Despre autor
Autor :
Drd. Călin Popescu

Descriere Autor :
Doctorand al Şcolii doctorale a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Piteşti şi al Şcolii doctorale a Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Ovidius din Constanţa

Email Autor :
calinpopescu_cz@yahoo.com

Adresa Autor :
-

Cuprins
Metadate
Numar :
1 / 2015
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Pagini patristice

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat

Articol intreg

Notă asupra traducerii
La realizarea acestei versiuni a primelor 11 capitole (din 37) ale Soliei am folosit, pe lângă textul colecţiei Migne (P.G., vol. VI, col. 889-913), ediţia critică a lui Bernard Pouderon (Cerf, Paris, 1992, Sources Chrétiennes N° 379, utilizând un colaj de patru manuscrise integrale, din sec. X-XIV, şi trei recenzii parţiale, din sec. XIII-XVI), cu traducerea franceză aferentă, altă tălmăcire mai veche în aceeaşi limbă de Gustave Bardy (1943, Sources Chrétiennes, N° 3) şi versiunea engleză a lui B.P. Pratten. Din ediţiile franceze am preluat, de altfel, şi o bună parte din informaţia auxiliară redată în notele de subsol. În româneşte au mai apărut până acum capitolele 1-4, 17 şi 31-37, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (N° 2), în traducerea Pr. Prof. T. Bodogae (1980), apropiată de linia versiunii Bardy şi uneori cu libertate destul de mare faţă de litera textului grecesc. Am reţinut de acolo doar termenul din titlu, de „solie”, foarte bine ales pentru presbeiva, reprezentare diplomatică.
Opera în sine a fost una puţin cunoscută în epocă, nefiind menţionată de principalii istorici bisericeşti până la Metodiu de Olimp († 312). Autorul pare, totuşi, familiar Sfântului Vasile cel Mare, care îl citează (Despre Duhul Sfânt, Cap. XXIX, 73 – P.G., vol. 32, col. 205-206), numindu-l Atenogene – probabil, din cauza unei confuzii cu un martir ulterior, conform martirologiului Cardinalului C. Baronius (18 ianuarie) şi a lui Le Nain de Tillemond (Mémoires, Paris, 1684, vol. II, p. 351). Teme şi termeni folosiţi aici se regăsesc şi la alţi apologeţi de limbă greacă – ducând până la Sfântul Grigorie Teologul, în Înfierările sale contra lui Iulian. Autorul este important atât prin vechime (a trăit în secolul al II-lea, probabil între 133 şi 190), cât şi prin modul original de îmbinare a argumentărilor religioase cu cele filosofice – aparent, provenea din platonism. Chiar dacă termenii teologici nu erau încă suficient precizaţi la acea dată, iar el lasă uneori lasă loc unor interpretări triaodologice subordinaţioniste sau sabelianiste, Atenagora produce un veritabil catehism antic, al cărui principal obiectiv era demontarea acuzaţiei de „ateism”, ce făcea atunci carieră. Încercarea de a câştiga bunăvoinţa împăraţilor – în sine, un act de curaj – nu putea avea însă sorţi de izbândă, în conjunctura de atunci, curentul majoritar de opinie fiind potrivnic. Solia poate fi consultată ca o expunere simplă, plăcută şi onestă a credinţei creştine, făcută de un filosof atenian convertit la un creştinism foarte apropiat, cel puţin cronologic, de Biserica primară.
Atenagora Atenianul, filosof creştin: Solie în favoarea creştinilor
Împăraţilor Marc Aureliu Antonin şi Luciu Aureliu Comod, Armenii, Sarmaţii şi, mai întâi de toate, filosofii.
