Despre autor
Autor :
Vladimir Iakunțev

Descriere Autor :
Master în teologie, conferențiar universitar la Institutul „Sf. Filaret”, cercetător al Centrului știinţifico-metodologic pentru misiune şi catehizare pe lângă Catedra de misiologie, catehetică şi omiletică din cadrul SFI. Interese de cercetare – misiologie şi catehetică.

Email Autor :
-

Adresa Autor :
Moscova

Cuprins
Metadate
Numar :
2 / 2015
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Studii şi articole

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat

Autorul analizează experiența personală îndelungată de cateheză pentru cei botezaţi și definește problema principală și cea mai complexă a acesteia, anume credințele superstițioase ale creştinilor moderni. Activitatea catehetică a celor botezați anterior, cere catehetului să pună un accent deosebit nu numai pe stabilirea cu fermitate a credinței ortodoxe, ci şi pe combaterea unor superstiții specifice. Articolul analizează natura superstițiilor și distincția între superstiții și erezii. Este discutată cu precădere credința superstițioasă cea mai comună, după care Tainele sunt eficace ex opere operato. Această superstiție încurajează un anumit tip de pietism caracterizat printr-o falsă speranță de mântuire. Titularii de această credință superstițioasă au fost porecliţi, „zahozhane” („creştini picaţi”). Autorul trece în revistă, pe scurt, modalitățile de depășire a puterii superstiților prin renașterea unei cateheze patristice cuprinzătoare înainte de Botez.

Cuvinte-cheie:  cateheza, tradiție, superstiție, erezie, ex opere operato

Articol intreg

Acesta nu este un referat ştiinţific, ci, într-adevăr, niște reflecții pe baza experienței practice. În ultimii ani, ocupându-mă de catehizare, majoritatea catehumenilor erau și rămân oameni cu experiența îndelungată de viață în parohie în condiţiile reale ale vieții noastre bisericești. Aici, în mod clar, se evidențiază trăsături specifice. Acestea sunt, de obicei, cazuri complicate. Încercând să înțeleg această complexitate, deși poate că nu am reușit să o analizez pe deplin, am scris aceste reflecții care, de fapt, reprezintă câteva teze extinse.
Superstiţiile sunt printre cele mai răspândite şi, în opinia noastră, cele mai dificile provocări în procesul catehizării celor deja botezaţi. Pe de o parte, printre creştini ortodocşi nu ar trebui să existe nici un fel de superstiţii. Pe de altă parte, apariţia acestora este inevitabilă, la fel şi buruienile cresc pe câmp, după cum reiese din pilda neghinei (Mt. 13: 24-30). O soluţie din această situaţie ar putea fi obţinerea imunităţii şi armei împotriva acestor superstiţii.
În caz normal, bazându-se pe tradiţie, imunitatea şi arma împotriva oricărei minciuni trebuie să fie câştigate de către creştin în cadrul catehizării prebaptismale. După cum ne amintim, Sf. Chiril al Ierusalimului le vorbea celor ce se pregăteau pentru botez despre catehezele sale, care ar trebui nu doar să întărească în ei dreapta credinţă, dar sunt şi o armă împotriva oricăror învăţături false. În Cateheza prebaptismală el a scris:
„…Primeşti o armă împotriva ereticilor, evreilor, samaritenilor şi păgânilor. Ai o mulţime de duşmani, de aceea, caută să ai şi o mulţime de arme <…> ca să ajungi nebiruit de nici un atac eretic” [Sf. Chiril al Ierusalimului].
Însă noi suntem într-o situaţie diferită: o mare parte a enoriaşilor nu au dobândit astfel de arme şi imunitate în timp util, în acest sens cu greu putând fi numiţi invincibili. De aceea, problema respectivă apare în procesul catehizării după botez! Aceasta se face mult mai greu, ceea ce evident: este mai uşor să înveţi corect de la bun început decât să reînveţi.
