Despre autor
Autor :
Pr. Dr. Radu Gârbacea

Descriere Autor :


Email Autor :


Adresa Autor :


Cuprins
Metadate
Numar :
3 / 2016
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Pagini patristice

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat

Abstract:

In this paper I present the homilies attributed to Proclus of Constantinople by the manuscript tradition and by modern scholars, and I try to answer a simple question: how many homilies on Transfiguration do we actually have from Proclus. Even though the manuscript tradition assigns several homilies to Proclus, in fact the authorship of only one of these homilies has not been contested so far. I thereafter present this particular homily and propose a new Romanian translation for it.

Keywords:

Proclus of Constantinople, Transfiguration of Christ, homolies, patristic exegesis, BHG 1980, CPG 5807

Articol intreg

Cele mai multe informaţii despre viaţa şi activitatea Sfântului Proclu al Constantinopolului (cca 390-446) ni le oferă un contemporan al său, istoricul Socrate Scolasticul (cca 380- † după 449) în Istoria sa bisericească. Se pare că Sfântul Proclu al Constantinopolului s-a născut în Constantinopol în jurul anului 390. O tradiţie mai târzie îl face pe acesta chiar ucenic al Sfântului Ioan Hrisostom († 407).

Socrate ne informează că în anii tinereţii Proclu a fost lector/citeţ, manifestând un interes deosebit pentru studiul retoricii. Devine apoi secretar al arhiepiscopului Atticus al Constantinipolului (406-10 octombrie 425) cu care s-a aflat permanent în contact. Mai târziu Atticus avea să-l hirotonaescă diacon şi apoi preot, iar arhiepiscopul Sisinius al Constantinopolului (28 februarie 426-427) avea să-l hirotonească pe Proclu episcop titular al Cizicului (426/427-434) în iarna anului 426. Imediat după moartea arhiepiscopului Maximian al Constantinopolului (431-434), împăratul a poruncit episcopilor prezenţi în capitala Imperiului pentru funerarile arhiepiscopului Maximian să-l proclame pe episcopul Proclu al Cizicului ca succesor al lui Maximian, scaun pe care îl va ocupa până la moartea sa pe 12 iulie 446.

Omiliile la Schimbarea la Faţă atribuite lui Proclu al Constantinopolului: inventarul din Bibliotheca Hagiographica Graeca (BHG)

Potrivit inventariului oferit de bollandistul François Halkin din prima sa ediţie a Bibliotheca Hagiographica Graeca, Sfântului Proclu al Constantinopolului îi sunt atribuite în tradiţia manuscrisă trei omilii la Schimbarea la Faţă. Pentru prima dintre ele, inventariată cu indicativul 1974s, este redat următorul incipit: Ἅ τε τοίνυν καὶ τὴμερον, după un unic manuscris, Metochii Sancti Sepulchri (azi Athenensis) al Metocului Sfântului Mormânt din Istanbul, cod. 163 (sec. XVI), f. 57-61. La acea vreme era socotită a fi o omilie inedită a Sfântului Proclu al Constantinopolului.

Cea de-a doua omilie atribuită aceluiaşi arhiepiscop al Constantinopolului este inventariată cu indicativul 1980, având incipit-ul: Δεῦτε, φιλέορτι (φίλοι), (καὶ) σήμερον, fiind indicate mai multe ediţii ale ei.
Cea de a treia este inventariată cu indicativul 1994, având incipit-ul: Οἱ μὲν εὖ εἰδότες ἀθλεῖν τοῖς τῶν θεωμένων ἐφήδονται κρότοις, iar în manuscrise mai era atribuită fie Sfântului Chiril al Alexandriei, fie lui Panteleon, diaconul din Constantinopol, pentru care de asemenea semnalează câteva ediţii.
În cele ce urmează voi prezenta cele trei piese omiletice, în lumina cercetărilor mai recente.

