte – despre vizita la Elisabeta şi a patra parte – despre „Maria şi Iosif”.
Cea de a III-a omilie este intitulată „Despre Preasfânta Maică a lui Dumnezeu când a mers la Elisabeta”. Aici, Iacob prezintă cele două genealogii ale Mântuitorului, evocând totodată şi momentul sfânt al întâlnirii celor două mame, cu salutul pruncilor din pântecele lor.
„Despre pururea fecioria Maicii Domnului” este cea de a IV-a omilie. Este o scriere cu caracter apologetic, având menirea de a răspunde calomniilor venite din partea ereticilor, cu privire la persoana Maicii Domnului. Este deschisă printr-o rugăciune/invocare pe care părintele sirian o adresează Fiului. De aici, el pleacă şi dezvoltă pas cu pas argumentarea pe care o face cu privire la aiparthenia Maicii Domnului.
Cea de a V-a omilie mariologică se cheamă „Despre Adormirea şi punerea în mormânt a Maicii Domnului”. Aici Iacob apelează la unele scrieri apocrife, oferind argumente pe care nu le putem localiza în Sfânta Scriptură.
„Despre naşterea după trup a Mântuitorului nostru” descrie într-o manieră hristologică actul Întrupării Cuvântului. Expunerea este una cronologică, firul narativ parcurgând: Buna Vestire, vizita la Elisabeta, dialogul Maicii Domnului cu Iosif, rugăciunea Mariei către Fiul din pântecele ei, vestirea lui Iosif, Iosif o ia pe Maria în casa sa, Naşterea, vestirea păstorilor şi rugăciunea de laudă a Mariei.
În cea de a VII-a omilie, Iacob vorbeşte pentru a doua oară despre „Naşterea Mântuitorului Hristos”, evocând binecuvântatul moment al Praznicului.
Cea de a VIII-a omilie mariologică a episcopului de Sarug, ultima, reprezintă o sinteză doctrinară a Întrupării Mântuitorului Hristos din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
Idei apologetice în teologia lui Iacob de Sarug
Conţinutul şi valoarea operei teologice a lui Iacob de Sarug, cu multiple valenţe apologetice, omiletice sau exegetice, reflectă imaginea păstorului permanent preocupat de binele turmei. Prin imnografia de care se foloseşte, el dezvoltă o bogată perspectivă eclesiologică. Este prezentat astfel rolul episcopului în Biserică şi se proclamă peste toate măreţia lui Dumnezeu cel Atotputernic. Deşi a trăit în perioada de înflorire a creştinismului, episcopul de Sarug a apărat drepturile creştinilor pe care-i păstorea, vorbind în numele celor care, datorită responsabilităţilor impuse de stat, nu aveau timp să ajungă la sfintele slujbe. În felul acesta, devotamentul faţă de rânduiala Bisericii devenea un lucru esenţial pentru creştinii sirieni, Iacob fiind chemat acum să-l apere şi să-l mărturisească. Mai mult, omiliile sale au înfierat „complacerea şi tentaţiile care măcinau viaţa monahală”. Un rol foarte important în această problemă cu care se confrunta l-a avut de asemenea opera sa imnografică. Astfel, în căldura poeziei imnografului apologet, întreaga obşte monahală vibra de puterea rugăciunii cântate, împlinind cu ascultare îndemnurile duhovniceşti pe care le primea. Din acest punct de vedere, putem spune că Iacob de Sarug este cu adevărat „poetul, scriitorul inspirat, dascălul pătruns de învăţătura sa, care a îmbrăţişat întreaga Scriptură, hrănindu-se din tainele ei. A exprimat aceste taine printr-un limbaj de înaltă elocinţă, făcându-l însă pe înţelesul nostru. A fost un luminător care a împărtăşit o nouă lumină a Sfintei Scripturi şi a îmbrăcat-o într-un veşmânt pe care-l putem recunoaşte, folosind acest unic stil de imagini şi simboluri. Din mijlocul acestor taine s-a vădit drept un om permanent pregătit să împartă cu credincioşii săi toate sentimentele pe care le trăia. Nu în cele din urmă, ceea ce îl caracterizează cel mai mult este pasiunea şi devotamentul unei singure vocaţii, aceea de a descoperi în rândul celorlalţi minunea zidirii lui Dumnezeu, unitatea (ihidoyutho) Fiului cu Tatăl”.