Spre deosebire de catehizare prebaptismală, în procesul catehizării de după botez, catehetul adeseori se confruntă cu faptul că toate convingerile şi învăţăturile, de care se ghidează, catehumenul le consideră indubitabil ortodoxe. Mai mult decât atât, catehumenul, de obicei, deja a zidit pe acestea şi şi-a consolidat practicile proprii de evlavie, cu toate că unele, adeseori şi mai multe dintre aceste credinţe şi învăţături, au rădăcini neortodoxe, uneori şi necreştine.
Astfel, catehizarea de după botez, oricât de ciudat ar putea părea acest fapt, uneori este legată de o situaţie de conflict (desigur, este vorba de un conflict lăuntric), decât cea prebaptismală. Ca urmare, în decursul catehizării de după botez, catehetul adeseori trebuie să fie foarte atent şi să dezlege minuţios încurcăturile erorilor logice, ştiind că unele elemente adevărate ale învăţăturii şi evlaviei ortodoxe pot provoca în enoriaşii ortodocşi durere şi chiar o reacţie de şoc. Acest lucru se datorează particularităţilor tuturor felurilor de superstiţii care nu necesită efortul inimii şi sunt uşor de înţeles pentru conştiinţa religioasă a omului sufletesc, dar şi creează întotdeauna certitudinea falsă (uneori şi incertitudinea falsă) în mântuire. Acest lucru începe să se manifeste în procesul catehizării. Într-adevăr, cât de greu îi este omului să se împace cu astfel de descoperiri, deoarece ceea ce considera să fie cele sfinte de „ordin superior”, punct cheie în credinţa şi viaţa sa bisericească, se dovedeşte brusc a nu fi aşa. Totodată, catehumenul descoperă că nu observa sau chiar neglija până atunci lucrurile cu adevărat sfinte în creştinism.
În general, în cazul în care catehetul, în timpul catehizării celor botezaţi, vrea să ajute victimele superstiţiilor, în opinia noastră, ar trebui să depună eforturi suplimentare în cel puţin trei direcţii:
a) să înţeleagă la nivel de principiu ce este de fapt o superstiţie, ce fel de experienţă este aceasta, care sunt limitele; să înţeleagă că nu va fi de ajuns propovăduirea credinţei sănătoase, ci mai este nevoie de un antidot împotriva superstiţiilor;
b) să cunoască şi să înţeleagă „anatomia şi fiziologia patologice” ale unei sau altei superstiţii de care suferă catehumenul; având aceasta în vedere, să pună accente corespunzătoare în practica de învăţare, cu mult tact şi atenţie;
с) în timpul catehizării să acorde permanent atenţie ca structura generală şi duhul procesului catehetic să fie izvorâte din tradiţia patristică, să nu nutrească o anumită superstiţie sau superstiţii în general, dar şi să creeze condiţiile în care superstiţiile să nu se poată ascunde de la conştiinţa catehumenului. De asemenea, trebuie ştiut şi luat în considerare ce este mai ales important în această tradiţie pentru victimele unor superstiţii concrete.
Ce este superstiţie
Însuşi cuvântul ne spune că este vorba de o credinţă lipsită de sens şi zadarnică, drept urmare, una falsă. Însă o superstiţie nu înseamnă erezie. Dacă o erezie încearcă să schimbe dogma Bisericii, o superstiţie nu aspiră la aşa ceva. Aceasta pătrunde nu în dogmă, ci în credinţa practică de zi cu zi, în mentalitatea credinciosului. Însă superstiţia este nu mai puţin dăunătoare: afectând mentalitatea enoriaşului, fără a schimba o singură literă în dogmă, îl învaţă să nu ia învăţătura în considerare, dând naştere la nădejdea falsă şi practica de viaţă care sunt contrare dogmei. Aceasta se poate manifesta în masă. Deci, în cazul în care ne confruntăm în Biserica cu o contradicţie între credinţă, rugăciune şi viaţă sau, potrivit celor formulate de către pr. Alexandr Schmemann, între teologie, cult şi evlavie, dogma rămănând neafectată, avem de a face cu o superstiţie, chiar şi atunci când această contradicţie este „legitimată” de zeci sau sute de ani de existenţă.