BHG 1974s; CPG 5872

Speranţa bollandistului François Halkin cu privire la o omilie inedită atribuită de manuscrise lui Proclu al Constantinopolului se baza pe inventarul codicelui Metochii Sancti Sepulchri (azi Athenensis) 163 (sec. XVI), aflat în posesia Metocului Sfântului Mormânt din Istanbul, realizat de A. I. Papadopoulos-Kerameus în Hierosolymitikē bibliothēkē. Informaţia această a fost preluată atât de A. Ehrhard, cât şi de Fr.-J. Leroy. Neavând acces la acest codice, atât A. Ehrhard, cât şi Fr.-J. Leroy s-au mulţumit cu descrierea lui A. I. Papadopoulos-Kerameus, notând în inventarele lor incipit-ul foarte scurt indicat de acesta din urmă.
Cheia desluşirii enigmei ce plana asupra omiliei inedite atribuită de manuscrise lui Proclu şi inventariată de F. Halkin cu indicativul 1974s avea să fie oferită de Michel Aubineau. Într-un foarte scurt studiu, de numai 2 pagini, M. Aubineau desluşea această enigmă. Devenind accesibilă această colecţie de codici, despre care M. Richard scria cu puţin umor în 1958, că „localizarea actuală a acestei colecţii [Metochion du St. Sépulcre] este în mod oficial un mister”, M. Aubineau a ajuns în posesia unei fotocopii a codicelui 163. Când a ajuns să citească primul rând de pe f. 57, a citit: Ἅ τε τοίνυν καὶ τήμερον τῶν εὐαγγελικῶν ἀόκνως ἐφαψώμεθα θησαυρῶν. După cele trei cuvinte citate de Papadopoulos-Kerameus, ceea ce urmează este, până la final, exact textul omilie In transfigurationem Salvatoris/Εἰς τὴν μεταμόρφωσιν τοῦ Σωτῆρος a lui Proclu al Constantinopolului, publicată de două ori de abatele J.-P. Migne în Patrologia Graeca, o dată între operele „spuria” ale Sfântului Ioan Hrisostom (PG 61, 713-716), iar a doua oară sub numele lui Proclu (PG 65, 674-772), inventariată cu indicativele BHG 1980 şi CPG 5807. La final M. Aubineau exclamă: „un inédite fantôme disparaît”.

BHG 1980; CPG 5807

Cea de-a doua omilie atribuită lui Proclu al Constantinopolului este inventariată cu indicativul 1980, având incipit-ul: Δεῦτε, φιλέορτι (φίλοι), (καὶ) σήμερον. Omilia aceasta este inventariată de M. Geerard în Clavis Patrum Graecorum între operele arhiepiscopului Proclu cu indicativul 5807, fiind indicate şi cele două ediţii din Patrologia Graeca, PG 61, 713-716, între scrierile „spuria” ale Sfântului Ioan Hrisostom, şi PG 65, 764-772, între operele atribuite lui Proclu. M. van Esbroeck este de părere că omilia ar trebui datată în jurul anului 430. Autenticitatea procliană nu a fost contestată până în prezent în scris. Domnul profesor Sever J. Voicu (Roma) mi-a semnalat însă câteva elemente a căror autenticitate procliană este îndoielnică. Este aşteptată o cercetare detaliată a autenticităţii procliene a acestei omilii! Până atunci, îl vom socoti ca autor al acestei omilii pe arhiepiscopul Proclu al Constantinopolului.

BHG 1994; CPG 5253; CPG 5207/2

Cea de a treia omilie, inventariată de F. Halkin cu indicativul 1994 are incipit-ul: Οἱ μὲν εὖ εἰδότες ἀθλεῖν τοῖς τῶν θεωμένων ἐφήδονται κρότοις. În tradiţia manuscrisă omilia e atribuită şi altor autori patristici, precum Chiril al Alexandriei, Panteleon, diaconul din Constantinopol. F. Halkin semnalează şi pentru aceasta câteva ediţii. Omilia a fost reeditată de J.-P. Migne în Patrologia Graeca între operele Sfântului Chiril al Alexandriei (PG 77, 1009-1016 şi reluată în PG 98, 1248-1254, ca prima din cele două omilii la Schimbarea la Faţă ale lui Panteleon, diaconul din Constantinopol, cea de-a doua în PG 98, 1254-1260). Cu excepţia tradiţiei manuscrise, care transmite această omilie sub numele lui Proclu, niciun cercetător modern nu susţine atribuirea ei arhiepiscopului Constantinopolului.

