Despre autor
Autor :
Prof. Dr. Paul Brusanowski

Descriere Autor :
Profesor la Facultatea de Teologie Andrei Şaguna din cadrul Universităţii Lucian Blaga din Sibiu

Email Autor :
pbrusan@yahoo.de

Adresa Autor :
-

Cuprins
Metadate
Numar :
1 / 2015
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Studii şi articole

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat

Unul dintre cele mai delicate subiecte din domeniul istoriei sud-estului Europei priveşte secolele în care această regiune s-a aflat sub dominaţie otomană. Istoriografiile greacă, sârbă şi bulgară accentuează caracterul negativ al dominaţiei otomane, considerând-o drept o cezură în istoriile lor naţionale. Lucrările istoricilor români din perioade mai îndepărtate (dar şi mai recente) atrag de multe ori atenţia asupra pericolului constituit de otomani pentru ţările româneşti de la nord de Dunăre. Prezentul studiu prezintă succint şi sintetic principalele instituţii şi atitudini de guvernare ale otomanilor în Balcani, precum şi repercusiunile asupra popoarelor creştine din Peninsula balcanică.

Cuvinte cheie:
Imperiul Otoman, convertiţi, raia, millet, cripto-creştini.

Articol intreg

Într-un ghid turistic al vechiului Constantinopol creştin, istoricul german Rudolf Grulich afirma:
„Dominaţia turcească constituie până astăzi pentru popoarele creştine din Balcani o traumă. Această epocă din trecut este prezentată de greci, bulgari şi sârbi doar negativ. Corespunde însă aceasta realităţii de fapt? Cum s-au comportat alţi cuceritori în acele vremuri? Cum au trăit musulmanii după reconquista spaniolă în Peninsula Iberică? Cum s-au comportat după Reformă principii creştini cu supuşii lor tot creştini, dar de altă confesiune? Oare nu a fost valabil în acest caz principiul Cuius regio, eius religio? Nu au fost oare alungaţi, din cauza religiei lor, musulmani şi evrei din Spania, hughenoţi din Franţa, fraţi boemi şi protestanţi salzburghezi din ţările habsburgice? Să privim deci mai îndeaproape: Cum au trăit creştinii sub Semilună?”.
Într-adevăr, unul dintre cele mai delicate subiecte din domeniul istoriei sud-estului Europei priveşte secolele în care această regiune s-a aflat sub dominaţie otomană. Istoriografiile greacă, sârbă şi bulgară accentuează caracterul negativ al dominaţiei otomane, considerând-o drept o cezură în istoriile lor naţionale. Lucrările istoricilor români din perioade mai îndepărtate (dar şi mai recente) atrag de multe ori atenţia asupra pericolului constituit de otomani pentru ţările româneşti de la nord de Dunăre. Există totuşi şi excepţii. Cel mai important istoric român, Nicolae Iorga, a analizat natura dominaţiei otomane într-o lucrare prilejuită de războaiele balcanice din a doua decadă a secolului trecut:
„A fost situaţia creştinilor în Împărăţia turcească aşa cum se înfăţişează în broşurile de polemică şi de propagandă? Au fost oare raialele supuse 500 de ani unei apăsări sistematice, duşmane […], şi, în tot acest timp, oamenii despoiaţi, prigoniţi, siliţi la renegare, loviţi şi ucişi după bunul plac al organelor cârmuirii…? Trebuie să răspundem hotărât: Nu. Dacă ar fi fost aşa, cu toată organizarea lor admirabilă, netăgăduit superioară aceleia a ţărilor creştine din centrul şi Apusul Europei, această dominaţie nu s-ar fi putut menţine atâta vreme”.
Pornind de la aceste citate, intenţionez ca în prezentul studiu să prezint succint şi sintetic principalele instituţii şi atitudini de guvernare ale otomanilor în Balcani, precum şi repercusiunile asupra popoarelor creştine din Peninsula Balcanică.
*
Imperiul Otoman a fost un stat absolutist, birocratic şi agrar. Totuşi, nu a avut o administraţie uniformă şi centralizată. Succesul otomanilor de-a lungul atâtor veacuri s-a datorat faptului că au acceptat diversitatea şi autonomia teritoriilor pe care le stăpâneau, guvernând prin metode şi practici administrative flexibile. Important a fost faptul ca provinciile să-şi plătească la timp impozitele către vistieria centrală a Porţii. Precum a afirmat tot Nicolae Iorga, într-o altă lucrare de-a sa:
„Peste tot s-a lăsat să se desfăşoare în continuare viaţa după vechile tipare de sute sau mii de ani […]. Nimeni nu avea să se teamă pentru religia şi naţionalitatea sa […]. Nimeni nu i-a luat ţăranului pământul, nici orăşeanului prăvălia sau atelierul, nici preotului biserica, în care continua, ca mai înainte, să se desfăşoare slujba divină creştină. Cadiul judeca după dreptul Coranului doar disputele alor lui sau pe cele în care erau implicaţi şi turci sau musulmani; cine voia era liber să se adreseze oricând bătrânului satului (protogeroi), preotului sau chiar şi mitropolitului, pentru a obţine de la aceştia o rezolvare”.
Practic, în Imperiul Otoman s-a putut realiza o interesantă sinteză culturală, îmbinând concepţiile despre stat şi guvernare din întreg spaţiul Orientului Mijlociu şi al lumii est-mediteraneene (persane antice, arabe, selgiukide, mameluce şi bizantine).
Sursele ideologiei imperiale şi ale administraţiei otomane au fost:
Tradiţia luptătorilor gazi, de la frontierele cu regiunile „păgâne”. Astfel, otomanii au continuat războiul sfânt împotriva „păgânilor” creştini, pornit de lumea musulmană încă din primele decenii ale existenţei sale. „Extinderea teritoriului islamic (dar al-Islam), în detrimentul spaţiului războiului (dar al-harb), a constituit datoria otomanilor”.
Tradiţiile „mamelucilor”. Sultanul guverna doar cu ajutorul unor sclavi, de origine nemusulmană, scoşi sau aleşi din sânul poporului lor şi convertiți la islam. În acest fel au fost evitate lupte între diferitele triburi şi grupări musulmane pentru tron.
Tradițiile imperiale arabe și persano-islamice ale „guvernării drepte”. Sultanul a fost păstorul turmei (re’aya-lei) sale, pe care i-a dat-o Dumnezeu în grijă. A fost obligat să respecte legea şariei, să ofere supuşilor săi legalitate şi protecţia unei comunităţi islamice universale şi drepte. Şi, la fel ca în Imperiul selgiukizilor, sultanii otomani au integrat ulemalele în administraţia statului (numind qadi, provinciali şi o autoritate religioasă supremă – shaykh al-Islam). Sultanul guverna cu ajutorul unui Diwan, condus de un „mare vizir”. Totodată, după cum se va constata în continuare, sultanul avea grijă ca să menţină intact „cercul echităţii”, astfel ca fiecare membru al societăţii să-şi poată îndeplini cum se cuvine îndatoririle sale.
Tradiţiile de toleranţă religioasă din vechiul Imperiu Persan. Sultanii au asigurat autonomia religioasă a diferitelor comunităţi religioase nemusulmane, instituind aşa-numitul sistem al millet-ului (melli înseamnă în limba persană „naţiune” sau „comunitate”). Au fost recunoscute trei astfel de milleturi: creştin ortodox (condus de patriarhul de la Constantinopol), creştin armean (condus de un patriarh armean) şi iudaic (condus de marele rabin).
1. De la emiratul de graniţă la sultanatul „ortodoxiei sunnite”
Imperiul Otoman s-a format dintr-unul din emiratele (beylik-urile) de la graniţa lumii turcice anatoliene cu Imperiul Bizantin, care îşi bazau legitimitatea prin luptele purtate cu soldaţii „necredincioşi” bizantini. Aceste emirate de graniţă s-au format ca asociaţii ale soldaţilor (gazi) care luptau în „războiul sfânt” împotriva creştinilor; în același timp, pe cealaltă parte a frontierei se aflau alţi luptători ai războiului sfânt, însă de această dată creştini:
„Tabăra gazi-ilor musulmani şi corespondenţii lor, akritoi-ii greci, au dezvoltat o societate de frontieră aspră. Această societate a fost rezultatul a secole de războaie continue, în timpul cărora frontierele nu au fost niciodată stabilite în mod clar, iar autoritatea guvernului central a avut în regiunea de frontieră mai mult un caracter nominal. Acest teritoriu de frontieră al nimănui (no man’s land), a atras spiritele aventuroase şi libere de pe ambele părţi; aceştia şi-au făurit un mod de viaţă prin tâlhărirea părţii adverse, justificându-şi acţiunile prin apărarea credinţei. Însă chiar şi acest mod curios de viaţă a avut nevoie de reguli, iar ceea ce s-a dezvoltat în cele din urmă a fost un cod aspru de comportament şi cavalerism, acceptat de ambele părţi”.
Peter Sugar a atras atenţia asupra caracterului mai degrabă eterodox al credinţei religioase din cadrul acestor societăţi militare de pe ambele părţi ale frontierei:
„Atât gazi-ii, cât şi akritoi-ii reprezentau luptători pentru credinţă, însă nici unii dintre ei nu aveau destulă şi sofisticată înţelegere a înţelesurilor adevărate ale religiilor pentru care luptau. Luptătorii de pe ambele părţi erau susţinători fanatici ai credinţei lor, dar aceste credinţe aveau puţin de-a face cu o corectă înţelegere şi interpretare a respectivei religii. Aceste religii ale frontierei – împreună cu tot acest amestec creştin şi musulman de superstiţii, misticism şi credinţe tradiţionale, uneori chiar păgâne – erau mult mai apropiate unele de altele, decât de versiunea oficială şi corectă a Mărturisirilor de credinţă” .