I
1. În Imperiul Vostru, mai marilor între Împăraţi, fiecare îşi are datinile şi legile lui şi nimeni nu e oprit de vreo lege sau de teama vreunei pedepse să-şi iubească cele părinteşti, chiar de ar fi ele şi de râs, ci locuitorul din Ilion, de pildă, spune că Hector este zeu şi se închină Elenei, pe care o ştie drept Adrasteia; lacedemonianul îl venerează pe Agamemnon ca fiind Zeus şi pe Filonoe, fiica lui Tindar, drept Enodia; atenianul îi jertfeşte lui Erehteu ca lui Poseidon; atenienii le închină rituri şi mistere chiar şi lui Agraulos şi Pandrosos – care au fost socotite nelegiuite pentru deschiderea cufărului – într-un cuvânt, oamenii din fiecare neam şi popor săvârşesc jertfele şi misterele pe care le voiesc –, iar egiptenii socotesc pisicile, crocodilii, şerpii, viperele şi câinii drept zei.
2. Pe toţi aceştia îi lăsaţi în voia lor, Voi şi legile, socotind, pe de o parte, că ar fi nelegiuit şi necuvios ca oamenii să nu aibă nicio credinţă într-un zeu, iar, pe de altă parte, că fiecare trebuie să-şi aibă zeii pe care îi vrea, pentru ca teama de divinitate să-i ţină departe de facerea de rele. Nouă însă – şi să nu plecaţi urechea, cum fac mulţi, la cele ce se aud – ne este urât numele. Dar nu numele sunt vrednice de ură, ci facerea de rău se judecă şi se pedepseşte. Minunându-se, aşadar, de bunătatea, blândeţea şi firea Voastră paşnică şi binevoitoare către toţi, fiecare vieţuieşte în egalitate de drepturi cu ceilalţi, cetăţile se împărtăşesc de aceeaşi cinstire, fiecare după vrednicie, şi lumea întreagă se bucură, prin înţelepciunea Voastră, de o adâncă pace.
3. Cât despre noi însă, cei numiţi creştini, nu numai că nu ne-aţi purtat şi nouă aceeaşi grijă, ci îngăduiţi ca noi, care n-am greşit cu nimic, ba şi mai mult decât toţi – după cum va arăta urmarea cuvântului, suntem mai pioşi şi mai drepţi faţă de dumnezeire şi faţă de Împărăţia Voastră – să fim vânaţi, luaţi şi prigoniţi, fiind războiţi de mulţime pentru simplul nume. Îndrăznim să vă aducem la cunoştinţă plângerea noastră – iar din cuvântul de faţă veţi cunoaşte că fără dreptate şi în afară de orice lege şi de raţiune pătimim –, rugându-Vă să cercetaţi şi cele despre noi, astfel încât să încetăm odată a mai fi junghiaţi din pricina clevetitorilor.
4. Căci paguba din partea prigonitorilor nu ne este în averi, nici în lipsirea de drepturi cetăţeneşti sau în altă nedreptate privind ceva mai mare – căci pe acestea noi le dispreţuim, chiar de par multora lucruri de seamă, noi fiind învăţaţi ca nu doar să nu lovim înapoi pe cei care ne urgisesc şi să nu ne judecăm cu cei ce se luptă cu noi şi ne răpesc, ci şi celor care aruncă ocară peste o parte a feţei, să le întoarcem şi cealaltă parte a capului, iar celor care ne iau haina, să le lăsăm şi cămaşa –, ci e cu privire la trupuri şi la suflete (noi nemaiîngrijindu-ne de averi), căci se răspândesc împotriva noastră mulţime de învinuiri, de care nici bănuială nu avem, şi care sunt de-ale palavragiilor şi ale celor ca ei.
II
1. Iar de cineva ne-ar putea dovedi de vreun rău mic sau mai mare, n-am încerca să mijlocim să fim iertaţi de pedepsire, ci cerem să fim supuşi celei mai aspre şi mai nemiloase răsplătiri; dacă însă doar numele e vina – desigur că până în ziua de azi, cele născocite de ei despre noi sunt doar bârfire goală şi fără de judecată a oamenilor, niciun creştin nefiind dovedit de vreun rău –, e de-acum lucrul Vostru, al celor mai măreţi, binevoitori şi învăţaţi împăraţi, să luaţi de la noi defăimarea printr-o lege, pentru ca, după cum întreaga lume se împărtăşeşte, fiecare în parte sau după cetăţi, de binefacerile Voastre, aşa şi noi să vă fim recunoscători şi să vă aducem laude pentru că aţi făcut să înceteze clevetirea cea împotriva noastră.
