Despre autor
Autor :
Vlad-Andrei Fişcă

Descriere Autor :
Student al Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Andrei Şaguna" din cadrul Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu.

Email Autor :
-

Adresa Autor :
-

Cuprins
Metadate
Numar :
2 / 2015
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Recenzii si notite bibliografice

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat
Articol intreg

„Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne!” (Ps. 4, 6). Cu siguranţă stihul rostit de „Duhul Sfânt prin gura lui David” este cea mai bună caracterizare care poate însoţi această lucrare deosebită, remarcabilă prin adâncimea temei abordate, prin modalitatea de expunere a gândirii autorului, prin structura şi, nu în ultimul rând, prin limbajul foarte concentrat şi profund teologic. Este vorba de teza de doctorat în teologie a părintelui Porphyrios Georgi, susţinută la catedra de Teologie Dogmatică a Facultăţii de Teologie a Universităţii „Aristotel” din Tesalonic, în anul 2007, sub îndrumarea profesorului Dimitrios Tselengidis. Publicată trei ani mai târziu, ea s-a dovedit a fi un reuşit demers de sistematizare a învăţăturii eshatologice a Sfântului Grigorie Palama.
Porphyrios Georgi este o remarcabilă figură pe scena teologiei ortodoxe contemporane, evidenţiindu-se de-a lungul timpului prin intensa sa activitate universitară şi editorială. În anul 1994 obţine la Universitatea Americană din Beirut, Liban, diploma de licenţă în Artă şi Limba şi literatura arabă, iar în 1999 finalizează şi cursurile de masterat în acelaşi domeniu, la aceeaşi instituţie. Trei ani mai târziu (2002) devine licenţiat în Teologie al Universităţii Balmand, iar în 2007 îşi susţine teza de doctorat cu titlul „Dimensiunea eshatologică în învăţătura Sfântului Grigorie Palama: o abordare sistematică”. Cariera sa universitară se dezvoltă rapid şi, după ce predă ca Visiting Professor la mai multe universităţi (printre care „Aristotel” din Tesalonic, „Sf. Andrei Şaguna” din Sibiu sau „Dumitru Stăniloaie” din Iaşi), devine profesor asociat de Teologie Dogmatică al Facultăţii Balmand a cărui decan este în prezent.
Acesta a reuşit să abordeze şi dintr-o perspectivă academică textele Sfântului Grigorie Palama, care reprezintă o provocare pentru mediul duhovnicesc, dar şi pentru cel teologic datorită bogăţiei şi profunzimii temelor Sfântului Arhiepiscop al Tesalonicului. Influenţa acestuia asupra spiritualităţii şi teologiei ortodoxe este colosală, iar în contextul vieţii sociale de astăzi, interpretarea sa poate deveni salvatoare de suflete (p. 9).
Învăţătura Sf. Grigorie Palama, precum este expusă aici, nu poate fi despărţită de două principii: nădejdea în moştenirea făgăduinţei (a Împărăţiei lui Dumnezeu) şi lumina (taborică) ca lucrare necreată a dumnezeirii, diferită de fiinţa lui Dumnezeu, care este cu totul impercepribilă, incogniscibilă şi inaccesibilă firii umane create. Aceste două direcţii de dezvoltare creează cadrul în care episcopul isihast al Tesalonicului îşi defineşte teologia eshatologică, temă abordată de această lucrare, al cărei titlu confirmă capacitatea şi profunzimea gândirii teologice a autorului, reflectată de ordinea termenilor: vorbim despre „Înviere şi viaţă”, nu despre „Viaţă şi Înviere”. Astfel, Pr. Porphyrios Giorgi ne proiectează încă înainte de a deschide cartea în viitorul veşnic, în viitorul prezent încă de pe acum ca arvună, adică în eshatologie. Succesiunea termenilor demonstrează faptul că nu învierea la care ajungem prin viaţă este scopul nostru, ci viaţa la care se ajunge prin Învierea în Hristos.
Remarcabilele calităţi ale Pr. Porphyrios sunt evidenţiate şi în structurarea conţinutului. Mai întâi de toate, impresionant este faptul că în mai puţin de 200 de pagini de conţinut efectiv, reuşeşte, prin intermediul unui limbaj foarte concentrat, greu accesibil în multe locuri din pricina profunzimii teologice, să redea în mod complex o astfel de temă.
