Despre autor
Autor :
Preasfinţitul Dr. Sofronie Drincec

Descriere Autor :
Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei.

Email Autor :
-

Adresa Autor :
-

Cuprins
Metadate
Numar :
2 / 2015
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Pastorale

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat
Articol intreg

† SOFRONIE,
DIN MILA LUI DUMNEZEU,
EPISCOPUL Ortodox Român al OradIei
Iubitului cler, râvnitorilor după Hristos monahi şi monahii
şi întregii plerome a Bisericii din ţinutul străbun al Bihorului,
din pământul strămoşesc al Crişanei, de la marginea dinspre apus a neamului românesc, har, binecuvântare şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi, părintească îmbrăţişare şi sărutare sfântă în Duhul Sfânt Mângâietorul!
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,
În lumina învierii Mântuitorului, lumina necreată a lui Dumnezeu, sufletele noastre se bucură şi trupurile se veselesc, primind nădejdea cea mare a propriei învieri, în Ziua Domnului. Iar mărturisirea noastră comună despre învierea lui Hristos, repetată an de an şi generaţie după generaţie, pe faţa întregului pământ, face din civilizaţia creştină civilizaţia învierii, descoperind lumii întregi Biserica Ortodoxă ca Biserica Învierii. Din punct de vedere cultural, creştinismul ortodox este recunoscut ca religia învierii, a vieţii şi a speranţei, sursă nestinsă a bucuriei, în pofida tuturor încercărilor prin care drept-măritorii creştini au trecut, în decursul istoriei, şi le suportă şi astăzi. Pentru că civilizaţia creştină nu este o civilizaţie a morţii, ci a învierii, iar cultura creştină nu este o cultură a morţii, ci a speranţei în înviere.
Marele Pavel, Apostolul neamurilor, le scria corintenilor că „vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este moartea” (I Corinteni 15, 26) şi se întreba, retoric, în aceeaşi epistolă, mărturisind despre învierea Domnului şi profeţind despre învierea noastră: „unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Corinteni 15, 55). Arătând că „boldul morţii este păcatul” (I Corinteni 15, 56) şi că biruinţa asupra păcatului şi a morţii ne-a fost dată prin Domnul nostru Iisus Hristos (I Corinteni 15, 57), Cel care, fără de păcat fiind, a murit pentru păcatele noastre, demonstrează împlinirea vechilor profeţii: a lui Isaia, care Îl vede în Duh pe Domnul Savaot dând „la o parte vălul care învăluie toate popoarele şi perdeaua care acoperă toate neamurile” (Isaia 25, 7), şi prooroceşte că „El va înlătura moartea pe vecie!” (Isaia 25, 8), dar şi profeţia lui Osea – „din stăpânirea locuinţei morţilor îi voi izbăvi şi de moarte îi voi mântui. Unde este, moarte, biruinţa ta? Unde-ţi sunt chinurile tale?” (Osea 13, 14).
Dacă păcatul lui Adam a adus în lume moartea, moartea pe Cruce a Domnului şi Învierea Sa deschid calea spre învierea cea de obşte, inaugurând orizontul speranţei celor mulţi şi păcătoşi, răscumpăraţi prin jertfa Celui fără de păcat, a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi dacă multitudinea păcatelor omenirii aduce cu sine întuneric şi genune, sacrificarea prin răstignire a Mielului lui Dumnezeu revarsă lumină în întuneric, lumină pură şi necreată, ţâşnind din Hristos-Mirele înjunghiat al Bisericii, peste tenebrele mormintelor noastre, în întunericul patimilor umanităţii căzute, deşirate, desfigurate, lumina Învierii lui Hristos aducând raze de speranţă peste omenire, invitând chipul desfigurat al lui Dumnezeu în om la transfigurare, prin despătimire, luminare şi îndumnezeire, calea urcuşului duhovnicesc la care Biserica Ortodoxă îi îmbie pe toţi fiii şi fiicele ei, prin efortul ascetic, prin nevoinţa binecuvântată, care duce la mântuire, aducând, în cel ce suie pe scara Raiului, taina vederii luminii dumnezeieşti necreate, a luminii Învierii, esenţa misticii ortodoxe.
Iubit popor al lui Dumnezeu,
