Despre autor
Autor :
Drd. Camelia Nicoleta Zamfir (Iacob)

Descriere Autor :
doctorand al Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna” din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, România.

Email Autor :
-

Adresa Autor :
-

Cuprins
Metadate
Numar :
2 / 2016
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Recenzii si notite bibliografice

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat
Articol intreg

Pr. Lect. Dr. Sorin Şelaru este reprezentatul Patriarhiei Române la Bruxelles şi cadru didactic la Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul” din Bucureşti. Cartea de faţă constituie teza de doctorat a autorului, susţinută în anul 2008 la Facultatea de Teologie protestantă din Strasbourg, prezentată acum „într-o formă revăzută şi restructurată” (p. 11). Lucrarea, având subiect eclesiologic, este structurată în şapte părţi, precedate de o introducere în două secvenţe, Omul şi opera şi Eclesiologia părintelui Stăniloae, şi succedate de referinţe bibliografice. În introducere, după ce face referire la contextul dinamic al teologiei autohtone, specific secolului al XX-lea, autorul menţionează faptul că, în gândirea părintelui Stăniloae, „vocaţia teologiei este aceea de a fi ştiinţă a mântuirii şi a vieţii veşnice” (p. 9), subliniind caracterul complex, prin vastitate şi profunzimea operei teologului român căruia „un «eclesiolog specializat» de astăzi [sic!] ar putea adresa reproşul că nu a folosit mai mult şi sursele canonice ale Bisericii în argumentaţie, deoarece orice teologie sănătoasă a Bisericii ar trebui fondată pe ceea ce unii numesc «treimea eclesiologică» şi anume: teologie, liturghie şi canon” (p. 11).
Partea I, intitulată Biserica-adunare a oamenilor în iubirea Sfintei Treimi (p. 13-71) cuprinde o analiză descriptivă a teologiei trinitare a părintelui Dumitru Stăniloae, din perspectivă eclesiologică. Autorul evidenţiază în acest context şi aportul original, în cadrul teologiei trinitare, al unor teologi, precum Karl Rahner a cărui axiomă, „Treimea iconomică este Treimea imanentă şi reciproc”, este analizată din perspectiva lui John Thompson, Yves Congar, Walter Kasper ş.a., iar „aici […] Părintele Stăniloae pare insensibil la aprofundările occidentale din epocă, care căutau alternative în teologia trinitară la categoriile consacrate de persoană şi fiinţă/esenţă” (p. 24). În privinţa adaosului Filioque din Crez, Pr. Lect. Dr. Şelaru consideră că părintele Stăniloae a evidenţiat consecinţele eclesiologice pe care acest adaos le-a avut în creştinătatea apuseană, spre deosebire de Serghei Bulgakov şi Paul Evdokimov care contestă implicaţiile practice ale acestuia în eclesiologie. Autorul punctează ideea că există „o evoluţie a discursului Părintelui Stăniloae”, prin identificarea unei note de nuanţare şi moderare discursivă „către sfârşitul creaţiei sale teologice”, (p. 28). Motivaţia „atitudinii conciliante” este generată de implicarea concretă a părintelui Stăniloae în dialogul ecumenic. Astfel, în nota 85, autorul afirmă că părintele Stăniloae ar fi marcat alegerea temelor teologice ale lui Yves Congar în privinţa relaţiilor intratreimice şi implicaţiilor acestora în eclesiologie. În Prezenţa nedespărţită şi neconfundată a lui Hristos şi a Duhului Sfânt în Biserică (p. 40-46) este subliniat rolul părintelui Stăniloae în menţinerea unui echilibru între hristologie şi pnevmatologie şi implicaţiile lor eclesiologice, iar în Documentul de la Mǘnchen şi consecinţele eclesiologice ale relaţiilor intratinitare (p. 57-69) este punctată implicarea părintelui Stăniloae în redactarea documentului, „textul fără introducere era «pe placul» teologilor ortodocşi şi în mod particular «pe placul» Părintelui Stăniloae”(p.63).
Partea a doua (p. 73-127) subliniază perspectiva părintelui Stăniloae asupra Bisericii înţeleasă ca taină/sacrament care, în viziunea pr. Şelaru, „ar fi mai uşor de situat dacă se ia în considerare contribuţia renaşterilor eclesiologice realizate în spaţiul occidental din secolele XIX şi XX” (p .81). Astfel ideea Bisericii ca sacrament ar fi fost preluată de eclesiologia ortodoxă „oarecum” din spaţiul ecumenic. Autorul consideră că învăţătura despre taine a teologilor occidentali, în special cea dezvoltată de Odo Casel, „a lăsat urme şi în gândirea Părintelui Stăniloae”, ideea fiind susţinută prin citările identificate în studiile teologului român care tratează problema sacramentalităţii Bisericii (v. nota 233). În epocă, cei care doreau să se distanţeze de teologia dialectică, utilizând o argumentare diferită de cea palamită, au elaborat o învăţătură care „nu este fără interes pentru Stăniloae, care se lasă antrenat şi el în această logică” (p. 91). „Ideea forţă” a părintelui Stăniloae este aceea conform căreia „Biserica este indispensabilă pentru mântuire, căci, fără Biserică, opera mântuitoare a lui Hristos n-ar fi putut fi împlinită, adică ar fi fost cumva incompletă” (p. 97). Preferinţa părintelui Stăniloae pentru cuvântul „constituţie” în defavoarea celui de „natură teandrică”, atunci când se referă la Biserică, este subliniată de către autor la începutul secvenţei Raportul dintre Hristos şi Biserică: nedespărţire şi distincţie (p. 97), iar ulterior se evidenţiază ideea că „părintele Stăniloae nu face distincţie ermineutică între diferitele texte din epistolele pauline” (p. 101), în contextul referirilor la Biserică-Trup al lui Hristos. Abordarea învăţăturii despre Biserică, plinire a lui Hristos, de către unii teologi ortodocşi, creează premizele afirmației că „se pare că Stăniloae construieşte un demers similar” (p. 104). În concluziile părţii a doua, autorul conchide că „prima perioadă a creaţiei teologice (a părintelui Stăniloae n.n.) se caracterizează printr-o anumită dezordine în articularea conceptelor [sic!], compensată totuşi printr-o deosebită profunzime speculativă” (p. 123).