2. Căci nu s-ar potrivi dreptăţii Voastre ca în timp ce alţi acuzaţi de greşeli nu sunt pedepsiţi înainte de a fi dovediţi, atunci când e vorba de noi, numele să cântărească mai mult decât dovedirile după dreptate, şi cei care judecă să nu mai cerceteze dacă acuzatul a greşit cu ceva, ci să se pornească împotriva numelui ca împotriva unei greşeli. Niciun nume nu se socoteşte rău sau bun în sine sau prin sine, ci doar prin faptele rele sau oneste pe care se întemeiază, el ne apare urât sau onest.
3. Acestea însă Vă sunt mai evidente Vouă, celor înrâuriţi de filozofie şi de toată învăţătura. De aceea, şi cei judecaţi în faţa Voastră, chiar de sunt învinuiţi de cele mai mari, sunt încrezători, ştiind că le veţi cerceta viaţa şi nu vă veţi lua nici după numele care li se dau, atunci când ele sunt goale, nici după învinuirile aduse împotrivă, dacă sunt mincinoase, deci îşi primesc sentinţa cu aceeaşi împăcare, fie că este de condamnare, fie că este de achitare.
4. Cerem, aşadar, ca şi noi să avem aceleaşi drepturi ca toţi ceilalţi, iar nu pentru că suntem numiţi creştini să fim duşmăniţi şi pedepsiţi – căci ce ne strică nouă numele? –, ci să fim judecaţi pentru pricina pentru care am fost aduşi la judecată, şi fie să fim achitaţi, dacă risipim acuzaţiile, fie să fim osândiţi, dacă suntem dovediţi ca răi, dar nu pentru nume – că niciun creştin nu este rău, dacă nu cumva făţărniceşte cuvântul –, ci pentru nedreptate.
5. Aşa vedem că sunt judecaţi şi filosofii: niciunul dintre ei, înainte de judecată, nu e socotit de judecător bun sau rău din pricina ştiinţei ori a meşteşugului lui, ci cel socotit nedrept se osândeşte, neimputându-i-se nicio învinuire filosofiei – căci acela e rău, care nu după lege filosofează, iar ştiinţa e nevinovată –, pe când cel care respinge acuzaţiile e lăsat liber. Să fie deci întocmai şi în privinţa noastră: să se cerceteze viaţa celor judecaţi, şi numele să rămână cu totul fără vină.
6. Trebuie ca la începutul apărării cuvântului să Vă cer, preamăriţilor împăraţi, ca fără de părtinire să fim ascultaţi, neascultând şi nepunând înainte bârfirea cea de obşte şi nesocotită, ci întorcând iubirea Voastră de ştiinţă şi de adevăr şi asupra învăţăturii noastre. Căci astfel Voi nu Veţi greşi din neştiinţă, iar noi, de bârfa cea fără de judecată a celor mulţi fiind izbăviţi, vom înceta a mai fi războiţi.
III
1. Trei sunt învinuirile răspândite împotriva noastră: că am fi atei, că am da ospeţe thyestice şi că am săvârşi împreunări oedipiene. De sunt adevărate acestea, nu cruţaţi nicio familie, judecaţi relele şi ucideţi-ne, dezrădăcinându-ne cu tot cu femei şi copii, dacă trăieşte cineva dintre oameni în felul fiarelor. Dar nici chiar fiarele nu se ating de familia lor, şi după legea firii, la o vreme anume, a procreării, se împreunează, nu în toată libertatea – ele recunosc şi pe cei care le ajută. Deci, de e cineva mai sălbatic decât fiarele, ce pedeapsă pe potrivă ar trebui să i se dea pentru a se socoti că a fost osândit după vrednicie?