O concluzie

Astfel, chiar dacă avem trei omilii inventariate în Bibliotheca Hagiographica Graeca (1974s, 1980, 1994) ca aparţinând lui Proclu al Constantinopolului, în realitate avem o singură omilie la Schimbarea la Faţă a arhiepiscoplui Constantinopolului, cea cu indicativul BHG 1980 (PG 65, 764-772). O traducere în limba română a acestei omilii la Schimbarea la Faţă a arhiepiscopului Proclu al Constantinopolului a oferit părintele Dumitru Fecioru în revista Mitropolia Olteniei în anul 1965.

Proclu al Constantinopolului şi alte omilii la Schimbarea la Faţă

În teza sa de doctorat despre Schimbarea la Faţă a lui Hristos în literatura patristică greacă, Christopher Veniamin indica în secţiunea dedicată interpretării pe care Proclu al Constantinopolului o face acestui episod biblic trei omilii aparţinând lui. Iată ce scrie Ch. Veniamin:

„Există trei omilii la Schimbarea la Faţă atribuite lui Proclu al Constantinopolului (446-447). Acestea sunt: prima, Oratio viii in transfigurationem domini (CPG 5807=CPG 5872; BHGa 1980, BHGn 1980a, BHG 1974s; PG 65, 764-772=PG 61, 713-716), cea de a doua In transfigurationem domini (CPG 4724, CPG 7900.1; BHGa 1975, BHG 1976, BHGa 1986, BHG 1987, BHG 1996p, ed. H. Savile vol. 7, p. 339-340), iar cea de a treia In transfigurationem (CPG 4646; PG 61, 721-724; ed. H. Savile vol. 7, p. 345-346). Nu există niciun dubiu asupra primeia dintre ele, care este un panegiric împletit cu fineţe. Cea de a doua, de asemenea un panegiric, a fost atribuită de M. Sachot preotului Leontie din Constantinopol (cca sec. VI) şi de B. Marx lui Amfilohie de Iconium (cca 340-395). Totuşi, cel mai vechi manuscris, codicele Vaticanus graecus 604, f. 37v atribuie această omilie lui Proclu. În mod semnificativ, această omilie împărtăşeşte cu Oratio viii un strâns interes cu privire la întrebarea de ce a ales Hristos să arate Schimbarea Sa la Faţă numai la trei dintre ucenicii săi, oferind acelaşi răspuns la această întrebare. Cea de a treia dintre acestea nu este de fapt o omilie la Schimbarea la Faţă, ci mai degrabă un enkomion în cinstea Sfinţilor Apostoli Petru, Iacob şi Ioan, în care Proclu face o aluzie la Schimbarea la Faţă, într-un mod retoric foarte subtil. Într-adevăr, singura referinţă clară la Schimbarea la Faţă este titlul acestei scrieri”.
În ce priveşte prima omilie, lucrurile par clare potrivit celor spuse în prezentarea BHG 1980, CPG 5807.

Cea de-a doua omilie de care vorbeşte Ch. Veniamin, inventariată de M. Geerard între „opera Chrysostomo tributa quae, a Migne omissa, repetitur in editione Savilii” (CPG 4724; BHG 1986; cf. BHG 1987, 1975-1976, 1996p), pe care o foloseşte intens în a ilustra exegeza procliană a Schimbării la Faţă, nu aparţine lui Proclu. Omilia In transfigurationem domini (CPG 4724) este de fapt un fragment din omilia la Schimbarea la Faţă a enigmaticului preot Leontie din Constantinopol. Eroarea aceasta a fost cauzată de atribuirea ei lui Proclu în codicele Vaticanus graecus 604. În cea de-a doua sa secţiune, codicele cuprinde două florilegii despre lumina taborică. La f. 37v, sub o introducere care face aluzie la Omilia a 8-a a lui Proclu (Πρόκλου πατριάρχου ἐκ τοὺ εἰς τὴν μεταμόρφωσιν λόγου, οὖ ἡ ἀρχὴ∙ Δεῦτε φιλέορτοι καὶ σήμερον τῶν εὐαγγελικῶν ἀόκνως ….), se găseşte un pasaj din omilia In transfigurationem domini (CPG 4724), care are incipit-ul: „Ἤκουες τοῦ Δεσπότου Χριστοῦ ἀρτίως…”. În cel de-al doilea florilegiu, la f. 39v, acelaşi fragment pseudo-hrisostomic din H. Savile, tomul VII, p. 339 (17-26) se găseşte sub numele Sfântului Ioan Hrisostom (τοῦ Χρυσοστόμου ἐκ τοῦ εἰς τὴν μεταμόρφωσιν), la care se adaugă remarca copistului: „acestă omilie se găseşte într-o carte veche la mănăstirea marii Doukaïna nu ca aparţinând lui Hrisostom, ci patriarhului Proclu”.