În partea anatoliană a acestei zone de frontieră s-au aflat mai multe emirate de luptători gazi: alături de cel condus de Osman I (1258-1324/26; întemeietorul dinastiei otomane, înrudit cu Şeyh Edebali), a mai fost cel condus de Mehmet Bey din Aydin (care a reuşit să cucerească în 1308 Birgi/Pyrgion) şi să-şi extindă stăpânirea până la Izmir (vechea Smyrna). Mai la nord, între emiratul de Aydin şi cel al lui Osman, se afla emiratul Karasi, care a reuşit să cucerească Manisa (vechea Magnesia). Se pare că emirii din Aydin aveau mai mult câştig de cauză în preluarea conducerii acestei societăţi de luptători gazi, mai ales datorită faptului că bizantinii îi considerau cei mai în măsură să ofere mercenari în cadrul războiului civil bizantin dintre împăraţii Ioan VI Cantacuzino (1341 şi 1347-1354) şi Ioan V Paleologul (1341-1391). Totuşi, începând din 1346, cel care a preluat sarcina asigurării cu mercenari a fost Orhan (1326-1360), fiul lui Osman. Acesta reuşise în 1326 să cucerească importanta cetate Bursa, urmată apoi de Izmit (Nikomedia), Iznik (Nikaia) şi Üsküdar (Scutari; chiar în faţa oraşului Constantinopol). Iar pe de altă parte, în 1345, Orhan a reuşit anexarea emiratului Karasi. După cucerirea Bursei, la dispoziţia lui Orhan s-a aflat un aparat administrativ eficient, fiind astfel capabil să pună bazele unui sistem administrativ otoman incipient. Pe de altă parte, Orhan a preluat modelul bizantin, angajând acum la rândul său mercenari creştini, pe care i-a integrat în unităţi de infanterie yaya. În felul acesta, şi-a asigurat o oarecare slăbire a dependenţei sale faţă de elementele turcice. Dintre acestea, persoanele dispuse să se supună unei discipline mai severe, au fost organizate în trupele de cavalerie müsselem, în timp ce trupele mai vechi şi puţin dispuse la respectarea normelor de disciplină au constituit formaţiunile de pradă, folosite în linia întâi împotriva duşmanilor (trupele akingi).
Aşadar, poate fi observată asemănarea dintre cele două societăţi de „luptători ai credinţei” de pe ambele părţi ale frontierei. Bizantinii se foloseau în luptele interne de mercenari turci musulmani, iar Orhan s-a folosit de mercenari greci creştini, integraţi în armata emiratului său. Punctul culminant al acţiunii lui Orhan l-a constituit construirea cetăţii – capului de pod peste strâmtoarea Dardanele, anume la Gelibolu (Gallipoli), în 1354, ceea ce a dus în cele din urmă la contrareacţia bizantină, anume la înlăturarea lui Ioan VI de pe tron.
Fiul lui Orhan, Murad I (1360-1389), a continuat însă politica expansionistă otomană. În 1361 a cucerit capitala Traciei bizantine, Adrianopol, care, sub numele de Edirne, a devenit a doua capitală otomană. Dat fiind faptul că grânarul Bizanţului se afla tocmai pe văile Traciei, împăratul bizantin Ioan V a fost nevoit să accepte vasalitatea otomană şi să plătească tribut. Noua direcţie a expansiunii conduse de Murad I a vizat statele slave din Balcani, măcinate de o veche rivalitate: Bulgaria şi Serbia, învinse în 1371 pe râul Marica (la Cernomen/Ormenio). Statele balcanice au intrat astfel în sistemul de vasalitate otoman, alături de ceea ce mai rămăsese din Imperiul Bizantin. Pentru otomani, sistemul de vasalităţi a avut avantajul că asigura menţinerea controlului militar, în contextul unei opoziţii minime şi fără să fie nevoie de a construi un sistem administrativ costisitor. În anii următori, au continuat campaniile militare atât înspre est şi sud (Macedonia şi Grecia), cât şi înspre nord. Au fost cucerite Monastir (1382), Sofia (1385), Niş (1386), Tesalonic (1387). Bătălia decisivă a fost dată pe Câmpia Mierlei din Kosovo (1389). Otomanii au reuşit să înfrângă armatele creştine balcanice, însă sultanul otoman Murad I a fost asasinat (ziua este celebrată de către sârbi ca Vidov­dan – 28 iunie). Fiul său, Bayezid I Ildirim, a anexat apoi Bulgaria (1393 şi 1396), pentru a răzbuna trădarea faţă de tatăl său. Totodată, a anexat şi mai multe emirate turceşti din Anatolia: Aydin, Saruhān, Menteše, Hamīd, Germiyān, Kastamonu şi Karaman (Konya – 1397), alungându-i pe emirii acestora. Bayezid I a reuşit să facă faţă marii cruciade creştine antiotomane de la Nicopole (25 septembrie 1396), nu însă şi campaniei uzbecului Timur Lenk (Tamerlan). Acesta din urmă a reuşit să-l ia prizonier pe sultanul otoman, în bătălia de la Ankara, din 20 iulie 1402, cauza fiind deja vădita criză identitară a statului otoman, asupra căreia voi reveni mai jos.
În timp ce Osman a fost conducătorul militar al unei societăţi semi-tribale, fiind în viaţa internă a tribului un egal între ceilalţi aristocraţi ai tribului său, urmaşii săi au dobândit o autoritate din ce în ce mai mare, ridicându-se deasupra aristocraţiei turceşti. Mărindu-se suprafaţa teritoriului controlat, a fost modificat şi modul de administraţie, desigur, în cadrele bizantine aflate în momentul cuceririi. Numeroşi funcţionari bizantini s-au pus în slujba noilor stăpânitori, fiind dispuşi chiar să se convertească la islam. Pe de altă parte, Murad I şi Bayezid au preluat, prin intermediul selgiukizilor, moştenirea culturii aulice clasice musulmane, în special instituţiile acesteia: ortodoxia islamică sunnită (în locul religiozităţii eterodoxe din epoca lui Osman), divan-ul condus de un vizir (cei mai mulţi membri ai divanului au aparţinut aristocraţiei turceşti) şi sistemul descentralizat de cultivare şi exploatare a pământului, anume sistemul timar-elor). Aşadar, în a doua jumătate a secolului XIV, natura statului otoman a cunoscut schimbări semnificative, fiind preluate tradiţii bizantine şi selgiukide, cele din urmă fiind însă precumpănitoare.
2. Rolul creştinilor şi al renegaţilor creştini, convertiţi la islam, în ascensiunea Imperiului Otoman
Precum am amintit mai sus, lui Orhan i s-au alăturat numeroşi mercenari creştini, care au alcătuit trupele de infanterie yaya (din linia a doua a frontului, alături de trupele de cavalerie müsselem), în timp ce în linia întâi a frontului luptau formaţiunile prădătoare (deosebit de temute) a akingi-ilor.
Legăturile dintre primii otomani şi creştini nu s-au oprit însă aici:
„Printre soţiile lui Orhan au fost Theodora, fiica lui Ştefan IV Uroş, conducătorul Serbiei, şi Maria, fiica împăratului bizantin Ioan VI Cantacuzinul. Una din soţiile lui Murad I a fost fiica împăratului Ioan V Paleologul, iar o alta, Tamara, a fost o prinţesă bulgară, al cărei tată, Ioan Alexandru II Şişman, a deţinut domnia la Târnovo. Printre soţiile lui Baiazid I a fost şi fiica lui Ioan Huniade – Iancu de Hunedoara (Maria), apoi a lui Lazăr I al Serbiei (Despina), a lui Louis, contele de Salona (Maria) şi o altă fiică, al cărei nume nu se păstrează, a împăratului Ioan V. Mehmet I a învinuit influenţa creştină în eşecul tatălui său şi a renunţat la alianţele matrimoniale cu creştinii. Totuşi, una din soţiile lui Murad II, Mara, a fost o prinţesă creştină, fiica lui Gheorghe Brancovici al Serbiei. Iar printre numeroasele soţii ale lui Mehmet II (Mohamed Cuceritorul), aflăm domniţe nobile creştine, incluzând una din familia Paleologos şi o Comnena. Aceste alianţe matrimoniale nu ar fi importante, dacă nu ar lăsa să se întrevadă anumite politici ale Osmanilor faţă de provinciile europene” .
Pe de altă parte, aceste relaţii matrimoniale au avut urmări şi asupra configuraţiei instituţiilor otomane:
„Dat fiind faptul că otomanii începuseră atunci să-şi dezvolte propriile instituţii, membrii acestor suite creştine au dobândit o influenţă tot mai covârşitoare în configurarea ceremonialului aulic otoman. Sub aceste influenţe, Murad şi Bayezid s-au rupt de ţinuta de emir, simplă şi nomadă, a predecesorilor lor, şi au început să se ascundă de propriul popor în spatele unor ierarhii şi ceremonii bizantine complicate”.