2. Dacă însă acestea sunt născociri şi defăimări goale, împotriva virtuţii stând, după o raţiune a firii, răutatea ca duşmană, şi prin legea dumnezeiască cele contrare fiindu-şi una alteia vrăjmaşe, şi că nu am greşit cu nimic, Voi Înşivă daţi mărturie, prin porunca de a nu mărturisi, Vă rămâne să faceţi cercetarea vieţii, a doctrinei, a zelului şi ascultării către Voi, casele Voastre şi Împărăţie, în aceasta neîngăduindu-ne nimic mai mult decât acelora care ne prigonesc pe noi. Căci atunci vom fi biruitori asupra lor, ca unii care pentru adevăr, fără ezitare, chiar şi sufletele ni le punem.
IV
1. Că nu suntem deci atei – pentru că voi da răspuns fiecărei învinuiri în parte –, să nu fie şi de râs a le mai răspunde celor care o spun. Căci pe Diagora, de pildă, atenienii pe drept cuvânt l-au arătat ateu, pe cel care nu numai că învăţătura orfică a dezvăluit-o tuturor, misterele din Eleusis şi ale Cabirilor le-a făcut cunoscute oricui şi statuia de lemn a lui Heracle a tăiat-o în bucăţi ca să-i fiarbă napii, ci fără înconjur a proclamat că nu este defel niciun zeu; noi însă, care deosebim între materie şi Dumnezeu şi arătăm că altceva e materia şi Altul Dumnezeu, cu o mare nepotrivire – căci, pe de o parte, dumnezeirea e necreată şi veşnică, contemplată fiind doar cu mintea şi cu raţiunea, pe când materia e creată şi stricăcioasă –, cum nu e iraţional să ni se dea numele de atei?
2. Căci şi dacă am cugeta asemenea lui Diagora, având atâtea chezăşii pentru evlavia către Dumnezeu, buna rânduială a lumii, armonia ei de-a pururi, măreţia, coloritul, forma şi aşezarea ei, cu dreptate ar fi atunci şi părerea că nu avem evlavie faţă de Dumnezeu, şi pricina imputată pentru urmărire.
V
1. Poeţii şi filosofii nu au părut să fie atei pentru că şi-au îndreptat ştiinţa asupra lui Dumnezeu. Iată cum Euripide se îndoieşte de cei care, după credinţele de obşte, cu neştiinţă sunt numiţi zei:
Ar trebui, dacă totuşi este Zeus în cer,
Să nu-i rânduiască nefericiri aceluiaşi.
Pe când despre Cel inteligibil după ştiinţă, precum că este Dumnezeu, hotărăşte:
Vezi tu pe Cel ce eterul nesfârşit din înalt
Şi pământul, le ţine în braţele-I jilave?
Pe acesta socoteşte-L Zeus, pe acesta priveşte-L drept Dumnezeu.
2. Căci la primii, el nu vedea, în substanţele cărora li se atribuie nume, şi întemeierile pe care le-ar avea: „Aşadar Zeus – de e un Zeus, căci nu-L ştiu decât din auzite”. Căci substanţele care nu-şi au o întemeiere, ce sunt mai mult decât nişte nume? – Pe Celălalt însă, Îl vedea din lucrări, pricepând cele nevăzute în cele arătate: aer, eter, pământ.
3. Deci Cel ale Căruia sunt făpturile şi de duhul Căruia ele sunt ţinute în hăţuri, pe Acela Îl înţelegea a fi Dumnezeu, aceasta întărind-o şi versurile lui Sofocle:
Cu adevărat, unul este Dumnezeu,
Cel care a făurit cerul şi întinsul pământ;
cu referire la firea lui Dumnezeu, Care pe toate le umple cu frumuseţea Lui, învăţând deodată că trebuie să fie Dumnezeu, şi că El trebuie să fie unul.
