Despre autor
Autor :
Pr. Dr. Radu Gârbacea

Descriere Autor :
membru asociat al Centrului de Cercetare Teologică al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu.

Email Autor :


Adresa Autor :


Cuprins
Metadate
Numar :
2 / 2016
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Pagini patristice

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat

Abstract:
The Pseudo-Chrysostomian homily De compunction et continentia (CPG 5062) was recently edited by Guillaume Bady after a 14th century manuscript. Its editor thinks that this would rather fit the corpus of „Greek Ephrem” and offers two arguments in favor of this view. The sermon is translated here for the first time into Romanian and is intended to be a useful reading for the fascinating and challenging time of the Holy and Great Lent, lest Christians, giving too much attention to food of fasting, should not forget spiritual endeavors as well.

Keywords:
Pseudo-Chrysostomian homily, corpus of „Greek Ephrem”, spiritual endeavors, useful reading, Holy and Great Lent

Articol intreg

O omilie pseudo-hrisostomică recent editată:
Despre străpungerea inimii şi înfrânare (CPG 5062)
Pr. Dr. Radu Gârbacea*

I

În 1974, M. Geerard inventaria la indicativul 5062 al Clavis Patrum Graecorum o omilie hrisostomică inedită, De compuctione et continentia. Recent această omilie a fost editată de Guillaume Bady după unica mărturie manuscrisă păstrată, Auctarium T. 3. 12 (Miscell. 229).
În unicul manuscris care o păstrează, omilia este plasată între două omilii atribuite Sfântului Efrem Sirul, Sermo de paenitentia (CPG 4004) şi In Ionam prophetam et de paenitentia Niniuitarum (CPG 4082, BHGa 941g).

Autorul, cadrul, vocabularul şi învăţătura ei

Omilia s-a păstrat sub numele Sfântului Ioan Hrisostom. Paternitatea hrisostomică este însă pusă la îndoială. Pe baza celor câteva trăsături ale operei „efremiene” identificate de Démocratie Hemmerdinger-Iliadou în articolul său despre „Éphrem grec” din Dictionnaire de Spiritualité, G. Bady se întreabă dacă nu cumva această omilie aparţine corpusului omiletic „efremian”. Alături de trăsături precum, abundenţa citatelor scripturistice şi terminologia caracteristică unui monahism de tip chinovial, G. Bady propune alte două argumente în favoarea atribuirii omiliei lui Efrem. Primul are în vedere copierea şi transmiterea multor piese din corpusul „efremian”, sub numele Sfântului Ioan Hrisostom, iar cel de-al doilea, caracterul „de mosaïque” al omiliei. Cu ajutorul Thesaurus Linguae Graecae, G. Bady a identificat aproape 30 de fragmente, mai mici sau mai mari, care provin din texte hrisostomice (autentice şi neautentice), din Constituţiile Apostolice, dar mai ales din scrierile Sfântului Marcul Ascetul şi ale Sfântului Efrem Sirul. În pofida acestei apropieri a omiliei de scrierile care formează corpusul „efremian”, totuşi, spune editorul ei, ea nu poate fi atribuită stricto sensu lui Efrem Sirul.

Cu privire la cadrul rostirii omiliei, editorul scrie:

„Oricare ar fi autorul, el trebuie să-şi fi pregătit în scris predica cu ajutorul referinţelor preferate: monah el însuşi, judecând după lecturile sale, obişnuit cu Liturghia şi cântările canoanelor, se adresează «fraţilor» într-un cadru exclusiv masculin şi fără îndoială chinovial. În această privinţă, tabloul patetic al propriei lor morţi, pe care îl creionează evocând femeia şi copiii în jurul lor, este mai degrabă un loc comun, puţin stângaci, decât un adevărat indiciu. Insistenţa pe ἐγκράτεια sau castitate şi tema fugii de lume semnalează foarte clar un public monahal”.