Precum a arătat şi Nicolae Iorga, legăturile matrimoniale dintre marile familii imperiale şi cneziale creştine, pe de o parte, şi turci, pe de altă parte, nu s-au limitat doar la Curtea otomană:
„Numai o parte din bărbaţii de la conducerea Imperiului Otoman au fost de neam turc. Totuşi, sultanii nu se puteau folosi de creştini în slujba statului, deşi nu era vădită nici o ură împotriva acestora. Dimpotrivă, creştinii şi turcii erau legaţi prin numeroase legături matrimoniale. Împărăteasa Eudokia, fiica lui Constantine Dragaš şi soţie a împăratului (bizantin Manuel II Paleologul), fusese căsătorită înainte cu un turc, avându-şi proprii copii musulmani […]. Des erau văzuţi în tabăra otomană prinţi bizantini, precum Ioan VII, în calitate de oaspeţi bineveniţi. Prin două căsătorii bizantine, urmaşii lui Osman au reuşit să pătrundă în cercul dinastiilor recunoscute; alţi conducători greci au urmat exemplul Cantacuzinilor şi Paleologilor. Familia imperială de la Trapezunt nu a considerat că se înjoseşte, atunci când îşi mărita fete ortodoxe de rang înalt cu mari conducători turci din vecinătate […]. De multă vreme pătrunseseră la Constantinopol tradiţii turceşti; pe Hippodrom-ul din faţa Sfintei Sofia, prinţii imperiali se puteau desfăta privind jocuri războinice otomane. Stăpânitorii otomani nu au fost văzuţi de către creştinii din Rum ca nişte conducători barbari de temut, ci dimpotrivă, drept monarhi de drept, care duceau mai departe vechea stăpânire a împăraţilor bizantini, chiar dacă nu sub formă creştină, fiind astfel demni de a purta titlul de basileu sau de ţar […].
Într-adevăr, cele două societăţi, cea turcă şi cea creştin-balcanică, se deosebeau doar după religie. Şi pentru că otomanii nu aveau niciun motiv să renunţe la religia lor, aşa s-au decis, nu foarte greu, unii creştini din Est să se convertească la islam […]. Împreună cu religia, renegaţii şi-au modificat şi orientarea politică; de multe ori nici nu s-au mai gândit la conaţionalii lor, iar aceştia nu aveau nici o speranţă de la renegaţi […]. Doar limba nu şi-au pierdut-o, la fel ca şi obiceiurile la care au continuat să ţină. Numărul noilor otomani de limbă străină a fost aşa de mare, încât un prizonier de război care a stat multă vreme în Turcia, ţară pe care a părăsit-o abia în 1458, a putut să scrie aceste rânduri memorabile: «Abia dacă se aude limba turcă împrejurul sultanului, deoarece întreaga Curte şi cei mai mulţi dintre demnitari sunt formaţi din renegaţi. Celor născuţi turci le erau prevăzute doar anumite demnităţi religioase»”.
Acestor renegaţi de bunăvoie li s-au alăturat şi o nouă categorie, a celor recrutaţi de autorităţile otomane din rândul creştinilor din Balcani. Este vorba de instituţia numită devşirme. Practica aceasta este cunoscută în istoriografia balcanică drept „tribut al sângelui” (în lb. greacă: paidomazoma – recoltă de copii): La câţiva ani odată, ofiţeri otomani (care proveneau, la rândul lor, din tabăra devshirme) colindau satele creştine şi alegeau tineri în vârstă de 8-22 ani. Aceştia erau consideraţi sclavi ai Porţii (kapikulari), convertiţi apoi la islam şi educaţi în şcoli otomane. Cei aleşi aveau şansa evoluţiei pe scara socială a imperiului. Musulmanii nu aveau această şansă, dat fiind faptul că în sistemul juridic islamic, musulmanii nu puteau deveni sclavi. Aşadar, tinerii ţărani turci, chiar dacă ar fi avut calităţile fizice şi intelectuale necesare, nu puteau urca pe scara socială a imperiului, rămânând tot simpli ţărani (de aceea, documentele menţionează şi încercări de mituire a ofiţerilor de către ţărani creştini şi musulmani, pentru a li se recruta copiii). În orice caz, practica devşirme a fost necunoscută până atunci în lumea islamică şi a fost ilegală din punctul de vedere al şariei.
Începutul acestei practici datează din timpul lui Murad I, interesat de formarea unei armate noi, care cuprindea yeni ceri (ieniceri, trupe de infanterie), în timp ce deţinătorii de timare din provincii (timarioţii), asigurau trupele de cavalerie (spahi).
În timpul lui Bayezid I Fulgerul (primul dintre otomani care a purtat titlul de sultan), tabăra devşirme a cunoscut o importanţă din ce în ce mai mare, la fel ca şi cea a renegaţilor de bunăvoie. Îndepărtarea sultanului de vechii tradiţii de guvernare otomană (a luptătorilor gazi), a dus la catastrofala înfrângere de către armata lui Timur Lenk, în bătălia de la Ankara:
„Bayezid I a fost foarte nepopular în numeroase cercuri ale societăţii turcice. Este bine ştiut faptul că a pierdut bătălia de la Ankara deoarece doar armatele sale creştine i-au rămas loiale, în timp ce numeroase unităţi de luptă musulmane au dezertat. Gazi-ii au respins tratamentul ilegal faţă de prinţii musulmani. Familiile de frunte turceşti (descendente ale primilor gazi care luptaseră cu atât de mare succes, precum şi ale celor care s-au aliat cu Osmanii încă de la început şi au dobândit bogăţie şi poziţii de conducere) au respins tendinţele tot mai bizantine ale sultanului: centralizarea din ce în ce mai mare a puterii, apoi Curtea care tindea să devină într-o măsură tot mai mare imperială, precum şi alte influenţe noi în administraţie, inclusiv folosirea sclavilor în procesul de conducere şi de decizie; toate aceste măsuri le diminuau practic poziţia. Ambele aceste categorii (ale vechilor familii turcice – n.n.) l-au acuzat pe Bayezid nu doar că ar fi abandonat tradiţia luptătorilor gazi, ci chiar că ar fi fost un musulman rău, deoarece ar fi fost prea supus influenţei mamei şi soţiei sale creştine, precum şi a prietenilor săi europeni. Desigur că Bayezid nu a fost interesat de schimbarea religiei sale; însă el dorea să devină un conducător universal, iar interesul său faţă de o religie cu tendinţe eclectice (decât faţă de cea aflată la modă), l-au determinat să fie mai tolerant faţă de alte religii, decât ar fi fost permis în cadrul regulilor stricte ale islamului ortodox. În acelaşi timp, el a fost interesat să diminueze antagonismul religios” .
Rivalitatea dintre vechea aristocraţie turcă şi renegaţi (de bunăvoie sau recrutaţi prin sistemul devşirme) a stat la baza evoluţiei statului otoman după căderea lui Bayezid I în prizonierat şi până la cucerirea Constantinopolului. În 1402, statul otoman se afla în descompunere; în Anatolia apăruseră vechile emira­te turceşti sub suzeranitatea mongolă, conduse de fiii lui Bayezid I, iar în Balcani vasalii creştini tindeau să scuture supremaţia otomană, deşi, cum arată şi Peter Sugar, a existat o pătură de negustori (care se bucura de un larg sprijin în rândul populaţiei), interesată de refacerea statului otoman:
„La nivelul social înalt, au existat interese comerciale importante. Aceste persoane au fost nerăbdătoare în restabilirea unor condiţii normale. Ei nu au fost ostili față de acele caracteristici «bizantine», care nu numai că au favorizat producția și comerţul, ci au şi făcut posibile legăturile de afaceri străine. Pentru ei, reunificarea vestului Anatoliei, prin care treceau numeroase şi importante rute comerciale, a fost de primă importanță, chiar dacă aceasta a implicat re-absorbția propriilor terenuri și a principatelor turcice în statul otoman. Mic, din punct de vedere numeric, dar fără un angajament religios ferm, acest element avea nevoie de sprijin în masa mare a populaţiei. A găsit un astfel de sprijin, în principal în Europa, printre cei care au fost nemulțumiți de secole de dispute şi de persecuţii religioase, şi care, deşi au socotit practicile otomane preferabile celor precedente, au dorit să meargă mai departe, la o proto-democrație elementară, care includea egalitatea și libertate religioasă. Acest element a jucat un rol important în războiul civil care a restaurat Imperiul Otoman. Semnificația acestui fapt este covârşitoare. Statul otoman, extrem de elitist şi de ierarhic, datorează renaşterea sa acestui sprijin de la baza societăţii. Deși condus de familii musulmane, de multe ori de origine europeană, în principal grecească, această facțiune nu a încercat să consolideze Bizanțul sau să recreeze diferitele state balcanice. A încercat mai degrabă să reconstruiască domeniul otoman tradiţional”.
În timp ce vasalii din Balcani l-au sprijinit pe fiul mai mare al lui Bayezid, anume pe Süleyman Şah (cu reşedinţa la Edirne), Mircea cel Bătrân l-a sprijinit pe fiul mai mic, Musa (cu reşedinţa la Bursa; acesta a reuşit să-l elimine pe Süleyman în anul 1411 şi aproape să reunească partea europeană cu cea asiatică a statului otoman). Totuşi, emirii turci din Anatolia l-au sprijinit cu succes pe un al treilea fiu, anume Mehmet, în schimbul promisiunii acestuia de a reveni la vechile tradiţii ale luptătorilor gazi şi de a elimina instituţia sclavilor Porţii – Kapikulari, considerată neislamică. În pofida acestui fapt, Mehmet I (1413-1420), restauratorul statului otoman, a reuşit să menţină trupele de ieniceri (în calitate de gardă personală), fără însă să le extindă. Sultanul Murad II (1420-1451) a ştiut însă să tragă foloase din rivalitatea dintre cele două grupări, sprijinind astfel în anumite rânduri tabăra renegaţilor, căreia i-a oferit numeroase timar-uri în Balcani. Miza principală în cadrul acestei rivalităţi a fost continuarea sau nu a cuceririlor din Europa. Într-adevăr, dat fiind faptul că o politică expansionistă din Balcani asigura o întărire a partidei devşirme în faţa taberei turceşti, renegaţii au sprijinit organizarea de noi campanii în Europa. Pe de altă parte, aristocraţia turcească şi-a modificat radical opţiunile de la început, împotrivindu-se oricărei expansiuni în Europa până la încorporarea deplină a teritoriilor cucerite în statul otoman.