Interesant este faptul că la nivelul superstiţiilor pot exista şi unele erezii din cele care au fost oficial condamnate în trecut. De exemplu, monofizitismul, care afirmă că un om obişnuit nu Îl poate urma pe Mântuitor, deoarece „Hristos este Dumnezeu”, şi numai sfinţii Îl pot urma pentru că de la naştere sunt de o natură deosebită. Sau filetismul, care, de obicei, inspiră naţionalişti ortodocşi. Cu toate acestea, majoritatea superstiţiilor nu atingeau niciodată acelaşi nivel cu erezii, ca urmare, nefiind definite ca atare în mod sobornicesc. Pe lista ereziilor nu găsim nici aşa-numitele „goana după minuni” şi „goana după stareţi” (care rezultă în goană şi după acei „duhovnici” care, de fapt, nici nu au experienţa cuvenită pentru a fi îndrumători de suflete), clericalismul, modernismul şi fundamentalismul, credinţa în autosuficienţa nevoinţelor ascetice, credinţa în originea satanică a CNP-ului („666”), în validitatea tainelor Bisericii ex opere operato etc.
Gradul de răspândire a unor sau altor superstiţii, în opinia noastră, depinde de mediu (urban sau rural, un oraş mare sau mic). Cel mai probabil, acest lucru este legat de nivelul educaţiei bisericeşti, precum şi de nivelul de cultură şi învăţământ.
Referindu-ne la Moscova, trebuie menţionat că această situaţie are specificul ei, deoarece într-un megapolis se poate găsi aproape totul care, însă, se manifestă în mod deosebit. De exemplu, în capitală se simte în mod evident că printre ortodocşi, cei mai numeroşi sunt cei pe care îi numim „enoriaşi trecători” (creştini ocazionali, simpli vizitatori ai bisericii). În proporţie procentuală, numărul acestora se corelează cu datele generale (ca şi pretutindeni – 93 sau 95 la sută din cei care se consideră ortodocşi). Astfel de credincioşi reprezintă majoritatea celor care vin la catehizare deja după botez.
Aici am vrea să acordăm atenţie în plus problemei „enoriaşilor trecători” şi detaliilor acelor superstiţii pe care le nutresc.
Superstiţia răspândită printre „enoriaşi trecători”
Deci, ce putem spune despre „enoriaşii trecători”? Este vorba despre o categorie de persoane care se consideră ortodocşi, cu înţelegerea specifică a evlaviei care se deosebeşte prin ideea neschimbătoare că omul trebuie în mod obligatoriu botezat. Mai departe: cum va fi, aşa va fi. Să te împărtăşeşti sau nu, să te rogi sau nu, să posteşti sau nu, să ai păcate grele sau nu – azi este aşa, mâine va fi altcumva. Cu alte cuvinte, trebuie să fii botezat, după care viaţa ta continuă după posibilităţi şi nevoi. Credinţa fără efort. Un sfert din „enoriaşii trecători” niciodată nu vin în biserică. Peste o treime din această categorie vine doar pentru a aprinde o lumânare. O altă treime participă la botezuri, nunţi şi înmormântări. „Enoriaşii trecători” nici nu „observă” Evanghelia, trecând-o cu vedere ca ceva ce nu are nici o legătură cu viaţa lor. Mai mult de 60 la sută dintre aceştia niciodată nu au citit nicio parte din Sfânta Scriptură. Principalul în viziunea „enoriaşilor trecători” este de a avea intenţia de viaţa creştină, aşa cum au înţeles-o, de nu a fi împotriva credinţei. Această situaţie persistă, ani de zile. Urmarea lui Hristos, în mintea lor, înseamnă, cel mult, să se ocupe de propria familie şi să muncească cinstit. De obicei, „enoriaşii trecători” nu sunt interesaţi de sensul tainelor Bisericii şi al cultului, deoarece sensul deja îl văd în faptul ca starea sufletească (psihologică) să se schimbe spre bine, să le fie satisfăcute nevoile religioase (care nu trebuie confundate cu credinţa) şi, cel mai important, să fie rezolvate treburile vieţii de zi cu zi.