VI
1. Iar Filolaos, de asemenea, spunând: „Precum într-o închisoare, toate sunt înconjurate de Dumnezeu”, arată şi că El e unul, şi că este mai presus decât materia. La fel Lysis şi Opsimos: unul Îl defineşte pe Dumnezeu ca număr negrăit, celălalt, ca diferenţa dintre cel mai mare dintre numere şi cel imediat apropiat lui. Iar dacă cel mai mare număr este, după pitagoreici, zece, tetractys, care conţine toate relaţiile aritmetice şi armonice, Dumnezeu este monada, adică unul, căci cu unul depăşeşte cel mai mare număr pe cel mai de aproape al său cel mai mic.
2. Platon şi Aristotel – şi nu voi înşira ceea ce au zis ei despre Dumnezeu, ca într-o expunere cu de-amănuntul a doctrinelor filosofilor, căci ştiu că precum cu înţelepciunea, şi tăria împărăţiei pe toţi îi întreceţi, tot astfel şi în toată învăţătura cea cu acribie pe toţi îi covârşiţi, în fiecare parte a învăţăturii izbândind cum nici cei ce au doar acea parte nu pot; dar, de vreme ce cu neputinţă este a arăta, fără alăturarea de nume, că nu numai noi închidem pe Dumnezeu întru monadă, m-am îndreptat spre păreri. Spune, aşadar, Platon: „A-L găsi pe făcătorul şi tatăl acestui univers e lucru anevoios şi, odată găsit, e cu neputinţă a-l spune tututor”, unul gândindu-L pe Dumnezeul cel necreat şi veşnic. Dacă însă mai ştia şi pe alţii, precum soarele, luna şi stelele, îi ştia ca pe nişte creaturi: „Zei ai zeilor, lucrări cărora eu vă sunt făuritor şi tată, nestricăcioase, câtă vreme eu nu voiesc altfel” – desigur, tot ce a fost legat, putând fi, totuşi, desfăcut. Dacă, ei, bine, nu este ateu Platon, care Îl cugeta ca unul pe făuritorul, Dumnezeul necreat, nu suntem atei nici noi, care pe Acela prin al Cărui Cuvânt a făurit şi de al Cărui Duh se ţin laolaltă toate, Îl ştim şi Îl întărim drept Dumnezeu.
3. Iar Aristotel şi ucenicii lui, arătându-L unul, spun că Dumnezeu este o fiinţă alcătuită din părţi, împreunată din suflet şi trup, trupul socotindu-l eterul, cu stelele rătăcitoare şi sferele celor fixe mişcându-se în cerc, iar sufletul, raţiunea cea peste mişcarea trupului, ea însăşi nemişcată, însă fiind cauza acelei mişcări.
4. Şi filosofii Porticului, deşi cu denumiri după schimbările materiei, despre care spun că e străbătută de duhul lui Dumnezeu, înmulţesc numele lui Dumnezeu, de fapt Îl socotesc pe Dumnezeu ca fiind unul. Căci dacă „Dumnezeu este focul meşter care îşi urmează calea pentru naşterea lumii, cuprinzând toate raţiunile seminale după care toate devin, conform sorţii, iar duhul lui e răspândit în întreaga lume”, Dumnezeu este unul pentru ei, numit Zeus după fierberea materiei, Hera după aer, şi având celelalte nume, după fiecare parte a materiei pe care o străbate.
VII
1. Deci, dacă cei mai mulţi socotesc la fel când vine vorba despre principiile universului: că unul este Dumnezeu, fie şi fără s-o recunoască, iar noi întărim că Cel ce rânduieşte toate acestea este Dumnezeu, de ce acelora fără frică le e îngăduit să zică şi să scrie cele ce voiesc despre Dumnezeu, iar asupra noastră este pusă o lege – când noi putem să şi sprijinim ceea ce cugetăm şi cu dreptate credem, că Dumnezeu e unul, prin adevărate semne şi cuvinte?