Urmând investigaţiilor lui Mecati, F. J. Leroy a afirmat că omilia In transfigurationem domini (CPG 4724) a trecut sub numele arepiscopului Proclu în Vaticanus graecus 604 din cauza unei erori de grafie.
Cea de a treia omilie de care vorbeşte Ch. Veniamin, invetariată de M. Geerard cu indicativul CPG 4646 (BHG 1988, PG 61, 721-724) între operele „spuria” ale Sfântului Ioan Hrisostom este atribuită de B. Marx lui Proclu al Constantinopolului. După cum afirmă şi Ch. Veniamin, ea nu este o omilie la Schimbarea la Faţă, ci mai degrabă un „enkomion” în cinstea Sfinţilor Apostoli Petru, Iacob şi Ioan, în care autorul face aluzie la Schimbarea la Faţă. Singura referinţă clară la Schimbarea la Faţă este titlul acesteia!

După cum am putut vedea din cele prezentate mai sus în lumina cercetărilor întreprinse, arhiepiscopului Proclu al Constantinopolului îi sunt atribuite de tradiţia manuscrisă mai multe omilii la Schimbarea la Faţă, însă numai autenticitatea uneia dintre ele este deocamdată recunoscută unanim. Rămâne să aşteptăm o cercetare filologică şi teologică, care să confirme sau să infirme autenticitatea procliană a acesteia.

II

În cele ce urmează voi prezenta omilia la Schimbarea la Faţă (BHG 1980; CPG 5807) şi voi însoţi prezentarea de o nouă traducere.

Încă de la începutul omiliei autorul arată că doreşte să împărtăşească turmei sale bogăţia conţinutului teologic al acestei teofani unice. Deşi interpretarea sa are în vedere mai multe teme, totuşi unora dintre ele li se oferă o mai mare atenţie decât celorlalte. Temele cărora arhiepiscopul Proclu al Constantinopolului le oferă o atenţie deosebită sunt: raţiunea pentru care Hristos a ales să descopere taina Schimbării la Faţă numai la trei dintre ucenicii Săi, înţelesul cuvintelor lui Petru şi semnificaţia revelatoare a cuvintelor Tatălui.

Important de notat este răspunsul pe care Proclu al Constantinopolului îl oferă întrebării: de ce Mântuitorul Hristos a ales doar pe trei dintre Apostoli pentru a fi martori oculari ai Schimbării la Faţă. Accentul interpretării sale nu cade, ca în cazul altor interpreţi patristici, pe calităţile deosebite ale celor trei Apostoli, ci pe unitatea grupului de Apostoli. În sprijinul acestei idei el citează cuvântul Mântuitorului redat de Evanghelistul Ioan 17, 11: „ca şi ei să fie una, precum şi noi una suntem”. El este de părere că Hristos nu a luat cu Sine pe toţi cei 12 Apostoli pentru că Iuda nu era vrednic să vadă o asemenea slavă. Lăsând pe Iuda împreună cu alţi ucenici, între care se aflau şi Andrei, Toma sau Filip, Hristos nu a dat lui Iuda niciun motiv pentru a se justifica pentru gestul trădării.

Proclu spune că Hristos ia cu Sine pe trei dintre ucenici pentru a împlini o prescripţie a Legii, care spune „că prin gura a doi sau trei martori se va adeveri orice cuvânt” (Dt 19, 15; Mt 18, 16). Astfel, Petru, Iacob şi Ioan ar putea fi cei trei martori ceruţi de lege, în timp ce Moise şi Ilie ar putea fi cei doi. Din perspectiva lui Proclu, Hristos împlineşte şi în cazul Schimbării la Faţă cele prescrise de Lege, pentru ca descoperirea Sa să nu poată fi tăgăduită.