Latura polemizatoare a operei episcopului sirian se manifestă cu preponderenţă în omiliile sale. Tematica abordată vizează în speţă actul revelaţionar, doctrina despre Preasfânta Treime, Mântuitorul Hristos şi Maica Domnului, dar şi elemente de ordin interreligios, cum este, de pildă, poziţia faţă de iudaism. Vom analiza punctual, în cele ce urmează, toate aceste aspecte.
Cu privire la actul creaţiei, Iacob de Sarug arată că nu poate fi disociat de caracterul său dumnezeiesc. El prezintă creaţia drept act al înţelepciunii divine, concretizat prin împreună-lucrarea Preasfintei Treimi. Motivul pentru care evidenţiază rolul Fiului în actul creator are însă considerente polemice, dorind să combată tendinţele de interpretare ariană din hristologia timpului său. În cuprinsul celor patru Omilii în versuri la Cartea Facerii, episcopul sirian scoate în evidenţă caracterul hristologic al actului creator, folosindu-se de numeroase analogii şi simbolisme lămuritoare. El vorbeşte astfel despre „Cartea cea sfântă a marelui Moise, care este pătrunsă de Taina Fiului lui Dumnezeu”. Mântuitorul Hristos este prezent astfel în fiecare cuvânt al Sfintei Scripturi şi în fiecare împlinire ziditoare a Tatălui face şi mai lămurită implicarea Sa. „Unde aş putea găsi un pasaj în care Tu să nu fii prezent?/ Şi unde aş putea citi în aceste scrieri fără să nu mărturisesc numele Tău?/ Tatăl, în timp ce-l zidea, a zis: «să facem pe om după chipul Nostru…»/ Şi, de asemenea, El a învăţat lumea să iubească pe Cel Bineplăcut al Său/ Căci iubirea de oameni l-a aplecat pe Dumnezeu până la ţărână,/ Căreia i-a dat chipul Său şi a modelat-o după amprenta Celui ce este Unul./ Căci pentru această dragoste, Dumnezeu a ridicat pe Fiul Său pe Cruce,/ Smerindu-Se pe Sine spre a-Şi împărtăşi chipul zidirii Sale”.
Având în vedere maniera existenţei primordiale, Iacob se întreabă dacă Adam a fost creat muritor sau nemuritor. „Dacă a fost predestinat de Creatorul său să fie muritor/ Atunci pentru ce Dumnezeu ar fi legat cauza morţii sale de acest pom?/ Dacă ar fi fost creat dintru început nemuritor prin natura sa,/ Cum a putut atunci Adam să moară şi în ce fel moartea a învins nemurirea ce-i fusese dăruită?” Urmând un şir lung de întrebări şi silogisme, Iacob scoate în evidenţă datul libertăţii ontologice cu care a fost zidit primul om. O înţelegere diferită de aceasta, în sensul predestinaţiei spre moarte sau nemurire, reprezintă, după fericitul ierarh „o blasfemie”. „Ia aminte că toate poruncile amintite aici/ Dovedesc adevărata libertate a lui Adam./ Dacă tu cugeţi cu adevărat la plăsmuirea acestuia, vei învăţa/ Că a fost creat şi muitor şi nemuritor./ Astfel, Ziditorul cu măiestria sa a juxtapus naturile,/ Făcându-l pe acelaşi om şi pentru viaţă şi pentru moarte./ El a plăsmuit o icoană pe jumătate vie, pe jumătate moartă,/ Înainte să fi fost supusă vreunei stări independente./ A aşezat sufletul într-un vas de lut modelat din ţărână,/ Împreunându-le cu înţelepciune pe amândouă”.