2. Căci poeţii şi filosofii, ca şi în altele, au purces prin închipuiri, mişcaţi fiecare de sufletul lui, după aplecarea lui faţă de suflarea lui Dumnezeu, căutând de le-ar fi cu putinţă să găsească şi să cugete adevărul, încât au putut să frământe cu mintea, dar nu şi să găsească ceea ce este, nesocotind de cuviinţă să înveţe cele despre Dumnezeu de la Dumnezeu, ci fiecare de la el însuşi. Aceasta e pricina pentru care unul şi altul au învăţat fiecare altfel despre Dumnezeu, despre materie, forme şi lume.
3. Noi însă pentru ceea ce cugetăm şi credem avem mărturia profeţilor, care sub insuflarea duhului dumnezeiesc au vorbit despre Dumnezeu şi despre cele ale Lui. Veţi încuviinţa şi Voi, care îi întreceţi pe toţi în cunoştinţă şi în evlavia faţă de adevărata dumnezeire, că ar fi lipsit de minte să lăsăm a crede Duhului de la Dumnezeu, Care a mişcat gura profeţilor ca pe nişte organe, şi să căutăm spre părerile omeneşti.
VIII
1. Că unul este deci dintru început Dumnezeu, făcătorul a toate, socotiţi astfel – ca să ştiţi şi raţiunea credinţei noastre: Dacă dintru început ar fi fost doi sau mai mulţi dumnezei, desigur că ar fi fost întru unul singur, sau fiecare din ei separat.
2. Fără îndoială, să fie în unul şi acelaşi nu ar fi putut. Căci nu sunt, dacă sunt dumnezei, asemănători, ci, pentru că sunt necreaţi, sunt neasemănători; căci cele create sunt asemănătoare modelelor; însă cele necreate sunt neasemănătoare, nefiind făcute nici plecând de la ceva, nici potrivit cu ceva.
3. Sau oare, precum mâna, ochiul şi piciorul sunt părţi alcătuitoare pentru un trup, întregindu-se în unul, tot astfel să fie şi Dumnezeu unul? Într-adevăr, Socrate, pentru că e creat şi stricăcios, e compus şi împărţibil în părţi; dar Dumnezeu este necreat, nepătimitor şi împărţit; nu este, prin urmare, o alcătuire din părţi.
4. Dacă însă fiecare este în al său, dat fiind că făcătorul lumii e deasupra celor create şi împrejurul celor pe care le-a făcut şi le-a pus în ordine, unde ar fi celălalt – sau ceilalţi? Căci dacă lumea e făcută sferică, închisă de cercurile cerului, iar Cel ce a făcut lumea e deasupra celor create, domnind asupra lor prin pronia Sa, care mai e locul unui alt Dumnezeu sau al celorlalţi? Nu este în lume, căci ea este a Altuia, nici împrejurul lumii, căci peste ea este făcătorul lumii, Dumnezeu.
5. Dacă însă nu e nici în lume, nici împrejurul lumii – căci în jurul ei totul e ocupat de către Acesta –, unde este? Deasupra lumii şi deasupra lui Dumnezeu, într-o altă lume şi în jurul aceleia? Dar dacă este în alta şi în jurul alteia, nu mai e în jurul nostru – nici nu are stăpânire asupra lumii şi nici puterea lui nu e mare, căci este într-un loc mărginit.
6. Dacă însă nu e nici în altă lume – căci totul de Acesta e umplut –, nici în jurul alteia – căci totul de Acesta e ocupat –, atunci nu este deloc, nefiind vreun loc în care să fie. Sau ce face, de vreme ce a Altuia e lumea, el însă fiind deasupra făcătorului lumii, nici în lume, nici în jurul lumii?
7. E oare vreun alt loc unde să se găsească cel ce se face potrivnic Celui adevărat? Dar deasupra lui se află Dumnezeu şi cele ale lui Dumnezeu. Şi care va fi locul lui, de vreme ce Acesta umple cele de deasupra lumii?