Cu privire la intenţia lui Petru de a construi trei corturi, arhiepiscopul Proclu spune că propunerea lui Petru a survenit în urma confuziei ce s-a produs în mintea Apostolului. Petru, cel „cu totul înflăcărat”, aşa cum îl numeşte Proclu, nu-şi dă seama de măreţia şi splendoarea priveliştii pe care o are înaintea sa, de altfel, o privelişte „nemaivăzută şi nemaiauzită” şi ajunge să socotească acel loc „pustiu” un loc bun. Fără a dori în mod special să ia apărarea lui Petru, dar vrând să surprindă ezitarea lui, Proclu aproape că vrea să spună că în mod inconştient, Apostolul Petru, care era de meserie pescar, devine în câteva momente „făcător de corturi”. În sprijinul cuvintelor sale, Proclu al Constantinopolului aduce cuvintele lui Luca, pe care le precede cu următoarea observaţie: „Bine îi ia apărarea preaînţeleptul Luca atunci când zice: «Neştiind ce spune»![Lc 9, 33]”.

O altă cauză a propunerii lui Petru este, potrivit lui Proclu, însăşi subiectul discuţiei sau convorbirii lui Hristos cu Moise şi Ilie. Auzind că Hristos trebuie să meargă în Ierusalim şi să primească acolo Pătimiri şi moarte, Petru îşi exprimă prin aceste cuvinte refuzul de a urca la Ierusalim, vrând să evite o astfel de situaţie dramatică ce Îl aştepta pe Mântuitorul Hristos.

Potrivit lui Proclu, Petru face două greşeli. Prima este că Îl aşează pe Stăpânul Hristos pe aceeaşi treaptă de cinstire cu creaturile sau robii. Cea de-a doua este dorinţa de a rămâne „aici”, pe care Proclu o înţelege „bine este pentru noi să rămânem aici pe pământ”. Proclu se foloseşte de două imagini din Vechiul Testament, cea a căderii lui Adam şi cea a lui Cain după uciderea lui Abel, de însăşi realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu, de lucrarea mântuitoare a lui Hristos şi de însuşi episodul Schimbării la Faţă pentru a arăta că realitatea pământească nu este realitatea ultimă pentru om.

Arătarea norului şi cuvintele Tatălui sunt interpretate de patriarhul Proclu ca un răspuns la propunerea lui Petru. Norul strălucitor este singurul cort potrivit lui Hristos, însă Proclu nu ne spune exact şi de ce. Cuvintele Tatălui Îl desemnează pe Hristos ca Fiu iubit, făcut om. Scopul ultim al arătării celor doi profeţi, al arătării norului şi al cuvintelor Tatălui la Schimbarea la Faţă este afirmarea filiaţiei divine a lui Hristos, şi instruirea Apostolilor că El nu este un „om simplu”, ci „Dumnezeu întrupat/Dumnezeu în trup” (Θεὸς ἐν σαρκί).

III
Cuvântul al VIII-lea. La Schimbrea la Faţă/Chip a
Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

1. Veniţi, prieteni, să punem mâna fără şovăială şi astăzi pe comorile evanghelice, ca să scoatem de acolo, ca de obicei, o bogăţie care se împarte generos/cu îmbelşugare şi niciodată nu se istoveşte în vreun fel. Veniţi să urmăm iarăşi preaînţeleptului Luca, care ne călăuzeşte bine, ca să vedem pe Hristos urcând în munte înalt şi luând martori ai dumnezeieştii schimbări la chip/fomă pe Petru, Iacob şi Ioan. Căci luând, spune [evanghelistul], pe cei din jurul lui Petru, Stăpânul a urcat în munte înalt [cf. Lc 9, 28; Mt 17, 1; Mc 9, 2].