O astfel de înţelegere a „evlaviei”, după cum ştim, nicidecum nu este dedus din duhul şi sensul Evangheliei şi învăţăturilor Sfinţilor Părinţi. Însă trebuie constatat că această înţelegere există, şi, prin urmare, există o quasi-credinţă şi o quasi-doctrină pe care le şi numim superstiţie. Esenţa superstiţiei respective constă în faptul că „enoriaşii trecători” cred că viaţa lor este destul de evlavioasă şi plină de har, că în ei inevitabil lucrează harul Sfintelor Taine, la care participă sau au participat cândva şi, prin urmare, au nădejdea în mântuire.
De unde apare această credinţă ciudată în efectul mântuitor al Sfintelor Taine şi nădejdea în ele? Corespunde aceasta oare sacramentologiei ortodoxe? În opinia noastră, catehetul care îi ajută pe catehumenii deja botezaţi trebuie să clarifice acest aspect.
Într-adevăr, aici se poate constata o situaţie ciudată. Se ştie că, pe baza învăţăturii ortodoxe, scopul vieţii creştine – îndumnezeirea – se atinge prin eforturile inimii şi minţii, personale şi soborniceşti, în Biserică, când trebuie să „încingem mijloacele cugetului nostru, trezindu-ne, să nădăjduim desăvârşit în harul care ni se va da nouă, la arătarea lui Iisus Hristos” (1 Pet. 1:13). În conformitate cu învăţăturile ortodoxe ale Sf. Grigorie Palama, harul, fiind energie divină necreată, care purcede din Însuşi Dumnezeu Triunic, este Însuşi Dumnezeu, deşi nu în Fiinţa Sa, dar descoperindu-se în mod real, nesimbolic şi nemijlocit. Revelaţia harului lui Dumnezeu este Teofania, întotdeauna legată de revelaţia Persoanei şi voinţei Lui. Prin urmare, este imposibil să ai parte de har fără o întâlnire reală şi vie cu Dumnezeu, fără comuniunea cu El, fără slujire Lui şi Bisericii Sale, fără fidelitatea faţă de vocaţia încredinţată de El. Harul, potrivit învăţăturilor ortodoxe, nu este un lucru în sine, nu este o substanţă impersonală sfinţitoare care ar acţiona independent în om, ci este un rod al relaţiilor întru Dumnezeu şi cu Dumnezeu şi cu aproapele în Biserică. Iată de ce harul nu poate fi „difuzat”, „transmis”, „predat”, „acumulat” (cum ar fi în ideea referitoare la „surplusul de merite”). Izvorul harului este Însuşi Dumnezeu, iar Biserica şi omul în cadrul ei îl primesc. Distingerea în sacramentologia ortodoxă între imaginea potenţială şi imaginea reală a lucrării harului nu vine în contradicţie cu acest lucru: harul se actualizează şi devine lucrător în om numai cu condiţia deschiderii faţă de acesta hotărârii de întreagă viaţă şi conlucrării prin inimă şi minte. Dacă aceste condiţii nu au loc, nici harul nu lucrează. Această lucrare este posibilă în mod potenţial, dar nu există har care ar fi „potenţial” după natură. Prin urmare, cel botezat care, însă, nu trăieşte conform credinţei creştine, nu are harul botezului.