În anul 1434, Murad II a pornit din nou campaniile împotriva Serbiei, Ungariei şi Ţării Româneşti. A cucerit Serbia (cu excepţia Belgradului), care a fost anexată în 1439 şi împărțită în timare în favoarea renegaţilor. Trupele de pradă akingi au fost trimise în Ţara Românească şi în Ungaria (Transilvania), fiind însă învinse de Iancu de Hunedoara. A urmat campania acestuia din urmă în Balcani (Iancu a cucerit Sofia şi Niş, ameninţând chiar capitala otomană de la Edirne/Adrianopol). Murad II a reuşit totuşi să-l înfrângă pe Iancu de Hunedoara la Izladi (Zlatica), la 24 noiembrie 1443. Ambele părţi însă au decis semnarea unui armistiţiu. Iar la cererile aristocraţiei turceşti tot mai insistente, sultanul a decis semnarea, în iunie 1444, a unei păci cu Ungaria, prin care Serbia a fost declarată independentă, iar Ţara Românească oferită Ungariei. Apoi Murad II a încheiat un tratat de pace şi cu emiratul de Karaman (Konya), după care a abdicat în favoarea fiului său Mehmet II (Mohamed Cuceritorul), şi s-a decis să se retragă într-o viaţă de contemplaţie în Anatolia. Însă la presiunea papalității, a fost organizată o nouă cruciadă antiotomană, la care s-au aliat Ungaria, Veneţia şi Serbia. Ultimele două însă au defectat, de teamă să nu-şi strice relaţiile cu Curtea otomană. Astfel, Veneţia a întârziat să blocheze Bosforul, permiţând deplasarea trupelor otomane (la a căror conducere a revenit Murad II) din Anatolia în Balcani, iar despotul Gheorghe Brancovici al Serbiei a refuzat să sprijine militar trupele cruciaţilor. Aceştia au fost înfrânţi zdrobitor la Varna (10 noiembrie 1444), ceea ce a dat câştig de cauză taberei devşirme împotriva aristocraţiei turce.
Sultanul Mehmet II a fost susţinut încă de la început de renegaţi, iar după preluarea puterii (în 1451, în urma morţii lui Murad II), a decis cucerirea Constantinopolului. Din nou a ieşit la iveală rivalitatea dintre aristocraţia turcă şi tabăra devşirme. În timp ce primii au ridicat îndoieli cu privire la posibilitatea cuceririi marelui oraş, renegaţii au susţinut intenţia tânărului sultan. Cucerirea, la 29 mai 1453, a Constantinopolului a inaugurat o nouă epocă în istoria Imperiului Otoman:
„În interior a însemnat începutul sfârşitului dominaţiei aristocraţiei turce. Çandarli Halil Paşa şi-a pierdut funcţia de mare vizir şi, împreună cu numeroşi alţi susţinători de-ai săi (cărora li s-au confiscat averile), arestaţi, sub motivul, parţial adevărat, că opoziţia lor la cucerirea Constantinopolului s-a datorat relaţiei trădătoare cu bizantinii. Membrii taberei devşirme au obţinut acum posibilitatea de a prelua conducerea politică, potrivită cu poziţia lor militară şi financiară pe care şi-o câştigaseră de-a lungul atâtor ani”.
Precum afirmă şi istoricul turc din România, Tasin Gemil:
„În timpul lui Mehmet II, sclavii sultanului au devenit preponderenţi în conducerea imperiului, în timp ce s-a diminuat importanţa grupărilor aristocratice vechi, cum ar fi puternicele familii de la graniţele Rumeliei sau demnitarii şi învăţaţii aristocraţi turci. În mod semnificativ, imediat după cucerirea Constantinopolului, Mehmet II a ordonat executarea marelui vizir Çandarlı Paşa, punând astfel capăt primatului aristocraţiei turce în conducerea otomană. Iar după 1453, cei mai mulţi mari viziri au fost sclavi de origine creştină slavă”.
Într-adevăr, din cei 71 de mari viziri dintre anii 1453-1676, doar 13 au fost de origine turcă (în cea mai mare parte, fii de renegaţi), în timp ce 22 au fost de origine slavă (sârbi, bosniaci, croaţi), 20 de origine albaneză, 7 greacă şi 9 de alte patru etnii.
Prin urmare, trebuie făcută o deosebire dintre termenii turc şi otoman, pe care foarte mulţi îi confundă. În epoca clasică a imperiului, majoritatea turcilor nu au fost otomani, iar majoritatea otomanilor nu au fost turci. Otomanii reprezentau o clasă socială, elita conducătoare a statului, atât la Istanbul, cât şi în unităţile administrativ-teritoriale. În perioada de glorie a imperiului, cei mai mulţi otomani au fost de origine europeană (greci, sârbi, albanezi, chiar şi italieni, unguri, germani, francezi, însă aproape niciodată români), născuţi creştini şi convertiţi la islam, cu educaţie înaltă (cei mai mulţi cunoşteau şi limbile persană şi arabă), sclavi ai Porţii, dar cu multă putere şi avere.
Revenind la sistemul devşirme,
„este simplu de a-l condamna, pentru că el a impus, pe de o parte, despărţirea de familie, patrie şi religie ca precondiţie pentru avansarea în slujba statului, iar pe de altă parte, convertirea la islam ca principală condiţie pentru intrarea în clasa dominantă. Însă aceste cerinţe nu au constituit altceva decât manifestări naturale ale societăţii respective, deoarece în societatea otomană, la fel ca şi în Europa acelor vremuri, religia constituia chestiunea cea mai importantă din viaţa individului. Religia nu constituia doar exprimarea de către o persoană sau de către un grup de oameni a unor convingeri cu privire la viaţă şi la poziţia individului, ci era asigurarea obligatorie cu privire la comportamentul just, anume a poziţionării corecte a omului în domeniile vieţii. Oamenii vorbeau, acţionau, munceau, se căsătoreau, cumpărau, vindeau, moşteneau şi mureau, observând prescripţiile propriei religii. Religia lor se manifesta prin modul în care vorbeau, prin hainele pe care le purtau. Întreaga existenţă omenească se exprima prin forme religioase, fiind determinată de acestea. De aceea, a fost foarte natural ca schimbările de statut social să fie urmate şi de o schimbare în domeniul religios. Şi tot la fel de natural a fost ca o schimbare de religie să fie pentru fiecare un mijloc de a dobândi caracteristicile care îi deschideau intrarea într-o nouă clasă. În multe cazuri, convertirea se petrecea doar la suprafaţă; ceea ce era important era obţinerea condiţiilor necesare pentru avansare, în timp ce vechile convingeri şi tradiţii, precum şi legăturile de familie, deşi ţinute în secret, rămâneau la fel de puternice şi importante”.
Într-adevăr, mulţi dintre aceşti renegaţi (de bunăvoie sau prin sistemul dev­şirme) au fost tot timpul conştienţi de originea lor creştină. În ultimii ani ai vieţii, marele vizir Mehmet Sokolli se lăuda cu presupusa sa origine din familia despoţilor sârbi. Faptul că înainte de a fi recrutat prin sistemul devşirme fusese crâsnic, explică ataşamentul său lăuntric pentru poporul şi Biserica în care se născuse, astfel că în 1557 a reînfiinţat Patriarhia sârbă din Ipek (Peć), numindu-l în funcţia de patriarh pe fratele său Macarie.
3. Absolutismul sultanului otoman
Otomanii au readus în actualitate vechea măreţie a suveranului islamic, păstor al turmei acordată lui în grijă de Dumnezeu. Mai mult decât atât, după cucerirea Constantinopolului, intenţia lui Mehmet II Cuceritorul a fost de a uni „în propria sa persoană tradiţiile islamice, turceşti şi romane ale suveranităţii universale”. Şase decenii mai târziu, după înfrângerea ultimului sultan mameluc, sultanul Selim I a dobândit în moscheea din Alep şi în prezenţa „califului din umbră” al-Mutawakkil III, titlul de „servitor al oraşelor Mecca şi Medina”, devenind practic cel mai important conducător al lumii musulmane (pentru aceasta a adus relicvele sfinte ale profetului Muhammad de la Mecca la Istanbul). Urmaşul lui Selim I, Süleyman Magnificul, a emis pretenţii asupra califatulului suprem, folosind titlul de calif al musulmanilor. Asrfel a reunit în aceeaşi persoană autoritatea spirituală a califului şi cea seculară a sultanului, în dorinţa de a reînvia vremurile glorioase ale primilor califi. Totodată însă, a „învestit instituţia califatului cu o nouă semnificaţie, bazându-şi conceptul nu pe doctrinele clasice, ci pe principiile gaza-iei – Războiul sfânt”.
Însă „când Suleyman I şi-a asumat calitatea de apărător al lumii islamice, acesta a fost doar un aspect al politicii sale universale. În Europa (el a refuzat să recunoască dreptul lui Carol V la titlul de împărat, recunoscându-l doar ca rege al Spaniei şi încurajând orice forţe care s-au opus pretenţiei lui Carol de suveranitate peste întregul Apus al creştinătăţii”. Aşadar, Süleyman s-a considerat urmaşul legitim al împăraţilor romani şi al basileilor bizantini.