Un munte înalt, în care Moise şi Ilie vorbeau cu Hristos;
Un munte înalt, în care Legea şi profeţii convorbeau cu harul;
Un munte înalt, în care era Moise, cel ce a junghiat mielul de Paşti şi a stropit cu sângele lui tocurile uşilor [caselor] evreilor [cf. Iş 12, 6-7.21-23];
Un munte înalt, în care era Ilie, cel ce a tăiat în bucăţi boul în faţa acelora şi a mistuit în foc jertfa peste care s-a aruncat apă [cf. 3 Rg 18, 23];
Un munte înalt, în care era Moise, cel ce a deschis şi a închis adunările Mării Roşii [cf. Iş 14, 21-28];
Un munte înalt, în care era Ilie, cel ce a deschis şi a încuiat revărsările de apă ale ploilor [τῶν ὑδάτων τὰ ὀμβρήματα][cf. 3 Rg 17, 1];
Un munte înalt, ca să înveţe cei din jurul lui Petru şi Iacob şi Ioan, că El este, „Cel căruia i se va pleca tot genunchiul celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” [Flp 2, 10].

Căci luând numai pe trei [dintre ucenici], Stăpânul a urcat în munte; neluându-i pe toţi; nelăsându-i pe toţi; nevrând să-i facă invidioşi pe ceilalţi pentru slavă; nesocotindu-i mai josnici; neîntristându-i pe cei nouă. Căci fiind drept, le guvernează/conduce pe toate cu dreptate, pe toţi socotindu-i una şi nedespărţindu-i de iubirea unora faţă de ceilalţi, i-a făcut una, pe cei pe care i-a unit. Dar, pentru că Iuda, cel ce avea să se facă trădător, era nevrednic de vederea dumnezeiască şi de acea înfricoşătoare vedenie, de aceea îi lasă deoparte şi pe ceilalţi, ca să ia după aceea orice cuvânt de apărare de la acela, care n-a fost lăsat singur; şi să ia cu Sine trei martori ai Schimbării la Faţă, de ajuns potrivit Legii, care purtau în sufletele lor şi pe ceilalţi. Căci El spune: „Păzeşte-i, Părinte drepte, ca ei să fie una, precum şi noi una suntem” [In 17, 11]. Căci văzând Iuda la poalele muntelui pe Andrei, Toma, Filip şi pe ceilalţi petrecând timpul împreună cu el, nemurmurând, nefiind supăraţi, nebârfind, ci bucurându-se şi socotind harul de sus comun lor şi celor absenţi, a fost cu desăvârşire lipsit de cuvânt de apărare, nefiind niciodată trecut cu vederea de la minuni. Însă, deşi avea punga [cf. In 12, 6; 13, 29; ], a calomniat fără motiv pe cea care a uns [pe Stăpânul] pentru cinstea mirului [cf. In 12, 4-6] şi cu îndrăzneală L-a predat duşmanilor pe Învăţătorul [cf. Mt 26, 14-15].