Aceasta este temelia experienţei ortodoxe de săvârşire a Sfintelor Taine. În caz normal, în experienţa ortodoxă autentică nu există nici o urmă a automatismului sau magiei. Nu se respinge, ci, dimpotriva, pe prim plan ies efortul inimii şi al minţii, atenţia la duh şi sens, precum şi la perceperea şi realizarea acestora în întreaga viaţă. Deoarece numai atunci, în practică, prin sinergia reală în experienţa întâlnirii şi comuniunii în Biserică cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt se câştigă viaţa divino-umană. În special, în acest context pot fi înţelese cuvintele Sf. Apostol Pavel, care a scris corintenilor, că dacă se împărtăşesc fără a depune eforturi de încercare de sine, de „socotire a Trupului Domnului”, adică inimile şi minţile lor nu se ostenesc pentru a însuşi prin credinţă sensul tainei cu hotărârea de a o realiza în viaţă, atunci în mod inevitabil se împărtăşesc cu osândă (1 Cor. 11:29). Sau după cum a scris Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog:

„Dacă te împărtăşeşti cu conştiinţă şi cu cunoştinţă, te împărtăşeşti cu vrednicie; iar dacă nu, apoi mănânci şi bei cu totul cu nevrednicie. <…> Aşa sunt uniţi cu Dumnezeu cei ce mănâncă din această pâine şi beau din acest pahar cu vrednicie, în cunoaşterea şi contemplarea tainei, cu suflet şi cu inima simţitoare. Iar cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie sunt goi de Darul Sfântului Duh, îşi hrănesc numai trupul, nu şi sufletul. <…> În adevăr, materialiceşte, această pâine nu este decât o îmbucătură, pentru cei care nu văd dincolo de simţire…” [Simeon Noul Teolog].

Ştim destul de multe citate similare din scrierile Sfinţilor Părinţi şi Învăţători privind alte taine, în special botezul. Sacramentologia ortodoxă le ia în considerare.
Însă „enoriaşii trecători” au o „sacramentologie” diferită. Acest lucru se vede din evlavia lor. Faptul că această „sacramentologie” este răspândită sugerează că în mediul bisericesc nu există imunitate suficientă pentru a o contracara. Esenţa acestei „sacramentologii” constă în ideea că harul tainelor Bisericii ar fi irevocabil şi ar lucra neîmpiedicat. Astfel, viaţa plină de har nu ar presupune comuniunea cu Dumnezeu, ci ar fi suficiente doar simboluri sau semne ale acesteia. Harul ar lucra fără întâlnire personală, fără fidelitate şi slujire, fără calea şi sensul Evangheliei. Nu ar fi nevoie de alegere, hotărâre, promisiune, ci doar de o intenţie. Se crede, astfel, că numai Domnul poate da promisiuni. El ne-a promis mântuire şi acum ar fi „prizonier” al propriei promisiuni. Constituind Sfintele taine, El acum nu ar putea renunţa la cele promise. Odată ce iubirea Lui întru Hristos a fost arătată ca fiind nemărginită şi necondiţionată, nu există nici un păcat şi nici o condiţie din partea mea care ar putea opri lucrarea harului. Tainele ar fi irevocabile, şi chiar Biserica nu ar avea putere asupra acestora, ci ea însăşi ar fi necesară doar pentru a săvârşi Sfintele taine.
Harul în cadrul „sacramentologiei” descrise mai sus nu este strâns legat de Dumnezeu, neţinându-se cont nici de revelaţia Persoanei Lui, ca şi cum Dumnezeu ar exista separat, iar harul, fiind „transformat” dintr-o energie într-o substanţă, ar „trăi” viaţa în sine. Harul ar coborî de sine stătător, ar umple, s-ar odihni. Cineva ar avea putere asupra ei, o poate da sau chiar lua înapoi. De asemenea, se crede că harul ar fi specializat, şi fiecare taină ar avea propriul ei har; unul – într-o taină, altul – într-un ritual. De asemenea, se distinge între harul mireanului şi harul clericului. Chiar şi agheasma ar avea har diferit: unul este în apă sfinţită în ajunul sărbătorii de Boboteaza, altul este în restul zilelor anului! Dacă există specializarea, următorul pas este diferenţierea în aplicarea funcţională a harului, până la ideea că nu doar fiecare taină are harul ei aparte, ci şi fiecare sfânt are harul său „aplicat”.