8. Sau proniază? Păi nici nu proniază, dacă nu a făcut. Dacă însă nici nu face, nici nu proniază, nici nu este un alt loc în care să fie, atunci unul este Acesta dintru început, singurul făcător al lumii, Dumnezeu.
IX
1. Dacă ne-am mulţumi deci cu cugetări de felul acesta, cineva ar putea socoti că omenească e învăţătura noastră; dar de vreme ce glasurile profeţilor ne încredinţează în raţionamentele noastre – iar eu socot că şi voi, cei mai iubitori de instruire şi cei mai ştiutori, nu sunteţi necunoscători nici despre cele ale lui Moise, Isaia, Ieremia şi ceilalţi profeţi –, care în extaz, în afara raţionamentelor lor, mişcaţi de Duhul dumnezeiesc, au rostit cele inspirate, folosiţi fiind de Duhul, precum un flautist ar sufla în flaut, ce spun deci aceştia?
2. „Domnul este Dumnezeul nostru; nu se socoteşte vreun altul alături de Dânsul”. Şi iarăşi: „Eu sunt Dumnezeu, Cel Dintâi şi Cel de de pe urmă, şi în afară de mine nu este Dumnezeu”. De asemenea: „Înaintea Mea nu a fost alt Dumnezeu şi după Mine nu va mai fi; Eu sunt Dumnezeu şi în afara Mea nu este”. Şi despre măreţie: „Cerul Îmi este tron, iar pământul aşternut picioarelor Mele. Ce fel de casă Îmi veţi zidi Mie sau care va fi locul odihnei Mele?”
3. Vă las însă ca, aplecându-vă asupra cărţilor însele, să cercetaţi mai cu de-amănuntul profeţiile lor, aşa încât, cu raţionamentele potrivite, să îndepărtaţi defăimările împotriva noastră.
X
1. Că nu suntem deci atei – pe unul Cel necreat, veşnic, nevăzut, nepătimitor, neajuns şi necuprins, înţeles numai cu mintea şi cu raţiunea, în lumină, frumuseţe, duh şi putere negrăită învăluit, de Care universul a fost creat prin Cuvântul Cel de la El, şi pus în ordine şi stăpânit, noi avându-L Dumnezeu, s-a dovedit suficient de mine.
2. Căci deosebim şi un Fiu al lui Dumnezeu. Şi să nu-mi socotească cineva de râs ca Dumnezeu să aibă Fiu. Căci nu precum poeţii făcători de mituri, care îi înfăţişează pe zei nefiind cu nimic mai buni ca oamenii, am cugetat despre Dumnezeu Tatăl sau despre Fiul, ci Fiul lui Dumnezeu este cuvântul Tatălui în idee şi în lucrare; căci de El şi prin El toate s-au făcut, Tatăl şi Fiul fiind una. Fiul e însă în Tatăl şi Tatăl în Fiul întru unitatea şi puterea duhului, Fiul lui Dumnezeu fiind mintea şi cuvântul Tatălui.
3. Iar dacă cu nemăsurata înţelepciune binevoiţi să cercetaţi ce vrea să spună „copil”, voi zice pe scurt: este primul vlăstar al Tatălui, nu ca unul făcut – căci de la început Dumnezeu, minte veşnică fiind, avea El însuşi întru Sine Cuvântul, fiind veşnic cuvântător –, ci, având ca fundamente firea nedesluşită şi pământul bun la nimic (amestecându-se cele mai grosiere cu cele mai uşoare), a pornit spre a le fi mai înainte idee şi lucrare tuturor celor materiale.
4. Iar cu învăţătura e de acord şi duhul profetic: „Căci Domnul”, zice, „m-a zidit început al căilor sale, spre lucrările Sale”, că într-adevăr Duhul Sfânt, Care lucrează prin cei care proclamă profetic, spunem că e emanaţie a lui Dumnezeu, care emană şi se întoarce la El, ca raza soarelui.