Cât priveşte crearea lumii văzute, Iacob afirmă, asemenea celorlalţi Părinţi ai Bisericii, că a fost plăsmuită de Dumnezeu „din nimic” (ex nihilo). În acest fel, el ia poziţie împotriva ereziilor gnostice. El afirmă, de asemenea, că Dumnezeu însumează în Sine întreaga existenţă creată, neavând nevoie de altcineva care să-L ajute în lucrarea Sa creatorare. Se confirmă astfel cuvintele Genezei: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămâtul”, arătându-se în felul acesta originea divină a existenţei create. „Fiinţa Dumnezeiască, spune Iacob, nu a purtat decât un singur nume: Cel ce este./ Şi de vreme ce s-a pogorât să creeze din nimic aceste lucruri,/ A fost numit Creator (Ziditor) pentru că le-a creat”. În actul creator, Părintele Ceresc, Care este veşnic, are alături pe Fiul şi pe Sfântul Duh, desăvârşind în Trinitate de Persoane realitatea exterioară a creaţiei. În această situaţie, Iacob arată că materia nu poate fi înţeleasă nicidecum sub conceptul lui „ab-aeternuo”, teoriile filosofiei neoplatoniciene fiind astfel lipsite de justificare. Sub această formă, el înţelege şi mărturiseşte că „a existat un moment când lumea nu a existat,/ Şi toate creaturile au avut un început”. Spre deosebire de teologii alexandrini în general, şi de Origen, în special, Iacob nu împărtăşeşte teoria „lumilor paralele” (una terestră şi cealaltă noetică), socotind că „există o singură lume, a noastră, şi o singură finalitate care se realizează în ceruri pentru noi şi pe pământ pentru îngeri”.
Nota apologetică a hristologiei lui Iacob de Sarug rezultă din prezentarea noii perspective creştine faţă de credinţele păgâne. Întruparea Logosului înseamnă pentru el „prăbuşirea idolilor prin liberarea Mirelui Luminii”. Cele mai multe din argumente, în acest sens, sunt adunate în „Omiliile împotriva iudeilor”. Fericitul părinte arată, astfel, că potrivit iconomiei dumnezeieşti, statornicite din veşnicie în înţelepciunea Tatălui, Fiul a venit în lume să libereze pe „cei care erau ţinuţi în întunericul şi în umbra morţii”. În acest sens, el subliniază faptul că sămânţa minciunii a fost aşezată de diavolul în urechea Evei, în Rai. Acolo, prin amăgire, vrăşmaşul seamănă prima formă de idolatrie, făcându-i pe protopărinţi să se socotească a fi „întocmai lui Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. „Dumnezeu socoteşte toate veacurile, aşa cum cunoaşte toate lucrurile,/ El a văzut timpurile când pe pământ au pătruns idolii./ Şi-a păstrat Fiul, pentru ca, trecând perioada idolatriei,/ Să-L descopere de îndată spre a alunga închipuirile de pe pământ./ Satan a semănat minciuna în urechea Evei:/ «Asemenea lui Dumnezeu voiţi a fi întocmai?», a spus el./ Prin urechea sa a răspândit sămânţa, de vreme ce ea a crezut că va fi dumnezeu;/ Şi vreme de cinsprezece neamuri această sămânţă a germinat!/ În zilele lui Peleg şi Reu, dumnezeii s-au înmulţit,/ Rătăcirea a intrat şi a îmnulţit idolii pe pământ./ În acele vremuri, dintru început, Dumnezeu a îngăduit toate acestea,/ Păstrând în taină misterul Unuia Născut./ În lumea, El învăţa că în Unul şi în unitate este desăvârşirea;/ Astfel El este Unul, după cum s-a spus dintru început./ Că, după cum Cuvântul şi Sfântul Duh, au existat ca persoane, nu au dorit încă să se descopere”.
În altă parte, mar Iacob analizează coordonatele împlinirii promisiunilor sfinte în Mântuitorul Iisus Hristos, evidenţiind perspectiva profetică a poporului ales şi stadiul concret al decadenţei sale. Pornind de aici, marele imnograf sirian descrie principalele repere vechi-testamentare, înscrise în tradiţia iudaică, prin care evreii au fost conduşi spre Dumnezeu. Cu toate acestea, deşi erau mai presus decât păgânii, ca beneficiari direcţi ai revelaţiei supranaturale, iudeii nu au reuşit să se adape din Izvorul nemuririi şi să-L cunoască pe Fiul lui Dumnezeu înomenit. Atitudinea apologetică a episcopului de Sarug se sprijină pe numeroase coordonate şi valenţele istorice desprinse din viaţa poporului ales. „În fiecare clipă Domnul şi Dumnezeul tău ţi-a fost aproape/ Până în ziua când ai crucificat pe Cel Unul Născut al Său; atunci El te-a abandonat şi te-a părăsit./ Pentru că ai ridicat mâna asupra Fiului Său, a nesocotit duhul tău;/ Şi iată că te vor batjocori popoarele pământului şi te se se vor ridica asupră-ţi./ Sângele nevinovat, o omule, de tine a fost vărsat; din această pricină/ Iată că tremuri, iată că rătăceşti peste tot pământul./ Unde este acum măreţia festalelor grandioase de la începuturile lunii;/ Sunetele trâmbiţelor şi chimvalelor fiilor lui Levi?/ Unde este preotul şi veşmintele sale preoţeşti”.