Din moment ce s-au considerat apărători ai religiei islamice, este de la sine înţeles că sultanii otomani au aşezat la baza statului şaria. Însă, spre deosebire de suveranii imperiilor islamice precedente, otomanii nu s-au mărginit doar la folosirea cutumelor de drept, ci le-au şi codificat în aşa-numitele Kanunname-le, termen care s-ar traduce prin „Cărţi ale legilor”. Nu este de mirare faptul că cel care a poruncit să fie strânse primele astfel de codificări a fost tocmai Mehmet II Cuceritorul. Pe baza pretenţiei sale de suveranitate universală, s-a decis să rupă cu tradiţia şi să recunoască, pe lângă legea religioasă islamică, şi un cod de legi menit să rezolve problemele de natură politico-statală şi socială, neluate deloc în seamă de şaria. Se remarcă, aşadar, că termenul grecesc kanon, care desemnează norma religioasă creştină, a fost folosit de către otomani cu sensul de lege civilă, de stat: „Sultanul porunceşte codificarea kanun-urilor otomane, deoarece aceste reglementări sunt esenţiale pentru prosperitatea în afacerile (treburile) lumii şi pentru regularizarea afacerilor (treburilor) supuşilor”.
Prima kanunname a fost redactată curând după cucerirea Constantinopolului şi avea drept obiect reglementarea organizării re’aya-lelor (ţinând cont în special de deosebirea dintre musulmani şi nemusulmani). În 1476 a apărut şi cea de-a doua kanunname, care se referea la principiile organizării de stat, indicând funcţionarii superiori din conducerea imperiului şi Palatului, împreună cu atribuţiile, avansările, rangurile, veniturile şi rentele viagere, aspecte de protocol şi pedepsele lor. Aceste două kanunname-le, numite împreună kanun-i osmani, au fost completate ulterior de viitorii sultani. Precum afirmă şi Tasin Gemil:
„Faimosul cod legal – kanunname al lui Mehmet II a instituţionalizat puterea centralizată şi autoritatea absolută a sultanului. Aceste Kanunname-le au constituit de fapt sinteza unor coduri legale şi administrative otomane timpurii. Deşi au suferit ulterior schimbări, în special în epoca lui Suleyman Magnificul (1520-1566), codurile legale ale lui Mehmet II au rămas fundamentul administrativ al Imperiului Otoman”.
După cum arată H. Inalcik, „Kanun-ul otoman, formulat prin ferman-e – «oricare dintre ordinele sultanului este legea sultanului» – era astfel un set de reglementări pe care fiecare dintre sultani le-a legiferat după cum circumstanţele le-au reclamat. Ele (ferman-ele) au confirmat aşadar, întotdeauna, un nou conducător urcat pe tron. Legea fundamentală şi imuabilă a fost şeriatul (forma turcească a termenului arab shari’ah), legea religioasă a Islamului. Ferman-ele au conţinut întotdeauna o formulă ce menţiona că legiferarea era conformă cu şeriat-ul şi cu kanun-ul stabilit mai înainte”.
Este important de menţionat că:
„istoria turcilor otomani a stabilit clar faptul că sultanii au exercitat dreptul legislativ în conformitate cu necesităţile timpului şi ale spaţiului geografic; ei au exercitat acest drept în maniera de a suplimenta sau de a îmbunătăţi legea existentă; în ceea ce priveşte frazeologia legală, ei au legiferat juris adjuvandi et supplendi causa şi juris corrigenda causa, şi, de asemenea, precum au remarcat corect unii specialişti, ei au făcut aceasta de câte ori au considerat că astfel putea fi soluţionată o necesitate politică”.
4. Societatea otomană şi tradiţia imperială persano-islamică a „guvernării drepte”
Fiecare persoană avea în societatea otomană locul său bine stabilit, în funcţie de ocupaţia şi religia sa, precum şi de categoria socială din care făcea parte. Între clasele sociale exista o relaţie de interdependenţă circulară, numită Cercul echităţii, care se baza pe diferenţa esenţială între clasa cârmuitoare otomană şi clasa plătitoare de dări, numită re’aya sau turmă.
Clasa otomanilor cuprindea patru categorii diferite: funcţionarii Palatului imperial (mülkiye), vistiernicii (kalemiye), militarii (seyfiye) şi ulemalele (ilmiye).
„Turma” sultanului sau re’aya-ua (în istoriografie se mai foloseşte şi forma de plural: re’aya-le) constituia „clasa ţăranilor plătitori de impozit”. Din ea făceau parte turcii născuţi musulmani şi grupul dhimmi, persoane de altă religie decât cea musulmană. Fie musulmani, creştini sau evrei, toţi membrii turmei sultanului erau oameni liberi, dar legaţi de glie. Din rândul raialelor de confesiune creştină se recrutau, prin sistemul devşirme, sclavii Porţii care urmau apoi pregătirea necesară pentru a deveni funcţionari ai palatului, militari sau vistiernici (ulemalele erau recrutate de obicei din rândul celor născuţi musulmani).
În acelaşi sistem guvernamental otoman, sultanului îi revenea rolul să vegheze ca acest cerc al echităţii, amintit mai sus, să nu se rupă. Prin aceasta, otomanii au preluat tradiţiile guvernării drepte, instaurate în Orient încă din epoca Imperiului Persan sasanid, anume de către Chosroe I (531-579). Reformele lui Chosroe I au vizat, după revolta egalitaristă (cvasi-comunistă) condusă de Mazdak, crearea unei societăţi armonioase, în care fiecare clasă socială să fie complementară celeilalte. Poporul de rând a dobândit, în viziunea şahinşahului reformator, o importanţă deosebită. Nu doar că a fost îmbunătăţit sistemul de impozitare, ci a fost stabilită şi o metodă de control. Din lucrarea Karnamag sau „Cartea cu faptele” şahinşahului, reiese că judecătorii de districte şi sate erau obligaţi să-i întrebe pe ţăranii contribuabili, fără cunoştinţa proprietarilor domeniali şi a încasatorilor de impozi­te, dacă dările erau impuse şi colectate corect. Rapoartele sigilate ale acestor judecători urmau apoi să fie analizate şi centralizate de autorităţi (începând de la dehqan-i la organele superioare). Motto-ul Imperiului iranian renăscut prevedea:
„Cu dreptate şi moderaţie poporul va produce mai mult, veniturile din taxe vor creşte şi statul se va dezvolta bogat şi puternic. Justiţia este fundamentul unui stat puternic”.
Potrivit istoricului musulman Mas’udi, Chosroe I a vizat chiar realizarea unui cerc al echităţii sociale, exprimat prin următorul silogism:
„1. Regalitatea se bazează pe armată; 2. Armata se bazează pe bani; 3. Banii se bazează pe haraci (impozitul funciar); 4. Haraciul se bazează pe cultivarea pământului; 5. Cultivarea pământului se bazează pe dreptate; 6. Dreptatea se bazează pe integritatea funcţionarilor publici; 7. Integritatea funcţionarilor se bazează pe credibilitatea vizirilor; 8. În fruntea întregului sistem se află vigilenţa regelui faţă de propriile înclinaţii şi capacitatea sa ca să le dirijeze în aşa fel, încât el să le stăpânească, şi nu cumva ele să-l stăpânească pe el”.
Această concepţie de guvernare a rămas vie în Orientul Mijlociu şi în Asia centrală, astfel că unul din conducătorii statului turc al Qara-Khanizilor (situat în Turkestanul chinezesc în secolele XI-XII), a exprimat aceeaşi concepţie despre stat, care s-a regăsit mai apoi în toate operele islamice de teorie politică:
„Pentru a conduce statul, este nevoie de o mare armată. Pentru a întreţine trupele, este nevoie de o mare bogăţie. Pentru a obţine această avuţie, poporul trebuie să fie prosper. Pentru ca poporul să fie prosper, legile trebuie să fie juste. Dacă una singură din acestea este neglijată, statul se va prăbuşi”.
Ulterior, în Sultanatul selgiukid, cei doi importanţi filosofi şi oameni politici, al-Ghazali şi Nizam al-Mulk, au reluat şi aplicat în mod practic vechile teorii guvernamentale din timpul lui Chosroe I. Pe de o parte, sultanilor li s-a acordat o legitimitate religioasă, fiind consideraţi „umbre ale lui Dumnezeu pe pământ”. Apoi a fost reluată ideea cercului echităţii, considerându-se că principala îndatorire a sultanilor era menţinerea prosperităţii societăţii islamice, prin împărţirea dreptăţii şi prin purtarea de grijă ca toţi indivizii să-şi poată îndeplini după cuviinţă îndatoririle care le reveneau ca membri ai claselor sociale în care i-a orânduit Dumnezeu:
„Stabilitatea imperiului (statului – daulat) şi a ordinii în afacerile regatului (mamlakat) sunt fructe ale răspândirii dreptăţii şi ale practicării compasiunii, care ne este cerută nouă de către Creator (…). Justiţia (dreptatea) constă în menţinerea fiecărui individ din această lume, fie că este membru al turmei (re’aya), slujitor (mustakhdamin), oficial-funcţionar (mutaqallidan-i a’mal), fie însărcinat cu problemele religioase sau seculare (mubashiran-i umur-i dini va dunyavi), în propria sa tagmă sau stare socială”.
Aceeaşi teorie de guvernare s-a aflat şi la baza organizării Imperiului Otoman. Aşa-numitul cerc al echităţii a fost exprimat însă în modul următor:
„1. Statul este sprijinit de şaria; 2. Şaria este sprijinită de autoritatea sultanului; 3. Nu poate exista autoritatea sultanului fără askeri; 4. Nu poate exista askeri fără bogăţie; 5. Nu poate exista bogăţie fără re’aya, cea care o produce; 6. Sultanul protejează şi menţine re’aya-ua, impunând justiţia; 7. Justiţia asigură armonia în societate; 8.Societatea este ca o grădină, iar peretele ei este statul.