2. Şi ce spune [Scriptura]? „Şi S-a schimbat la chip/formă înaintea lor; şi s-au arătat lor Moise şi Ilie vorbind cu El” [Mt 17, 2-3]. Însă Petru, ca mereu cu totul înflăcărat, văzând/contemplând cu ochii minţii pe cei pe care nu i-a văzut niciodată vorbind cu El, nesesizând marea minune [τὸ πολὺ …τοῦ θαύματος] şi neobservând uimitoarea strălucire dumnezeiască, a numit frumos/bun locul pustiu şi a avansat din pescar la rangul de făcător de corturi, spunând Mântuitorului: „Să facem aici trei corturi, unul Ţie, unul lui Ilie şi unul lui Moise; neştiind ce spune” [Lc 9, 33]. Frumos îl apără preaînţeleptul Luca: „neştiind, zice, ce spune”. Însă, o Petre, corifeule al ucenicilor şi cel dintâi dintre apostoli, de ce vrei să fi pripit/grăbit cu înţelesuri umile şi ofensezi cele dumnezeieşti prin socotinţe omeneşti şi spui să ridici trei corturi în pustie, socotind pe Stăpânul de aceeaşi cinstire cu robii şi te grăbeşti să zideşti un cort pentru Hristos şi celor doi la fel? Oare a fost zămislit Moise din Duhul Sfânt, ca Acesta? Oare a născut o Mamă Fecioară pe Ilie, ca pe Acesta Preasfânta Fecioară Maria? Oare a recunoscut un făt [ἔμβρυον] pe Moise, ca pe Acesta Înaintemergătorul? Οare a înştiinţat cerul naşterea lui Ilie sau magii s-au închinat scutecelor lui Moise? Oare au lucrat Moise şi Ilie atâtea minuni? Sau au alungat legiuni de demoni din oameni? Sau au alungat duhurile peşterilor omeneşti? Căci Moise s-a mâniat odinioară şi lovind cu toiagul a străbătut marea, iar Iisus, Învăţătorul tău, umblând pe mare, ţi-a făcut ţie, Petre, adâncul cale bătătorită. Ilie, rugându-se, a înmulţit făina văduvei şi pe fiul acesteia l-a sculat din morţi, iar Cel ce te-a luat pe tine ucenic dintre pescari cu puţine pâini a săturat mii şi a venit la iad şi l-a prădat şi a răpit pe cei care din veac dormeau acolo. Nu spune, aşadar, Petre: „Să facem aici trei corturi!”, nici „Bine este pentru noi să fim aici!”. Nici [un cuvânt] omenesc, nici [unul] umil, nici [unul] pământesc, nici [unul] de jos. „Cugetă/gândeşte cele de sus, caută cele de sus, nu cele de pe pământ”, după cum a înştiinţat Pavel [Col 3, 2]! Căci cum este bine ca noi să fim aici, unde şarpele ofensând pe cel plăsmuit întâi l-a vătămat şi i-a încuiat raiul; unde am auzit că vom mânca pâinea în sudoarea feţei; unde am învăţat prin Cain să suspinăm şi să tremurăm pe pământ; unde nimic nu este ferm; unde toate sunt umbre; unde toate vor trece într-o clipită? Aşadar deci cum este bine să fim noi aici? Dacă Hristos ne-a lăsat pe noi aici, de ce a înclinat cerurile şi S-a pogorât? Dacă Hristos ne-a lăsat pe noi aici, de ce S-a făcut părtaş cu noi sângelui şi cărnii/trupului? Dacă Hristos ne-a lăsat pe noi aici, de ce a coborât la cel căzut şi a sculat pe cel care zăcea? Dacă ne este bine nouă aici pe pământ, în zadar ai fost numit deţinătorul cheilor cerurilor [ἐκλήθης τῶν οὐρανῶν κλειδοῦχος]. Căci la ce-ţi vor mai fi de folos cheile cerurilor? Întrucât doreşti muntele acesta, renunţă la ceruri; dacă vrei să ridici corturi, încetează a mai fi şi a te numi temelie a Bisericii! Căci Domnul Hristos S-a schimbat la chip/formă, nu în chip simplu/pur şi simplu/fără rost [ἁπλῶς], ci ca să ne arate nouă viitoarea schimbare a firii şi a doua venire ce are să fie pe nori, în lumină, împreună cu îngerii. Căci El este Cel ce îmbracă lumina ca o haină, fiind judecător al celor vii şi al celor morţi; de aceea a adus în mijloc pe Moise şi Ilie, înfăţişând semnele vedeniilor din vechime.

3. Şi ce spune marele scriitor al Evangheliilor? „Încă pe când vorbea el, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei; şi iată un glas din nor care a zis: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în care am binevoit. Ascultaţi-L!»”. Căci pe când vorbea Petru, spune [Evanghelistul], din cer Tatăl l-a combătut: Ce sunt acestea, Petre? De ce te îndoieşti? De ce te pripeşti/grăbeşti în plus şi spui că locul acesta este bun/frumos? Ai uitat de tine însuţi? Invidiezi neamul, neştiind ce spui? Eşti încă sub pedagog? N-ai primit încă învăţătură? N-ai învăţat încă cunoaşterea sigură a filialităţii? Nu eşti tu cel care a zis: „Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu”? Atâtea minuni ai văzut, fiule al lui Iona, şi eşti încă Simon? Ai fost aşezat portat al cerurilor şi n-ai lepădat încă haina de pescar? Iată a treia oară te opui sfatului Mântuitorului, neştiind ce spui. Căci ţi-a spus: „Trebuie să pătimesc”; şi tu ai zis: „Să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta!”. Ţi-a zis iarăşi: „Toţi se vor poticni” şi ai zis: „Dacă toţi [se vor poticni], eu nu mă voi poticni”. Iată şi acum vrei să ridici un cort pentru Hristos, la fel pentru Moise şi pentru Ilie?