Scurta introducere realizează o familiarizare a cititorului cu eshatologia în Tradiţia Ortodoxă, pornind de la modul ei de percepere în perioada Mântuitorului, a Sfinţilor Apostoli şi până în contemporaneitate. Pentru aceasta sunt împărtăşite concepţiile marilor Părinţi ai Bisericii (Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur), dar şi ale unor teologi contemporani care au studiat învăţătura palamită (episcopul sârb Atanasie Jevtitch, pr. John Meyendroff, Vladimir Lossky, pr. Ioannis Romanidis, prof. Nikos Matsoukas, prof. Ghe. Mantsaridis sau prof. G. Patronou).
Structurată în cinci capitole, gândirea părintelui Porphyrios, ne propune o abordare diacronică a eshatologiei în istoria mântutirii, dacă mi se permite o astfel de formulare, întrucât metatemporalitatea este o caracteristică definitorie a ei. Astfel, este prezentată mai întâi ca premisă a eshatologiei iconomia dumnezeiască (capitolul 1); moartea, iniţial ca despărţire, dar în final ca unire cu Dumnezeu, izbăvire şi nemurire (capitolul 2); arătarea pe Muntele Tabor a strălucirii firii umane îndumnezeite prin viaţa în Hristos (capitolul 3); pregustarea eshatonului prin viaţa bisericească, sub lucrarea Duhului Sfânt (capitolul 4) şi aşteptarea celei de A Doua Veniri a lui Hristos (capitolul 5). Finalul cuprinde câteva pagini cu rol de concluzie, pagini care sintetizează succint expunerea.
Pr. Porphyrios îşi organizează prezentarea, aşa cum am precizat deja, folosindu-se de o cronologie, dar nu înţeleasă în sens strict istoric, ci teologic, un diacronism teologic. Primul capitol debutează în nota caracteristică, oferind ca motto prologul Evangheliei după Ioan: „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor” (In 1, 4). Autorul expune pe parcursul primei părţi o viziune asupra ce înseamnă viaţa Sfintei Treimi şi descoperirea ei în creaţie. Această descoperire se realizează prin energiile necreate, care sunt primite de oameni, dăruind chipului asemănarea. Dobândirea lor are loc prin urmarea vieţii Mântuitorului („Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică” – In 6, 47). Viaţa veşnică este dăruită celor vrednici „ca asemănare după fire cu Dumnezeu, însă fără a se identifica cu firea”. Una este firea cea dumnezeiască, în timp ce această viaţă veşnică este un atribut „după fire” al lui Dumnezeu, şi fiind după fire, este şi aceasta necreată (p. 203). „Ceea ce vor moşteni cei vrednici nu este firea inaccesibilă şi fiinţa lui Dumnezeu, ci harul dumnezeiesc şi Împărăţia dumnezeiască, care este o lucrare firească a lui Dumnezeu, care îl urmează în mod natural şi e observată în chip nedespărţit de El” (p. 52). Clarificând ce înseamnă viaţa, autorul trece la a expune iconomia dumnezeiască în Vechiul Testament şi în cel Nou.
Ceea ce se opune acceptării Împărăţiei este moartea care se fundamentează pe distincţia dintre viaţa ca lucrare/stare de fapt (caracteristică firii lipsite de judecată, dar însufleţite) şi viaţa prin excelenţă (caracteristică fiinţelor raţionale) (p. 89). Moartea, deci, nu are fiinţă în sine, fiind o plasare de bunăvoie în afara vieţii (p. 90). Sf. Grigorie Palama vorbeşte, aşadar, despre moartea sufletului care, „totuşi, este nemuritor, deoarece existenţa lui nu este compusă; prin despărţirea de Dumnezeu rămâne într-o situaţie mult mai muribundă decât trupul” (p. 94). Iconomia morţii lui Hristos nu seamănă cu forma morţii umane, de vreme ce sufletul fără păcat, unit cu Izvorul Vieţii, nu era posibil să moară. Fiul lui Dumnezeu a murit doar trupeşte, iar Sufletul S-a despărţit de Trup, fără să se separe de dumnezeire, ceea ce face posibilă Învierea şi îndumnezeirea firii umane asumate, deci „moştenirea Împărăţiei Cerurilor, precum şi puterea şi posibilitatea de a-L imita pe El şi de a-l învinge după dreptate pe începătorul răutăţii”. „Hristos este singurul care S-a arătat a fi liber între cei morţi, deoarece a coborât în iad cu Duhul Cel Viu” (p. 104-105).