Din acest motiv, o datorie principală a sultanului otoman a fost aceea de a avea deosebită grijă ca turma sa, pe care se baza întreaga prosperitate a statului, să nu fie exploatată, spre paguba întregii societăţi, de deţinătorii de timare. Unităţile administrativ-teritoriale otomane (sangeac-urile conduse de câte un beg sau bey şi eylayet-ele – cunoscute în istoriografia românească şi sub numele de paşalâcuri –, conduse de către un beglerbeg sau bey al bey-lor) erau străbătute, de aproximativ patru ori pe an, de inspectori care aveau datoria să-i descopere pe aceia care trăiau pe seama „săracii turme sau raiale a sultanului”. Încercarea timarioţilor de a stoar­ce de la ţăran mai mult decât fusese stabilit de către sultan, era pedepsită aspru. Tocmai pentru a se asigura o administraţie dreaptă, în fruntea fiecărei provincii au fost numiţi un militar şi un cleric-judecător. „Bey-ul nu putea aplica vreo pedeapsă fără a obţine mai întâi hotărârea judecătorească a qadi-ului, iar qadi-ul nu putea personal să execute niciuna din propriile lui sentinţe”.
Din acest punct de vedere, modul de organizare a Imperiului Otoman, în epoca de glorie a acestuia, a fost cu mult superior celui din statele aflate în centrul Europei. Spre deosebire de şerbii din Europa creştină, ţăranii din Imperiul Otoman nu se aflau sub jurisdicţia legală a domnilor lor de pământ. Justiţia cădea în sarcina judecătorului local musulman. În comparaţie cu foştii moşieri creştini care aveau libertatea de a acţiona arbitrar, persoanele care deţineau feudele în Imperiul Otoman erau controlate mult mai strict de guvernul central. Legile otomane căutau să asigure capacitatea ţării de a sprijini sistemul militar, ceea ce avea ca urmare prevenirea exploatării ţărănimii de către feudali, în folosul propriu al acestora. Situaţia ţărănimii balcanice sub dominaţia otomană nu a fost cu siguranţă mai rea, ci probabil ceva mai bună decât sub precedentele stăpâniri creştine. Cei care au avut de suferit după cucerirea otomană au fost tocmai categoriile privilegiate creştine, ţărănimea însă a fost transformată în turmă a sultanului.
5. Problema convertirilor la islam şi a cripto-creştinilor. Decăderea Imperiului Otoman
Am menţionat în prima parte a acestei lucrări existenţa numeroşilor renegaţi, de bunăvoie sau prin sistemul devşirme, care au contribuit la ascensiunea Imperiului Otoman şi la expansiunea acestuia în Europa (ba chiar la cucerirea centrului său, vechiul Constantinopol). Unii din renegaţii de bunăvoie au sosit în Imperiul Otoman din afara graniţelor acestora, astfel că Nicolae Iorga prezintă numeroase exemple de noi otomani de origine croată, germano-austriacă (Deutsche Türken), ba chiar și italieni şi francezi, intraţi în serviciul sultanilor doar din interes de câştig material. În acelaşi timp, personajele recrutate prin sistemul devşirme au provenit din Balcani.
„Toţi aceştia au păstrat caracteristicile raselor lor: maleabilitate sârbească, curaj albanez, încăpăţânare bulgărească, fineţe grecească. În acelaşi timp, ani lungi de şcoală i-au făcut capabili să trăiască printre turci în poziţii înalte, fără ca să apară şi să se facă neiubiţi ca străini. Unii renegaţi, vânători de noroc de spiţa cea mai rea, au reuşit să evite chiar şi circumcizia; unii au decis Botezul în ascuns al copiilor lor. La moschee mergeau rar, uneori lăsându-se reprezentaţi de câte un credincios”.
Afirmaţia istoricului Nicolae Iorga ar părea surprinzătoare; însă ea se bazează pe documente. De aceea, în finalul acestui material, se cuvine insistat asupra următoarelor chestiuni: a) a existat o politică de convertire forţată la islam?; b) au existat într-adevăr cripto-creştini în Imperiul Otoman?; c) care este cauza unor treceri masive la islam în Balcani?; d) au avut aceşti renegaţi, uneori cripto-creştini vreo legătură cu declinul Imperiului Otoman?
În privinţa unor eventuale convertiri forţate, chiar și numai recensămintele din capitala Imperiului Otoman demonstrează contrariul. În anii imediat următori cuceririi, Mehmet II Fatih a repopulat capitala, colonizând aici (de fapt, deportând – sürgün) musulmani şi creştini deopotrivă, din toate provinciile imperiului. Astfel, noua capitală a imperiului nu a devenit un oraş în integritate musulman, ci unul cosmopolit. La începutul secolului al XVI-lea, 80,7% din populaţia provinciilor europene era constituită din creştini, iar 18,8% din musulmani. La Istanbul, creştinii erau în proporţie de 31,6%, musulmanii 58,3%, iar evreii 10,2%. La Sofia, musulmanii constituiau 66,4%, la Skopje 74,5%, la Bitolia 75% din populaţie. Oraşul cu cei mai mulţi evrei era Salonicul (54,3%; creştinii constituiau aici doar un sfert din populaţie). Iar înainte de Primul Război Mondial, din cei 1,1 milioane locuitori ai Istanbulului (cu suburbiile sale), doar 44% au fost musulmani, în timp ce 23% erau greci ortodocşi, 18% armeni, 5% evrei şi 60.000 rezidenţi occidentali.
Precum se poate constata, a existat o populaţie destul de însemnată de musulmani în principalele oraşe ale Bulgariei şi Macedoniei, în timp ce în zonele rurale ea a rămas creştină. De fapt, tocmai în aceste oraşe a existat o colonizare mai importantă de populaţie turcică în Balcani.
Pe de altă parte, au existat unele convertiri în masă la islam:
„A încercat Poarta să-i determine pe supuşii creştini sau evrei să îşi schimbe religia şi să adopte islamul? Răspunsul nu poate fi decât nuanţat: sultanii nu au instaurat, se pare, o politică de islamizare a nemusulmanilor. Este adevărat că bosniacii şi chiar o parte din albanezi au sfârşit prin a deveni musulmani, păstrându-şi în continuare limba. Mai târziu, un grup mic de români din Macedonia Orientală, meglenio-românii, va trece la islam, păstrându-şi şi ei limba. În Asia, georgieni vor îmbrăţişa şi ei islamul, probabil în secolul al XVII-lea. În fine, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, un mic grup de evrei a trecut la islam, în urma tulburărilor religioase care au agitat comunitatea, în timp ce convingerea religioasă mai mult decât îndoielnică a unor creştini va favoriza trecerea la un islam heterodox.
Cu siguranţă Poarta nu putea fi acuzată de a fi dus o politică de turcizare masivă sau de islamizare forţată […]. De fapt, sultanul nu avea niciun interes să convertească masele creştine, din moment ce trecerea la islam însemna oprirea plăţii unei taxe de 25 de aspri, datorată de orice cultivator creştin (ispence), şi a capitaţiei. În secolul al XV-lea, totalul celor două taxe era egal cu cel puţin 2 monede de aur (7,14 g). […] În 1500, imperiul număra 894.432 cămine creştine: Poarta nu putea să piardă anual aproximativ 2800 kg de aur, iar ea se arăta atât de puţin interesată de islamizarea creştinilor, încât deseori continua să perceapă ispence de la creştinii renegaţi. Faptul este atestat de anumiţi recenzori otomani”.
Convertirea în masă a albanezilor şi a bosniacilor a fost analizată de istorici, fără să se ajungă la un rezultat acceptat de către toată lumea. Majoritatea consideră că bosniacii musulmani de azi provin din convertirea la islam a numeroasei populaţii slave, de credinţă eretică bogomilă (persecutată de Ungaria, înainte de cucerirea otomană). Totuşi Peter Sugar, analizând recensămintele otomane din Bosnia dintre anii 1520-1530, a observat că populaţia din Sarajevo era 100% musulmană, în timp ce în întreaga provincie, musulmanii constituiau doar 46% (în 1489 ei constituiseră în provincie 18,4%). Dat fiind faptul că bogomilii populau în special mediul rural al Bosniei, Sugar concluzionează:
„Poate fi perfect adevărat că pe parcursul timpului, marea majoritate a bogomililor, paulicienilor şi a altor «eretici» să se fi convertit la islam, dar totuşi este puţin probabil că ei au constituit vârfurile de lance ale convertirii”.
În privinţa Albaniei, Edwin Jacques a considerat că majoritatea celor care s-au convertit au avut motive economice (de a se elibera de prestarea unor taxe), dorind astfel să scape de discriminarea economică şi fiscală (în special în secolul al XVIII-lea). Pe de altă parte, acelaşi istoric a atras atenţia şi asupra „caracterului decadent” al creştinismului albanez (impus populaţiei în două limbi străine: greacă, în sud, şi latină, în nord). Referitor la interesele materiale pentru convertirea la islam a albanezilor, următorul citat este deosebit de semnificativ:
„Albanezii întotdeauna, ca şi acum, atunci când au fost puşi în faţa a două alternative, anume interesul material şi treburile religioase, au ales prima alternativă. Religia, mahomedanismul, ca şi creştinismul de altfel, nu a prins niciodată destule rădăcini în inimile albanezilor, astfel ca raţiunea religioasă să fie mai mare decât interesul material. Convingerea religioasă a albanezilor a fost şi este şi acum doar un mijloc, decât un ţel final. Schimbarea religiei, până în zilele noastre, nu a fost făcută din convingeri interioare. Motivul convertirii trebuie căutat în altă parte. Doar cei orbi nu pot vedea acest motiv. Arhiepiscopul Fan Noli a analizat perfect psihologia naţiunii noastre, când a afirmat că în Albania «avem patru religii diferite care nu au prins rădăcini în inima unui popor păgân»”.