Un cort pentru Hristos, Cel ce împreună cu Mine a întins cerul?
Un cort pentru Cel ce împreună cu Mine a întemeiat pământul?
Un cort pentru Cel ce împreună cu Mine a aşezat marea şi a fixat bolta cerească?
Un cort pentru Cel ce a aprins luminătorii, a declanşat focul eterului şi a creat împreună cu Mine toate înainte de veci?
Un cort pentru Cel ce este din Mine şi din voi?
Un cort pentru Cel ce este în Mine şi împreună cu voi?
Un cort pentru Adam Cel fără de tată?
Un cort pentru Dumnezeu, Cel fără de mamă?
Un cort pentru Cel ce a luat un cort, pe care l-a ales pântece fecioresc?

Aşadar, pentru că vrei să ridici trei corturi, neştiind ce spui, Eu, folosindu-mă de un nor luminos drept cort şi acoperind pe cei de faţă, strig din cele mai de sus: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit!”. Nu Moise şi Ilie, ci Acesta, nu unul sau celălalt, ci Acesta, Unul şi Acelaşi, „în Care am binevoit. Ascultaţi-L!”.

4. Pe Moise l-am îndreptat, însă în Acesta am binevoit/am găsit plăcerea. Pe Ilie l-am luat în cer, însă pe Acesta L-am trimis la Fecioara, ca la cer, şi din Fecioară la cerul însuşi. „Căci nimeni, spune, nu s-a urcat la cer, decât Cel ce S-a coborât/pogorât din cer” [In 3, 13]. Aşadar, în zadar a venit jos pe pământ, dacă rămâne neîncetat pe pământ. În zadar s-a golit pe Sine, luând forma/chipul robului, dacă nerămânând ce era, s-a făcut ceea ce sunteţi voi. Dacă n-ar fi răscumpărat lumea cu sângele Său, suferind crucea ca voi, [dar] pentru voi, Economia e zadarnică şi cuvintele cele vechi ale profeţilor rămân neîntărite/neconfirmate. Însă, încetează, Petre şi nu mai cugeta/gândi cele ale oamenilor, ci pe cele ale lui Dumnezeu. Căci „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit. Ascultaţi-L!”. Căci de două ori m-am folosit de un astfel de glas în Cel priveşte; pe de o parte în prezenţa voastră, în acest munte şi pe de altă parte în prezenţa lui Ioan, la râul Iordan, ca proorocul să spună adevărul din vechime, strigând: „Taborul şi Hermonul în numele Tău se vor veseli” [Ps 88, 13]. În al cărui nume? „Acesta este Fiul Meu Cel iubit. Căci I-a dat Lui nume, mai presus de orice nume”, după cum spune Pavel [Flp 2, 9]. Însă, fără îndoială vei zice, iubite: Ce înseamnă „Taborul şi Hermonul în numele Tău se vor veseli?”. Află cu pricepere! Taborul este acest munte, unde vrând, Hristos S-a schimbat la chip/formă şi a fost mărturisit Fiu de Tatăl, după cum ai auzit mai înainte. Iar Hermonul este un munte mic aproape de Iordan, de unde Ilie a fost luat la cer, aproape de care, în curgerile Iordanului, vrând, Hristos a fost botezat şi a fost mărturisit Fiu de Tatăl. Întărind filialitatea în aceşti doi munţi neprihănitul Părinte, şi atunci, şi acum a doua oară strigă: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit. Ascultaţi-L!”. Căci cel care ascultă de El şi de Mine ascultă; şi cine se ruşinează de El şi de cuvintele Lui, şi Eu mă voi ruşina de el în slava Mea şi a sfinţilor îngeri. „Ascultaţi-L!”; neprefăcut, fără răutate, necircumscris, fără curiozitate, căutând cu credinţă, dar nemăsurând cu limba; primind cu credinţă, dar necântărind pe Cuvântul cu cuvintele. Căci ne este de ajuns acum marele cuvântător [ὁ ῥήτωρ], Pavel, strunind pe cel curios şi învăţând pe toţi, strigând fără îndoială: „O, adânc al bogăţiei şi al înţelepciunii şi al cunoaşterii de Dumnezeu! Cât sunt de necercetate [cu mintea] judecăţile Lui şi de neadulmecate căile Lui” [Rm 11, 33]. Lui fie slava în vecii vecilor. Amin!

Pagini citate