Harul „enoriaşului trecător” şi al celor care contribuie la apariţia acestui tip de credincioşi nu implică o sinergie împovărătoare şi efortul minţii şi al inimii. Potrivit credinţei „enoriaşilor trecători”, harul, coborând de sine stătător asupra omului, îl curăţă şi privează de orice dorinţă de au păcătui. Însă această dorinţă persistă, dacă omul nu are puteri să lepede ceva, să se hotărască şi să răspundă la chemarea de sus, prin urmare, nu a fost dată de Dumnezeu o astfel de măsură a harului, ceea ce înseamnă că aşa este taina Providenţiei Lui. Nu toţi sunt chemaţi să fie sfinţi… Aşadar, „totul este de la Dumnezeu, şi orice nu ar fi este spre bine”. Inclusiv păcat, slăbiciune, sau trădare… În această pozitivitate nemărginită constă crezul „enoriaşului trecător”. S-ar putea continua această descriere. Pe de altă parte, nu are rost. În opinia noastră, în mentalitatea „enoriaşului trecător” se pot găsi uşor trăsăturile doctrinei despre har şi Sfintele Taine a Bisericii apusene, mai precis, doctrina scolastă a Bisericii apusene, care s-a format definitiv în perioada Contrareformei. În prezent, această problemă este studiată destul de bine. Anume în Biserica apuseană, după cum se ştie, au apărut şi au fost ulterior stabilite în canoane doctrinele despre cele şapte Taine, diferenţa între taine şi acţiuni sacramentale, între materie şi formă (formulă) de taină, puterea sacramentală de a preda har, în cele din urmă, despre eficienţa Sfintelor Taine ex opere operato, etc. Însă, toate acestea sunt doar consecinţele ideii Fericitul Augustin, specifice pentru creştinismul apusean, precum că harul are putere irezistibilă şi substanţa creată este de origine supranaturală.
Desigur, toate acestea poartă amprenta consecinţelor tragice ale Marii Schisme din 1054. Ca urmare, a fost afectată comuniunea bisericească, ceea ce a dus la faptul că ideea elaborată de către Sf. Grigorie Palama, despre viaţa harică a întregii Biserici şi a membrilor săi, nu a fost acceptată de către Biserica Apuseană.
Tragismul situaţiei constă, de asemenea, în faptul că, după cum toţi ştim, sacramentologia occidentală în secolul al XVII-lea a intrat în calitate de „teologie de şcoală” în toate instituţiile de învăţămînt din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, ceea ce a fost numit „captivitatea apuseană a teologiei ruse” pentru aproape trei sute de ani. Acest lucru a avut un impact extraordinar asupra mentalităţii credincioşilor ortodocşi, dând naştere, ca şi în Occident, fenomenului secularizării de proporţii deosebit de mari în Biserică sub formă de categoria „enoriaşilor trecători”. Şi dacă în prezent această „captivitate” a fost depăşită în domeniul teologiei, în ceea ce priveşte credinţa poporului bisericesc, consecinţele acesteia sunt departe de a fi înlăturate. De exemplu, în cazul în care catehetul ar spune acum că tainele Bisericii nu sunt şapte, ci doar una, şi această taină este Biserica însăşi, desigur, nu va fi anatemizat (deşi, potrivit canoanelor Bisericii apusene, ar trebui să fie pedepsit), dar este mult probabil să audă de la catehumeni deja botezaţi, precum că el ar fi citit prea multe cărţi moderniste „apusene”.
Cu toate acestea, catehetul trebuie neapărat să-şi continue munca, atent, cu tact şi smerenie, luând în considerare înclinaţiile şi credinţele anterioare, să îi catehizeze pe foştii „enoriaşi trecători” deja botezaţi.
Tradiţia patristică
Potrivit celor menţionate mai sus, pentru vindecarea de superstiţii, de asemenea, sunt importante structura generală şi spiritul catehizării, orientarea spre tradiţia patristică în integritatea ei.
În acest sens, procesul catehizării trebuie să îi ajute pe „enoriaşii trecători” să ajungă nemijlocit la poruncile lui Dumnezeu, la cuvântul Lui, lăsând deoparte tot felul de scheme, prejudecăţi răspândite, comentarii şi „datina bătrânilor” (Matei 15:1-6). Cu alte cuvinte, trebuie numaidecât implementat unul din principiile de bază ale catehizării patristice, cel al bazării pe Sfânta Scriptură. Aceasta înseamnă nu doar să se facă referinţă la textele biblice, dar şi să se citească şi să se discute.