În altă parte, Iacob se exprimă foarte limpede cu privire dogma Preasfintei Treimi. În acest sens, el subliniază frecvent deofiinţimea cu Tatăl, ca Domn al nostru şi Cuvânt plin de înţelepciune şi viaţă. În această notă este aşezată şi teologia sa despre Maica Domnului. În acest context, episcopul sirian apără persoana Maicii Domnului faţă de vechile tendinţe nestoriene, evocând-o de fiecare dată în lumina alegerii făcute la Buna Vestire. Din însemnările sale rezultă că Logosul a fost acela care a ales-o pe Preasfânta Fecioară pentru a deveni Maică a Sa. Cu ajutorul versului, el arată că „Domnul nostru a privit spre toată partea femeiască, atunci când a coborât pe pământ,/ A ales numai una pentru Sine, pe cea care a fost întâia aleasă între toate./ A cercetat-o pe dânsa şi a găsit în ea smerenie şi sfinţenie,/ simţăminte curate şi suflet plin de dumnezeire,/ O inimă curată şi toate gândurile spre desăvârşire,/ pentru aceasta El a ales-o pe cea mai curată, cea plină de toată frumuseţea./ A coborât din slava Sa, locuind în pântece femeiesc./ Nefiind altă fiinţă pe lume mai curată decât dânsa”. Mai departe, pentru a lămuri această alegere, Iacob o numeşte pe Maica Domnului „al doilea Rai”, care s-a înălţat peste toate prin gândul cel bun şi prin smerenie. La porunca Fiului, socoteşte Iacob, arhanghelul Gavriil a fost trimis la Sfânta Fecioară spre a-i aduce vestea cea bună. Cuprinzând aici întreaga lucrare a Treimii, episcopul de Sarug vorbeşte despre abolirea neascultării adamice şi despre vindecarea păcatului neascultării prin ascultarea Mariei. „Domnul a slăvit-o pe dânsa, a sădit în ea viaţă şi a vestit printr-însa pacea,/ Cu dragoste a întâmpinat-o şi a şters toate lucrurile de odinioară./ Peretele despărţiturii pe care şarpele îl ridicase,/ Prin coborârea Sa, Fiul l-a doborât, ca să nu mai fie ridicat vreodată./ Când a coborât a stricat împrejmuirea, cea ridicată între amândouă părţile,/ Spre a fi pace între cele cereşti şi cele pământeşti./ Pentru aceasta Vestitorul a preamărit-o pe Maria/ Ca chezăşie a păcii celei mai mari pentru întreaga lume”.
Nu în cele din urmă, Iacob valorifică în sens apologetic comparaţia dintre înţelepciune şi credinţă, arătând cât este necesar să se folosească şi unde trebuie să se oprească acestea. După el, raţiunea nu are incidenţă decât asupra lucrurilor văzute. Cei care o împing mai departe, încercând să explice prin ea existenţa şi prezenţa lui Dumnezeu în Iisus Hristos sunt numiţi peiorativ „înţelepţi”. Întrucât majoritatea dintre ei doresc să rezolve probleme teologice prin silogismele şi concepte ale filosofiei grecrşzo, Iacob îi numeşte „fii ai Satanei”. Prin urmare, în gândirea sa, numai credinţa şi dragostea îl poate apropia pe om de adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Aceasta este dată numai celor simpli sau „curaţi cu inima”, cum îi numeşte însuşi Mântuitorul Hristos. Numai unii ca aceştia „sunt în stare să se roage cu adevărat lui Dumnezeu şi să se minuneze de minunile Sale în Hristos, fără să pună întrebări, fără să-L iscodească sau să încerce să-L coboare din slava Sa”.