Tema Pogorârii Duhului Sfânt la Cincizecime, considerată ca o naştere a unui nou mod comun de gândire, de-altfel temă semnificativă a gândirii teologice a părintelui Stăniloae, îl determină pe autor să afirme că: „De fapt, Părintele Stăniloae vede Biserica fondată tocmai pe acest nou mod comun de gândire” (p. 130), iar înscrierea părintelui Stăniloae în linia teologică ce „recuperează într-un context trinitar ortodox ideea de Duh al comuniunii” constituie „un semn de deschidere pentru dialogul cu tradiţia latină”, (p.134) şi că, prin dezvoltarea dimensiunii eclesiale a pnevmatologiei, Părintele Stăniloae „depăşeşte” gândirea lui Grigorie Palama şi pe cea a lui Vladimir Lossky.
În partea a patra, intitulată Raportul dintre Biserica Taină (Sacrament)şi Sfintele Taine (p. 145-165), Pr. Şelaru insistă asupra raportului dintre Sacramentum şi sacramenta şi asupra ideii de unire/comuniune reală a divinului cu umanul, realizată prin taine. O secvenţă distinctă este dată de prezentarea dublei calităţi a Bisericii: condiţie a Tainelor şi rezultat continuu al tainelor ca acte. Respingerea ideii lui Karl Rahner de autorealizare a Bisericii prin Taine, nu constituie, potrivit autorului lucrării de faţă, „un demers original al Părintelui Stăniloae” (p. 161).
Încă de la începutul părţii a V-a, Iconomia sacramentală (p. 167-219), autorul atrage atenţia că „teologii ortodocşi nu au reuşit încă să aibă o poziţie coerentă privitor la statutul eclesial al creştinilor care nu sunt ortodocşi şi, în consecinţă, la recunoaşterea tainelor/actelor eclesiale săvârşite dincolo de limitele canonice ale Bisericii Ortodoxe”, (p. 168). După o scurtă prezentare istorică a practicării iconomiei sacramentale, Pr. Şelaru abordează teologia părintelui Stăniloae cu privire la această temă, situându-l în curentul teologic ce vizează o „via media” între „iconomia totală” şi „acrivia totală”. Poziţia părintelui Bria este considerată de către autor „mai curajoasă, deşi mult mai apropiată de teza augustiniană”, prin susţinerea necesităţii interpretării de către Biserica Ortodoxă a realităţilor eclesiale ale comunităţilor necreştine.
În ceea ce priveşte tema slujirii preoţeşti ce reflectă „întreita slujire a lui Hristos” din cadrul teologiei Părintelui Stăniloae, abordată în partea a şasea, Slujirea preoţească, (p. 221-252), autorul consideră că „este posibil să vedem aici o influenţă din partea autorilor ortodocşi tributari teologiei occidentale”, (p. 223). Totodată pr. Şelaru prezintă ideea că „slujirea diaconală este aproape uitată” şi chestiunea preoţiei universale este tratată „«foarte» superficial” de către părintele Dumitru Stăniloae, (p. 225).
În partea a VII-a, Biserica lui Hristos- comuniune de persoane umane în Dumnezeu (p. 253), părintele Şelaru subliniază că anumite idei teologice ale părintelui Stăniloae sunt răspunsuri la anumite critici occidentale sau o consecinţă a importanţei acordate omului și a amprentei eshatologice care caracterizează gândirea teologului român. Autorul consideră totodată că „duplicitatea” chipului lui Dumnezeu în om este preluată de părintele Stăniloae „prin intermediul filosofiei lui Maurice Blondel”, (p.282), iar acolo unde părintele „dezvoltă abordarea dialogică a persoanei (atât în teologia trinitară, cât și în antropologie) se pot identifica influențe din filosofia lui Buber, ca punct de plecare al discursului teologic”, (nota 830, p. 291).
Caracterul descriptiv al lucrării este asumat ca atare chiar de către autor, (p.302), care nu a vrut să rezume gândirea părintelui Stăniloae, după cum mărturiseşte, ci să abordeze subiecte care reflectă preocupările teologiei ecumenice contemporane, evidențiind aspecte importante din teologia Bisericii dezvoltată de părintele Stăniloae. Fiecare parte cuprinde concluzii, dar, pentru a puncta etapele construcției ideatice a lucrării, pr. Șelaru prezintă în trei pagini și jumătate concluziile finale.
Dincolo de aspecte problematice din punct de vedere formal (greșeli gramaticale și de punctuație), dar și din punct de vedere compozițional (de exemplu idei neargumentate care se postulează ca axiome: „Părintele Stăniloae tratează «foarte» superficial chestiunea preoției universale”), remarcăm menționarea (doar!), dar nu și la bibliografie, a contribuției lui Radu Bordeianu și considerăm publicarea cărţii Pr. Lect. Dr. Sorin Şelaru, Biserica –- laborator al învierii: perspective asupra eclesiologiei părintelui Dumitru Stăniloae, nu „o modestă contribuție” (p. 305), ci un reper în prezentarea teologiei Bisericii dezvoltate de părintele Dumitru Stăniloae.

Pagini citate