Peter Sugar a atras însă atenţia asupra faptului că în cea mai mare parte, „convertirea albanezilor constituie un fenomen de secol XVII; anterior chiar şi majoritatea timarioţilor au fost creştini. Tocmai de aceea, primele convertiri ale albanezilor trebuie să fi avut un caracter «voluntar»”.
Totodată, Sugar a atras atenţia asupra religiozităţii populare existente în Balcani, atât în rândurile creştinilor, cât şi ale musulmanilor:
„Conform studiilor antropologice şi sociologice despre ortodocşii greci şi slavi din Balcani, există un fenomen paralel cu cel discutat în legătură cu islamul. Şi în cazul acestora (ortodocşi greci şi slavi – n.n.), găsim lipsa unei educaţii religioase adânci, neînţelegerea rezultată de aici a dogmelor de bază, supravieţuirea unor rituri păgâne legate de fertilitate, sănătate etc., toate acestea într-un mediu care nu s-a schimbat odată cu acceptarea creştinismului…, apoi marea diviziune între clerul superior şi cel inferior şi nemulţumirea faţă de autorităţile care au fost identificate ca fiind mai legate de Biserica oficială. Toate acestea au dus la includerea a destule rituri, obiceiuri, superstiţii şi credinţe păgâne, care au creat o cultură şi o religie populară, ale căror rămăşiţe sunt şi astăzi vizibile în obiceiurile popoarelor balcanice.
Multe din aceste rituri şi credinţe au fost universale. Oamenii de pretutindeni au fost interesaţi de ploaie, de timpul potrivit al anului, de fertilitate şi de alţi factori de bază ai vieţii rurale primitive, în care toţi căutau încontinuu să se asigure că totul se petrece în mod propice, creând astfel spirite şi demoni etc., care, în cazul unui comportament corect, vor fi favorabili acelora care depind de bunăvoinţa lor. Iar dacă ţinem cont de faptul că aceste obiceiuri legate de credinţele de bază, că angoasele şi comportamentul au fost doar parţial turcice şi islamice, fiind de fapt preluate de aceştia de la locuitorii greci ai Asiei Mici în timpul secolelor în care s-a desfăşurat acolo acea viaţă de frontieră, atunci similitudinile dintre unele aspecte ale religiei populare practicate de musulmani şi de creştini deopotrivă nu ne mai surprind” .
Desigur, Sugar admite că „creştinii au avut unele ritualuri şi credinţe pe care musulmanii nu le-au avut – sau se presupunea că nu le au. Între acestea, cele mai importante au fost cultul sfinţilor, folosirea icoanelor şi Botezul”.
Şi totuşi… În planul legăturilor interumane au avut loc interesante interferenţe de datini între creştini şi musulmani. Rituri ale populaţiei islamice din Balcani au cuprins şi practici creştine, precum Botezul sau cultul sfinţilor. Pelerini musulmani se închinau la mănăstirile ortodoxe, sărutând moaştele sfinţilor. De asemenea, unii creştini participau la procesiuni populare musulmane. Documentele atestă faptul că musulmani din nordul Albaniei îşi botezau copiii la preoţi catolici, se cununau în biserici creştine şi se înmormântau tot după ceremonial creştin.
„Puterile supranaturale puse în mişcare de ritualul creştin puteau totuşi să fie adaptate de musulman; de exemplu, Botezul ar fi putut să ofere o siguranţă suplimentară copiilor musulmani, ori farmecele făcute de creştini puteau fi considerate ca având efect bun şi de către musulmani… În faţa aceloraşi nenorociri, precum secetă prelungită sau epidemii, creştinii şi musulmanii se puteau ruga împreună, ba chiar să participe la aceleaşi precesiuni religioase”.
În special Botezul
„a fost considerat ca o formă magică de protecţie împotriva pericolelor materiale sau abstracte. Sinodul albanez a făcut referire la această chestiune şi a condamnat obiceiul anumitor turci de a-i duce pe copii la biserică «nu pentru a-i face creştini, ci pentru a le asigura sănătate corporală, pentru a-i apăra de epilepsie, pericolele aduse de vrăjitorie, ba chiar şi de lupi»”.
Această toleranţă (sau indiferenţă ori promiscuitate?) confesională pare să fi fost tipică pentru întreaga regiune, deoarece au fost cazuri chiar şi în Ragusa catolică (azi Dubrovnik) de înmormântări a unor catolici de către preoţi ortodocşi. Rapoartele episcopilor catolici din Kosovo către Sf. Scaun, din secolul al XVIII-lea, sunt deosebit de interesante, deoarece indică o situaţie religioasă destul de ciudată. Tânărul arhiepiscop de Skopje, Matija Masarek, a raportat că în timpul vizitelor sale pastorale a fost rugat să intre chiar şi în sate locuite de musulmani:
„După ce ne-au dus în satele lor şi ei constatau că prezenţa noastră nu aducea îmbunătăţire bolnavilor lor, nu ne dădeau nicio plată, ci se uitau la noi cu ochi mânioşi. Dacă însă bolnavii o duceau mai bine, ei nu puneau acest fapt pe seama Sf. Evanghelii şi nici pe seama puterii lui Iisus Hristos, al Cărui Sfânt Nume nici nu puteau să-l audă, ci pe virtutea preoţilor… Dacă vreun îndrăcit sau vreo persoană afectată de vreo boală îşi revine, ei spun că acei demoni sau acele boli erau de natură creştină, astfel că videcarea ar trebui să vină prin rugăciuni ale preoţilor creştini”.
Folosirea simbolurilor sau moaştelor creştine a fost larg răspândită printre musulmanii din Balcani:
„Thomas Smith a scris la sfârşitul secolului al XVII-lea cu privirea la folosirea superstiţioasă a simbolurilor şi textelor creştine de către turci: «mulţi dintre ei, în pofida zelului lor pentru Mahomed şi pentru religia înfiinţată de acesta, păstrează nu doar o opinie favorabilă şi plină de cinste faţă de Mântuitorul nostru, ci îşi pun şi un fel de încredere în folosirea Numelui Lui ori a cuvintelor Evangheliei, deşi toate acestea par în modul simplei superstiţii. Astfel, amuletele lor, pe care le numesc chaimaili (un fel de bucăţele mici de hârtie de două sau trei degete lăţime, înfăşurate în bucăţi de mătase) conţin mai multe rugăciuni mici sau versete din Coran, alături de cercuri şi alte figuri în care sunt scrise sfântul şi cinstitul Nume al lui Iisus, ori chipul Crucii ori primele cuvinte ale Evangheliei Sf. Ioan ş.a.».
Georgewicz, un croat care a trăit 13 ani în captivitate printre turci menţionează acest obicei încă într-o epocă şi mai timpurie… În epoca în care acest autor şi-a redactat scrierile (domnia lui Suleyman I Magnificul, 1520-1566), armele turceşti au fost folosite în special împotriva creştinătăţii; este greu de a rezista la concluzia că farmecele (amuletele) creştine au fost utilizate în mod expres pentru a elimina pericolul venit de la creştini de pe câmpul de luptă…
De altfel în Creta, chiar şi în timpul revoluţiei din anul 1897, musulmanii credeau că dacă poartă asupra lor amulete creştine, gloanţele creştinilor nu îi vor putea atinge”.
Deosebit este şi fenomenul bektaş-ismului, „această interesantă rezultantă a fuziunii de idei şi credinţe creştino-musulmane” şi care promova „frăţia între oameni, indiferent de religie, rasă şi condiţie, cultul sfinţilor creştini şi al Fecioarei”.
Potrivit lui Julian Baldick, „Bektaş-ismul reprezintă o aripă extremistă a sufismului, având elemente creştine, bazându-se pe foşti creştini convertiţi la islam, şi implementat pe un sol creştin. Într-adevăr, s-ar putea considera că practicile şi credinţele bektaşilor îi îndepărtau atât de sufismul propriu-zis, cât şi de islam”. Bektaş-ismul a fost desigur o credinţă musulmană,
„însă de o natură interioară atât de eclectică, încât a făcut posibil pentru creştinul mai simplu din Asia Mică sau din Albania să reconcilieze vechile sale credinţe şi practici cu un nou mediu social, în care acceptarea exterioară a islamului părea să fi devenit necesară. Nu doar greci sau albanezi creştini, ci şi mulţi dintre urmaşii milioanelor de turci care în trecut fuseseră creştini nestorieni au putut în acest mod să fie atraşi în sistemul Bektaşi”.
Aceste exemple ne conduc la problema cripto-creştinilor. Existenţa acestora este atestată încă de la începutul emiratului otoman:
„Prima menţiune bine atestată a cripto-creştinismului în ţările de sub dominaţie otomană datează din 1338, opt ani după căderea cetăţii Niceea din Anatolia (azi Iznik – P.B.). În acel an, locuitorii creştini din Niceea, care se convertiseră la islam, dar ulterior s-au căit, au apelat la patriarhul de la Constantinopol, Ioan XIV, întrebând dacă Biserica va avea bunăvoinţa de a-i primi înapoi în sânul ei şi să le ierte păcatele. Patriarhul a răspuns că Biserica îi va accepta în cazul în care îşi vor mărturisi în mod public pocăinţa şi vor suferi consecinţele, fiind cinstiţi apoi ca martiri. Cât pentru aceia care se vor teme de pedeapsă şi nu vor îndrăzni să-şi mărturisească credinţa creştină în public, ci doar în taină, Biserica îi va mântui, dacă se vor strădui să ţină, în măsura în care va fi posibil, poruncile lui Dumnezeu. Duşmanii vor putea fi atunci stăpânii creştinilor, dar nu şi ai sufletelor acestora” .