Poziţia lui Iacob de Sarug faţă de Calcedon. Parcursul de la simbol şi taină
Cea mai delicată problemă în raport cu personalitatea poetului sirian a fost aceea a originilor sale monofizite şi, implicit, a ortodoxiei sale, cu alte cuvinte, dacă a fost sau nu monofizit? Referitor la această problemă, părerile orientaliştilor sunt împărţite. Aşa se face că, pe de o parte, Assemani, şi, mai apoi, Abbeloos au susţinut ortodoxia credinţei sale. Pe de altă parte, „după publicarea a două dintre epistolele sale, adresate călugărilor de la Mănăstirea Mar Bassus din Harim, împreună cu răspunsul acestora, şi a epistolei trimisă lui Pavel, Episcop de Edessa, a reieşit că Iacob a fost întotdeauna monofizit şi nu a renunţat niciodată la opiniile sale. Această părere este susţinută în mare parte de cercetătorii apuseni din sec. XX (Baumstark, Bardenhewer, Tissarant, Jugie etc)”.
Într-o foarte pasională dezminţire, scrisă în 1948 de P. Peeters, ideile monofizite identificate parţial în scrisorile lui Iacob de Sarug sunt respinse în baza unei lipse de autenticitate. În 1956, Dr. Kruger emite ipoteza unui specific monofizit în gândirea autorului sirian, deşi o bună parte din omiliile sale fuseseră incluse deja în uzul liturgic. În această dispută, se pronunţă şi patrologul Ortiz de Urbina, care, folosind argumente din ambele laturi, afirmă că „Iacob s rămas ortodox până la sfârşitul vieţii sale”. Acest lucru reiese în primul rând din stilul pe care îl abordează, poziţionându-se departe de orice fel de „polemizare dogmatică”. În perioada contemporană, profesorul englez Sebastian Brock se exprimă în mod similar, amintind în acest sens că lui Iacob „i-au displăcut în mod evident şi a căutat să se ţină departe de controversele hristologice ale contemporanilor, şi doar din unele scrisori ale sale (alcătuite sub presiunea contemporanilor) rezultă că şi-a exprimat dezacordul faţă de formula doctrinară a Calcedonului (451)”. Astfel, spre deosebire de conaţionalii săi, Filoxene şi Sever, care au purtat o luptă vădită împotriva Calcedonului, Iacob a abordat „o atitudine mult mai irenică, preferând să evite formulele şi termenii controversaţi şi să-şi exprime crediţa în Întrupare, folosindu-se de mult mai tradiţionala frazeologie siriacă”. Apropierea de erezia monofizită rămâne aşadar circumspectă. Hristologia pe care o dezvoltă se încadrază într-o notă aparte, propagându-se într-o formă simbolistico-mistică, incompatibilă cu influenţele gnostice din acea vreme. El a valorificat, prin urmare, tradiţia exegetică generată de Teodor de Mopsuestia şi simbolistica moştenită de la Sfântul Efrem Sirul, propulsând mai departe specificul teologiei siriene în gândirea scriitorilor care i-au urmat.
Moştenirea sa apologetică este legată implicit de autenticul teologiei siriene. Asemenea Sfântului Efrem, Iacob de Sarug depăşeşte limitarea conceptului, parcurgând realitatea liturgică de la simbol la taină. Deşi mai puţin cunoscut în teologia românească, scriitorul sirian oferă, prin numeroasele sale însemnări un context amplu de viaţă autentică şi mărturisire creştină. Omiliile sale, majoritatea în versuri, prezintă exemple vii din experienţa şi doctrina Bisericii. În felul acesta, Iacob de Sarug „elaborează o serie de structuri doctrinare deosebit de importante care privesc actul revelaţiei şi prin extensie al profeţiei, lucrările Duhului Sfânt, taina Sfintei Treimi, Întruparea Fiului lui Dumnezeu ca mărturie a iubirii divine faţă de om, întemeierea Bisericii lui Hristos prin care se extinde în timp lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos”.
Din cele arătate, înţelegem că moştenirea scrisă a episcopului sirian reprezintă exemplul concret de promovare a parcursului de la simbol la taină, în duhul şi litera Sfintei Scripturi. Laolaltă cu Afraate şi cu Sfântul Efrem Sirul, el oferă posterităţii specificul autentic al unei teologii mărturisitoare.

Pagini citate