Nădejdea învierii celei de obşte, prin venirea Mântuitorului, au cunoscut-o şi cei din vechime, din antichitatea iudaică, poporul Legii celei vechi, prin glasurile proorocilor insuflaţi de Duhul Sfânt. Aşa s-a primit în lume credinţa în învierea morţilor, pe care o regăsim în toate marile religii de la începuturile civilizaţiei omeneşti, dorul nestins al omului, reflectat în credinţele popoarelor antice, după nemurire, înregistrând spectaculoase dezvoltări, care au condus la apariţia unor adevărate necropole, oraşe ale morţilor, pregătite de resuscitare, atunci când voinţa divină hotăra că a sosit clipa învierii. Aceasta deoarece Dumnezeu nu a dorit să-i lase pe oameni în întuneric, şi a pregătit şi popoarele păgâne pentru revelaţia cea mare şi sfântă: venirea în lume, la „plinirea vremii”, a Răscumpărătorului, venit pentru a desfiinţa moartea, pentru a zdrobi păcatul, pentru a alunga frica şi a risipi întunericul, prin moartea şi Învierea Sa, a Celui fără de păcat, Dumnezeu-Omul, Fiul veşnic al Tatălui, înomenit din Fecioara, în toate asemenea nouă, afară de păcat, pentru a aduce învierea, pentru a vindeca firea omenească distrusă de păcat, pentru a instaura nădejdea şi a împărtăşi lumina dumnezeiască tuturor celor ce cred în El şi Îl urmează.
Profeţii cei de demult ai Israelului celui vechi au văzut cu Duhul, le-a fost dăruit să contemple şi s-au învrednicit să mărturisească atunci, şi până acum, şi până la sfârşitul veacurilor cu privire la învierea morţilor, cu puterea Răscumpărătorului, cum Îl putem şi noi zări duhovniceşte, prin cuvintele Dreptului Iov, care vestea: „dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă” (Iov 19, 25). Şi marii profeţi au văzut şi au vestit acelaşi adevăr al învierii celor morţi. Astfel, Isaia prooroceşte: „morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi, cei ce sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia” (Isaia 26, 19). Celebra viziune a lui Iezechiel legată de învierea trupurilor, a oaselor uscate, citită ca paremie la sfârşitul Deniei Prohodului Domnului, foarte plastică, adevărată lecţie de anatomie umană, este şi mai explicită, înţelegând duhovniceşte învierea noastră: „Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre şi vă voi duce în ţara lui Israel” (Iezechiel 37, 12). La fel arată şi Proorocul Daniel – „şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică” (Daniel 12, 2).
Tradiţia străveche s-a perpetuat, trecând de la Legea cea veche, de la poporul Legii, la Noul Israel, unde a dobândit împlinirea, adevărul şi puterea mărturisirii, prin Învierea din morţi a Fiului lui Dumnezeu înomenit, Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul. Cuvântul Său profetic, amintit la începutul scrisorii pastorale de faţă, „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25), a fost împlinit în chip tainic în viaţa şi petrecerea Sfinţilor lui Dumnezeu, începând cu Martirii Bisericii şi continuând cu toţi Sfinţii. Aşa au ajuns mormintele Martirilor izvoare ale luminii Învierii lui Hristos şi peste criptele martirice s-au înălţat cele dintâi biserici, ajungând până la noi binecuvântata tradiţie de a aşeza în piciorul mesei Sfântului Altar, în jertfelnicul bisericilor ortodoxe, părticele din moaştele Sfinţilor Mucenici. Astfel au început, din Antichitatea creştină, a se îngropa cei adormiţi în nădejdea învierii în apropierea mormintelor Martirilor, aşa cum o dovedesc catacombele şi au documentat cercetătorii artei paleocreştine, care au demonstrat că, în cazul catacombelor, nu este vorba de locuri de rugăciune ale primilor creştini, în timpul persecuţiilor, ci de locuri de înmormântare, cimitire, unde cei adormiţi se odihnesc lângă mormintele Martirilor, devenite altare de rugăciune, unde creştinii de la începuturi veneau să ia binecuvântare, să-şi atingă obiectele personale de mormintele muceniceşti şi să ia în comun agapa dragostei, ca pomană pentru sufletele răposaţilor. De la catacombe, în cursul istoriei, s-a ajuns la cimitirele din jurul bisericilor şi s-a perpetuat până la noi tradiţia atingerii obiectelor personale de moaştele Sfinţilor.
Binecuvântaţi cinstitori şi mărturisitori ai Învierii lui Hristos,