A treia parte a lucrării expune tema centrală care se evidenţiază în învăţătura eshatologică palamită: vederea luminii necreate şi participarea la ea. El însuşi afirmă că principala sa luptă teologică „nu a fost nici despre Dumnezeire, nici despre harul dumnezeiesc, ci despre lumina cea dumnezeiască şi tainică, prin care Mântuitorul Iisus Hristos, când a strălucit pe Muntele Tabor, a făcut cunoscută viaţa veşnică şi slava lui Dumnezeu, care e împărtăşită sfinţilor şi Bisericii, ca strălucire a firii dumnezeieşti” (p. 115). Dar aceeaşi slavă care s-a descoperit Sf. Apostoli, s-a descoperit şi profetului Moi­se în rugul aprins şi pe Muntele Sinai, arătând astfel că atât sfinţii Vechiului Testament, cât şi cei ai Noului Testament se întâlnesc în lumina lui Hristos (Sf. Apostoli Petru, Ioan şi Iacob, profeţii Ilie şi Moise se împărtăşesc împreună de slava lui Hristos pe Muntele Tabor) (p. 204).
Penultimul capitol vizează Biserica şi viaţa ei ca singur mediu de îndumnezeire a credincioşilor. „Eclesiologia Sfântului Grigorie Palama Îl prezintă pe Cuvântul lui Dumnezeu ca pe Cel Care la prima Sa venire a unit firea umană cu viaţa cea veşnică şi dumnezeiască, şi apoi revine, în Duhul Sfânt, în viaţa liturgică a Bisericii, înveşnicind fiecare ipostas uman, în funcţie de cât de mult acesta se nevoieşte pentru a deveni biserică a slavei atemporale şi necreate a Sfintei Treimi” (p. 205). Participarea oamenilor la viaţa Bisericii prin Sfintele Taine, descrise de autor, reprezintă calea mântuirii.
Cartea se încheie, în mod firesc, cu un capitol dedicat aşteptării arătării finale a Împărăţiei lui Dumnezeu. Sf. Grigorie Palama nu abordează în mod deosebit semnele şi evenimentele premergătoare venirii Mântuitorului, ci se referă la profeţii, hristoşii, învăţătorii falşi care vor fi primiţi pe baza dorinţei denaturate a oamenilor de a-L întâlni pe Dumnezeu (p. 181). Această întâlnire va avea loc însă când în Iisus Hristos vor învia toţi oamenii, „fără însă a-i face pe toţi vrednici de viaţa cea adevărată, în ciuda voinţei lor” (p. 186). „Sensul judecăţii, la Arhiepiscopul Tesalonicului, se identifică cu descoperirea şi dăinuirea luminii necreate, ca manifestare a slavei dumnezeieşti. Această descoperire a luminii, ca judecată, este scopul întregii iconomii dumnezeieşti” (p. 186). Nu este trecut cu vederea nici raporul dintre iad (ca intenţie a omului de a fi în afara luminii, a comuniunii cu Dumnezeu) şi rai (ca participare la lumina veşnică şi necreată).
„Învăţătura Sf. Grigorie Palama, ca şi scrierile sale, rămân vii şi elocvente, ca exprimare teologică şi răspuns consistent la căutările omului contemporan” (p. 209).
După cum am mai precizat deja, limbajul folosit este caracteristic Sf. Grigorie Palama, „prin excelenţă teologic eshatologic”, ceea ce îngreunează lectura cititorilor nefamiliarizaţi cu noţiuni specifice sau cu teologia palamită, dar există şi unele abordări prin prisma cărora se înlesneşte înţelegerea textului. Astfel de exemple sunt analogiile dintre raportul viaţă/moarte şi raportul lumină/întuneric sau explicarea modului în care omul are acces la lumina necreată a dumnezeirii, raportându-se la modul în care luna primeşte lumină de la Soare, fără a primi ceva din fiinţa acestuia.
„Înviere şi viaţă” este o carte deschizătoare de inimi şi minţi, o carte care lărgeşte perspectivele de înţelegere a lucrării lui Dumnezeu şi oferă un imbold vieţii duhovniceşti a cititorului prin prezentarea într-un mod deosebit a bucuriei nepământeşti la care poate lua parte omul. Totul depinde de dorinţa noastră de a renunţa la eul personal, la egoismul nostru care ne amăgeşte constant. Dar o astfel de lectură poate constitui un început.

Pagini citate