5. Cine deci nu ar fi nedumerit ca pe cei care recunosc pe un Dumnezeu Tată, un Fiu-Dumnezeu şi un Duh Sfânt, înfăţişând şi a lor putere în unime şi despărţire în rânduială, să-i audă numiţi atei? Şi nici la acestea nu se opreşte partea noastră teologică; ci o mulţime de îngeri şi slujitori mai afirmăm, pe care Făcătorul şi Făuritorul lumii, Dumnezeu, prin Cuvântul de la El, i-a împărţit şi aşezat a veghea asupra stihiilor, cerurilor, lumii, celor din ea, şi asupra bunei-stări a acestora.
XI
1. Şi dacă arăt cu de-amănuntul învăţătura noastră, nu vă miraţi, căci ca să nu vă luaţi după comuna şi iraţionala zicală, ci să aveţi la îndemână cunoştinţa adevărului, de aceea sunt riguros. Căci prin înseşi dogmele pe care le respectăm, care nu sunt omeneşti, ci de Dumnezeu grăite şi de Dumnezeu învăţate, vă putem convinge să nu credeţi despre noi că am fi atei.
2. Care sunt deci cuvintele noastre, în care am fost crescuţi? „Zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru prigonitorii voştri, ca să fiţi fii ai Tatălui Celui din ceruri, Cel care răsare soarele Lui peste cei răi şi peste cei buni, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”.
3. Lăsaţi-mă aici să scot la lumină cu libertatea vorbirii învăţătura care acum se aude acoperită de mult tărăboi, ca unul care îmi fac apărarea în faţa unor împăraţi filosofi. Căci cine, fie dintre cei care analizează silogisme, dintre cei care dezleagă echivocuri, lămuresc etimologii sau omonime şi sinonime şi enunţuri şi axiome, care e subiectul şi care e atributul, care făgăduiesc discipolilor a aduce fericirea prin cuvintele acestea şi de felul acesta, în aşa fel şi-au curăţat sufletele, încât în loc de a-i urî pe vrăjmaşi, să-i iubească, şi în loc de – ceea ce e cel mai slab – în chip rău a grăi de cei care au început defăimările, a-i binecuvânta, şi a se ruga pentru cei care uneltesc împotriva vieţii lor? Dimpotrivă, aceia rău stăruie întruna în misterele lor, pe care le iscodesc, pururea doritori a săvârşi ceva rău şi făcându-şi lucrul lor din meşteşugul cuvintelor, iar nu din arătarea faptelor.
4. Pe când la noi aţi găsi, dimpotrivă, oameni simpli, meşteşugari şi băbuţe, care, deşi câştigul învăţăturii nu sunt în stare a-l înfăţişa, lămuresc prin lucrare folosul principiilor; căci nu memorează cuvinte, ci arată fapte bune: neîntorcând lovitura când sunt bătuţi, neducându-se la judecată cu cei care le răpesc, dând celor care le cer şi iubind pe cei de aproape ca pe ei înşişi.

Abstract:
Athenagoras of Athens’ Embassy for the Christians is a very important work of the 2nd century of the Christian era, and brings out a carefully written plea for justice to the Christians made by a philosopher, on philosophical grounds, to the Emperors Marcus Aurlius and his son Commodus, whom he flatters as conquerors, “but above all, philosophers”. He first complains of the illogical and unjust discrimination against the Christians and of the calumnies they suffer, and then meets the charge of atheism. It should be noted that a major complaint directed at the Christians of his day was that by not believing in the Roman gods, Christians were showing themselves to be atheists. He establishes the principle of monotheism, citing pagan poets and philosophers in support of the very doctrines for which Christians are condemned, and argues for the superiority of the Christian belief in God to that of pagans. This first strongly-reasoned argument for the unity of God in Christian literature is supplemented by an able exposition of the Trinity.

Pagini citate