În întoarcerea la acest principiu, un exemplu important pentru noi a fost şi rămâne Sf. Filaret (Drozdov), mitropolit al Moscovei. În timpul său, calea spre iluminarea duhovnicească a poporului rus şi vindecarea acestuia de tot felul de superstiţii şi a văzut-o în deschiderea oamenilor faţă de cuvântul lui Dumnezeu, sensul lui. În această ordine de idei, mitropolitul Filaret nu doar a tradus Sfânta Scriptură în limba rusă, dar a şi scris „Catehismul Ortodox”. Unicitatea acestei cărţi pentru timpul ei constă în faptul că, în ciuda scolasticismului de atunci, reuşeşte să îl depăşească în conţinut, punându-se un accent pronunţat pe citatele din Sfânta Scriptură. Acesta este nu doar o „carte simbolică”. Trebuie luat în considerare şi faptul că mitropolitul Filaret a scris „Catehismul” în 1824 în limba rusă. Citatele din Sfânta Scriptură şi textul erau destinate să fie folosite în situaţii concrete, adică să fie citite înainte de liturghii duminicale. „Сuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător” (Evr. 4:12). Numai acesta, fiind descoperit în comuniunea Bisericii, poate birui dinlăuntru duhul superstiţiilor. Astfel, reuşita catehizării de după botez depinde anume de această condiţie, dacă procesul catehetic nu reprezintă lecţii abstracte şi plictisitoare, ci întâlniri în care toţi împreună cercetează cuvântul lui Dumnezeu.
Iată de ce catehizarea celor botezaţi este foarte inspiratoare. De asemenea, este multă bucurie de a vedea cum omul se întăreşte în credinţă şi îşi reînnoieşte în mod real legămintele baptismale, iar superstiţiile nu mai au putere asupra lui.
Bibliografie
Bernaţki = Bernaţki M. M., Turilov A. A., Asmus V., pr. Sf. Grigorie Palama // Enciclopedia ortodoxă. Moscova, 2006. Vol. 13. Pp. 8–37.
Sf. Grigorie de Nyssa = Sf. Grigorie de Nyssa. Marele cuvânt catehetic.
Dionisie = Dionisie (Şlenov), igum. Sf. Grigorie Palama: viaţa, operele, învăţătura. URL: http://www.bogoslov.ru/text/print/291635.html (accesat: 10.06.14).
Zagvozdina = Zagvozdina D. În Rusia sunt mai mulţi musulmani. URL: http://www.gazeta.ru/social/2012/12/17/4894681.shtml (accesat: 15.06.14).
Zaiţev Alexei = Zaiţev Alexei. Tainele Bisericii: Introducere. URL: http://www.kievorthodox.org/site/theology/1030/ (accesat: 14.06.14).
Zaiţev Andrei = Zaiţev Andrei. Câţi ortodocşi sunt în Rusia? URL: http://www.pravmir.ru/skolko-pravoslavnyx-v-rossii-2/ (accesat: 15.06.14).
Sf. Chiril al Ierusalimului = Sf. Chiril al Ierusalimului. Cateheza prebaptismală, 10 // Catehezele baptismale şi mistagogice. Moscova, 1991.
Sf. Simeon Noul Teolog = Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog. Cuvântul 41: 4, 5, 6 // Scrierile. Vol. 1. Cuvintele 1–52. Lavra „Sf. Serghie”, 1993. Pp. 340–342.
Hulap = Hulap Vladimir, pr. Catehumantul în istoria Bisericii. URL: http://www.sfi.ru/lib.asp?rubr_id=746 (accesat: 09.06.14).
Schmemann. Euharistie = Schmenann Alexandr, prot. Euharistia: Taina Împărăţiei: Taina adunării. Moscova, 1992.
Schmemann. Teologia rusă = Шмеман Александр, протопр. Русское богословие 1920–1972. URL: http://krotov.info/libr_min/25_sh/me/man_39.html (accesat: 14.06.14).

Pagini citate