Studiul lui Stavro Skendi prezintă şi alte numeroase mărturii despre cripto-creştinism în Creta, Cipru, Grecia şi celelalte state balcanice, insistând şi asupra modelului de religiozitate şi a cauzelor acestui fenomen:
„Ce credinţe şi rituri au păstrat cripto-creştinii din Cipru? Ele au fost aproape aceleaşi, atât în cazul celor proveniţi din catolicism, cât şi a celor convertiţi de la ortodoxie. Ei şi-au botezat şi miruit copiii înainte de circumcizia musulmană. Pe lângă numele musulman, le-au dat un nume creştin, pe care l-au păstrat în mare taină. Au postit şi li s-a acordat chiar şi Împărtăşania. S-au căsătorit după ambele rituri: musulman şi creştin. De regulă miresei musulmane i se cerea să devină cripto-creştină şi să primească Botezul. Ei mergeau la moschee, dar şi la biserică. Pe patul de moarte primeau ultima consolare de la confesiunea creştină, şi apoi îşi dormeau somnul de veci într-un cimitir musulman” .
Edwin Jacques menţionează faptul că autorităţile bisericeşti, atât ortodoxe, cât şi catolice, au fost conştiente de existenţa cripto-creştinilor. Uneori atitudinea oficial-bisericească a fost tolerantă, alteori nu. În sudul Albaniei (cu populaţie ortodoxă), conştiinţa religioasă pare să fi fost deosebit de laxă, precum afirma soţia ambasadorului britanic la Istanbul în 1717:
„Aceşti oameni, trăind între creştinism şi mohamedanism şi nefiind destul de capabili să înţeleagă controverse, declarau că nu sunt în stare să judece care religie e mai bună şi, ca să fie siguri că nu resping adevărul, urmau cu prudenţă ambele. Ei mergeau la moschei vineri şi la biserică duminica, spunând ca o scuză că la Judecata de Apoi vor fi siguri de protecţia profetului adevărat, dar că nu erau capabili să determine în această lume care era acesta” .
Situaţia a fost diferită însă în nordul Albaniei, locuit de catolici.
„Acolo, creştinii de taină sau laramani-i mergeau la biserică numai atunci când îndrăzneau. Ei îi rugau în secret pe preoţi să le asculte Spovedania şi să le ofere Împărtăşania. Arhiepiscopii din Skopje, elastici în aceste circumstanţe, le-au permis preoţilor să administreze Tainele bisericeşti acestor creştini oculţi… Această elasticitate a continuat până în anul 1703, când papa de origine albaneză, Clement XI (1700-1721), a impus o abordare diferită. L-a trimis pe arhiepiscopul de Antivari (mai târziu Tivar, azi Bar) într-o vizită pastorală la comunităţile albaneze; a primit apoi raportul despre bisericile distruse şi altarele profanate. Pentru a descuraja ulterioare convertiri la islam, papa a convocat al doilea sinod al episcopilor albanezi, sub conducerea arhiepiscopului de Antivari. Acolo s-a decis că Împărtăşania trebuia refuzată acelor creştini care vor fi păstrat doar în inimă religia lui Hristos, refuzând însă să o mărturisească public, urmând obiceiurile turcilor şi acceptând nume musulmane. O enciclică ulterioară a lui Benedict XIV, din 1 august 1754, a reconfirmat această decizie. Arhiepiscopilor, episcopilor, preoţilor şi misionarilor albanezi li s-a interzis să permită catolicilor să ia nume musulmane, indiferent de motiv, inclusiv scutirea de taxe”.
În loc de concluzie
Din cele prezentate s-a putut constata faptul că situaţia populaţiei creştine din Balcani nu a fost imposibilă sub dominaţia otomană. Diferitele etnii au convieţuit la început în pace, fiind apărate de un organism statal care garanta liniştea şi buna ordine. În epoca sa de maximă glorie, Imperiul Otoman a încetat să mai fie un stat turc. Bazat pe un sistem politic interesant, a fost un stat multietnic şi pluriconfesional, cu un grad mare de toleranţă, bazat însă pe doctrina islamică despre stat, doctrină care constituia liantul pentru păstrarea sistemului unit.
Întrebarea care se pune atunci este cum de s-a ajuns la situaţia din epoca modernă, caracterizată de lupte şi masacre între popoarele balcanice. Problema este deosebit de importantă. În presa occidentală, zona balcanică a fost deseori descrisă drept butoiul de pulbere al Europei. Crizele bosniacă şi kosovară îşi au originile tocmai în secolele de declin ale Imperiului Otoman, care au început în Balcani mult mai timpuriu decât în provinciile Orientului Apropiat.
În mod paradoxal, unul din motivele decăderii societăţii otomane rezultă din acel sistem al demnitarilor otomani proveniţi din mediul balcanic creştin. Odată ajunsă tabăra devşirme la putere, sultanii nu au mai dispus de posibilitatea de a-i opune pe renegaţi şi pe aristocraţii turci unii împotriva altora. Mai mult decât atât, Iorga a considerat că declinul în care a intrat Imperiul Otoman îşi avea originile „din germenii pe care-i aduseseră tocmai renegaţii, din vechiul mediu moral creştin: intriga grecească, trădarea sârbească, aviditatea bulgară, încăpăţânarea albaneză”. Nici nu este de mirare că pervertirea conştiinţei religioase a dus şi la corupţie economică.
Sistemul de organizare al statului otoman s-a pervertit. Mita a devenit politică de stat, urmarea fiind slăbirea generală a statului. Cercul echităţii s-a rupt. Puterea centrală nu a mai putut menţine ordinea şi legalitatea. Armata de ieniceri a început să asculte tot mai puţin ordinele venite de la centru, astfel că la marginile imperiului, autoritatea sultanului s-a diminuat. Autonomia locală sătească a încetat să mai fie respectată. Numeroşi ţărani şi-au părăsit satele, s-au alăturat păstorilor care cutreierau munţii, alcătuind împreună cete de haiduci, temute chiar şi de armata otomană. Puterea centrală a încercat să se folosească de aceste cete de haiduci, colonizându-le în sate (în special în Bulgaria) şi acordându-le o situaţie juridică specială. Însă alte cete haiduceşti şi-au păstrat independenţa, s-au unit, formând adevărate uniuni tribale nomade (în special în Serbia, Bosnia şi Albania). Mediul geografic muntos le-a accentuat caracterul, capacitatea de luptă, supunerea necondiţionată faţă de conducătorul de ceată. Frăţiile de sânge şi de cruce au dobândit un rol deosebit în organizarea acestor societăţi tribale. S-a constituit de asemenea o mitologie istorică, cu eroi naţionali. Pentru poporul sârb, bătălia de la Kosovo Polje din anul 1389 a jucat un rol covârşitor, elementul central fiind nu înfrângerea turcilor, ci reuşita soldatului sârb de a-l ucide pe sultanul Murad I. Repetarea acestui act de răzbunare a devenit un ţel pentru toţi luptătorii sârbi. Tot la fel, figura lui Skanderbeg a obţinut un loc central în mitologia albaneză. Ba mai mult, după 1750, albanezii au reuşit aproape să constituie formaţiuni politice independente, sub forma paşalâcurilor de la Skoder şi Ianina. Acestea au devenit aproape state în stat (asemănătoare celor ale dey-ilor din Orientul Apropiat şi Africa de Nord), refuzând să se subordoneze sultanului, întreţinând chiar relaţii diplomatice cu puterile străine. Ele au fost recucerite de armata sultanului abia în 1822 (Ianina) şi 1831 (Skoder). Astfel, în Peninsula Balcanică au apărut două tipuri de societate. Zona muntoasă din Bosnia, Herţegovina, Muntenegru şi Serbia de vest, din munţii Pind şi din Albania de nord şi centrală a constituit o „zonă culturală patriarhală” (ruralizată, cu uniuni tribale), în timp ce Macedonia centrală şi de sud, Tracia şi Bulgaria, o „zonă veche balcanico-bizantină”, cu o viaţă urbană destul de dezvoltată. Locuitorii zonei culturale patriarhale erau caracterizaţi prin disponibilitatea pentru luptă, nesupunere, perfidie, şiretenie, inventivitate, dorinţă de cunoaştere. Astfel, în vestul Peninsulei Balcanice, prin dezvoltarea din ce în ce mai mult a cultului eroilor naţionali, s-au creat premizele formării naţiunilor „moderne”.
În paralel cu aceste procese, a avut loc şi intervenţia puterilor europene, în special a austriecilor şi ruşilor. În cursul războaielor austro-turce, Habsburgii au invitat un mare număr de sârbi să colonizeze teritorii din Croaţia şi sudul Ungariei (regiunea Voievodina). Această mişcare de populaţie a dus la o modificare a structurii demografice, atât în Kosovo (unde albanezii au rămas majoritari – patriarhia de Ipek a fost desfiinţată), cât şi în Banat, Croaţia şi sudul Ungariei. Astfel s-au pus bazele unor viitoare confruntări etnice în Croaţia. Iar în ceea ce priveşte Rusia, primul amestec important al acesteia în politica din Balcani a avut loc în anul 1774, când, în urma unui război ruso-austro-turc (1768-1774), ţarina Ecaterina a II-a a obţinut, prin tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi, dreptul de protectorat asupra creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman. După acest an, istoria popoarelor din Balcani este strâns legată de politicile imperiale austriece şi ruseşti.

Pagini citate
-