Credinţa noastră sfântă în Învierea Domnului, chezăşie a propriei noastre învieri, a călăuzit poporul român pe tot parcursul bimilenarei sale istorii. Oricâte încercări au avut de trecut înaintaşii noştri, credinţa lor a rămas neclintită, iar comuniunea noastră de dragoste cu toţi cei adormiţi este o dovadă puternică în acest sens. Este, însă, şi o mare responsabilitate a noastră, a celor de astăzi, de a transmite cu mare grijă, cu scumpătate, cu multă dragoste, celor ce vin după noi, moştenirea foarte bogată pe care noi am primit-o de la strămoşi. Este cu atât mai necesar a ne îndeplini datoriile de conştiinţă faţă de propriul neam şi de valorile sale nepieritoare, cu cât lumea din care facem parte se schimbă tot mai mult şi, din păcate, de cele mai multe ori, nu în bine. Vedem în jurul nostru multă violenţă şi răutate, egoism şi invidie, s-a împuţinat dragostea întreolaltă, în familii, în sânul fiecărui neam, între popoare, asistăm la o escaladare a conflictelor, unele fratricide, ridicându-se unii împotriva altora, oameni de aceeaşi credinţă şi având origine comună, altele devastatoare, distrugătoare şi pustiitoare, adevărate atentate împotriva memoriei culturale şi a dăinuirii unor întregi comunităţi istorice, creştine de cele mai multe ori, auzim aproape zilnic ştiri îngrijorătoare, despre fraţi creştini martirizaţi pentru că refuză să se lepede de Hristos, pierzându-şi, astfel, viaţa, dar dobândind cununa martirică.
Într-o asemenea lume, complicată, confuză, înfricoşătoare, a globalizării răului şi cultivând, otrăvit, ura, la nivel mondial, singura soluţie izbăvitoare rămâne civilizaţia creştină, a speranţei în pragul distrugerii, a speranţei în înviere în mijlocul întunericului şi al morţii, a speranţei în vâltoarea catastrofelor, în miezul crizelor de tot felul, de la cea morală la cele cu caracter economic, a speranţei în momentul prăbuşirii civilizaţiei umane. În iadul care ne înconjoară şi ia proporţii tot mai mari, zi cu zi, în tăvălugul care încearcă să zdrobească familiile tradiţionale creştine, să pervertească şcoala şi să întunece minţile învăţăceilor, aruncându-i pe dascăli şi pe părinţi, prin presiuni inimaginabile şi manipulări grosolane, pradă disperării, să impună alte norme şi alte legi, detronând valorile consacrate şi verificate în cursul veacurilor, în tot acest iureş nimicitor, autodistrugător, aproape suicidar, rămâne Biserica far, cetate de scăpare, izvor de binecuvântare, sursă inepuizabilă de bunătate, speranţă şi har. În timpul nostru perfid, când îndemnul dat de Hristos Domnul Sfântului Siluan Athonitul – „Ţine-ţi mintea în iad, dar nu deznădăjdui” – este mai actual ca niciodată, lumina Învierii Domnului revarsă balsamul Său atoatevindecător peste rănile supurânde ale umanităţii căzute. Lumina lui Hristos aduce speranţa, singurul leac pentru deznădejde.
Acum înţelegem că, deşi vedem omenirea scufundându-se în păcat şi moarte, înăbuşindu-se de atâta violenţă şi ură, înecându-se în atâta sânge nevinovat, de la copiii nenăscuţi la blagosloviţii mucenici ai zilelor noastre, totuşi, în ciuda a tot mecanismul distructiv şi a tuturor relelor, în pofida lăcomiei fără seamăn şi a setei de dominare şi supunere total lipsită de sens, în contra civilizaţiei morţii, întunericului şi iadului, creştinismul rămâne singura alternativă valabilă, singura speranţă consistentă, puternică, în stare să zădărnicească eforturile disperate ale vrăjmaşilor umanităţii, duhurile răutăţii, patimile nimicitoare, lumea decadentă, rea, invidioasă şi egoistă. Şi chiar dacă omul contemporan nu doar că a deschis cutia Pandorei, ci a şi lăsat ca toate relele să se scurgă afară, dezlănţuindu-se ca nişte furii peste faţa întregului pământ, urâţindu-l pe om şi dezumanizând lumea, Hristos rămâne în lumina Învierii Sale speranţa noastră, bucuria noastră, nemurirea noastră. Şi asta e bine să o ştie în special cei mai vulnerabili dintre noi, copiii şi tinerii, mai ales. Şi dacă Hristos este cu noi, cine ne poate sta împotrivă sau ce ni se poate opune? Moartea? A nimicit-o Hristos. Murim totuşi. Da, dar cu nădejde în înviere. A noastră, a tuturor, ca dar al Învierii lui Hristos.
Hristos a înviat!
Al vostru către Hristos Domnul rugător,
† Sofronie,
Episcop al Oradiei

Pagini citate