Autorul omiliei pare să se afle în faţa unei situaţii concrete. Un îndemn precum, „Să nu dăm, fraţilor, curăţia femeilor desfrânate, nici cuminţenia femeilor adulterine!” sau întrebări precum, „Cu ce conştiinţă mergi de la desfrânată la biserică? Cu ce mâini pecetluieşti, cu cele cu care ai îmbrăţişat pe desfrânată? Dar cu ce gură primeşti Trupul şi Sângele lui Hristos, cu cea pe care ai mânjit-o cu sărutările desfrânatei?”, par să sugereze căderi ale fraţilor în păcatul desfrânării. Această pistă pare să fie susţinută şi de o altă întrebare, „De ce turbăm după femei?”.
Vocabularul omiliei – în mod deosebit expresii precum „a fugi de plăceri” sau „a urî lumea” – poate părea excesiv astăzi, pentru cine nu cunoaşte literatura monastică. Totuşi, în mijlocul unei literaturi ascetice a cărei nu îi este frică de exces, limbajul omiliei pare echilibrat.
Semnificativ este câmpul lexical noetic care predomină: ennoiai (la care trimit nous şi dianoia) și, mai ales, logismoi (gânduri), calificate adeseori rele (kakoi), desfrânate (ponēroi) sau ruşinoase (aischroi). Termenul logismoi, popularizat de Evagrie Ponticul, are o conotație echivalentă cu cea a cuvintelor hamartia sau pathos. Această alunecare a „pasiunilor” în „gânduri” și, apoi, din „gânduri” în „păcate” este semnificativă. Este vorba clar de o înțelegere a păcatului, în esenţă, ca păcat în gândire. Numeroasele păcate enumerate – cele mai încriminate fiind desfrânarea, slava deşartă şi vorbirea fără rost (de la simpla conversație fără rost până la injurii) – sunt toate readuse la originea lor: „fiecare lucru rău începe de la un lucru mic”.
În faţa unor asceţi înclinaţi spre a-şi maltrata trupurile şi care uită să aibă grijă de sufletul lor, autorul omiliei insistă asupra luptei duhovniceşti şi a faptului că acţiunea simţurilor asupra sufletului nu este fără însemnătate. În definitiv, pe autorul nostru îl interesează mai puțin patimile, cât căutarea şi desfiinţarea cauzei lor: „gândurile”. Mai ales la sfârșitul omiliei, autorul oferă o perspectivă pozitivă asupra „patimii” (πάθος-ului). În creştinism există o dorinţă bună sau o patimă bună, adică „năzuinţa spre Împărăţia cerurilor”. G. Bady exprimă frumos această perspectivă, spunând că ὁ πόθος (dorul) creştin este un πάθος duhovnicesc. Tradusă mai jos pentru prima dată în limba română, omilia se doreşte a fi o lectură folositoare pentru perioada fascinantă şi provocatoare a Sfântului şi Marelui Post.

II
Omilie despre străpungerea inimii şi înfrânare
a celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Hrisostom,
arhiepiscopul Constantinopolului

Iubite, fugi de plăcere, pricinuitoare de foc nestins [Mt 3, 12]! Nu zice: „Am păcătuit, să merg la baie ca să mă spăl”. Căci îţi zic, chiar dacă ai secătui întinderea neatinsă a mării ca să te speli, păcatul este mai mare. Căci, desfrânarea nu este o murdărie trupească, ci o întinare sufletească; căci „tot păcatul este în afară de trup, dar cel ce desfrânează păcătuieşte în însuşi trupul său” [1 Co 6, 18]. De aceea, întinarea vine din tot trupul şi mânjeşte tot trupul. De asemenea, toată virtutea pe care o face un om este afară de trup, dar cel ce varsă lacrimi îşi curăţeşte trupul său; căci lacrimile coboară de sus şi spală tot trupul.
Cu ce conştiinţă mergi de la desfrânată la biserică? Cu ce mâini pecetluieşti, cu cele cu care ai îmbrăţişat pe desfrânată? Dar cu ce gură primeşti Trupul şi Sângele lui Hristos, cu cea pe care ai mânjit-o cu sărutările desfrânatei? Vai nouă! Că răutatea a dat pe faţă înţelegerea, stricăciunea a triumfat asupra nestricăciunii, minciuna a ascuns adevărul, desfrânarea a acoperit curăţia, adulterul a alungat cuminţenia, moartea a prevalat asupra vieţii, lucrurile pământeşti, stricăcioase şi vremelnice au devenit obiecte de schimb pentru cele cereşti, nestricăcioase şi veşnice, cele vrednice de scârbă şi ură au părut mai dulci şi iubite mai mult decât adevărata iubire a lui Hristos, înşelarea a izgonit adevărul, noi am ales întristatrea în locul harului, am preferat ruşine şi ocară în locul îndrăznelii [parhēsias], [am preferat] amărăciunea în locul dulceţii, necinstea mai mult decât cinstea, pământul şi funinginea lui mai mult decât cerul; a intrat întunericul şi a ieşit lumina. Şi avem să dăm răspuns în ziua cea înfricoşătoare a judecăţii [1 In 4, 17] pentru orice faptă a vieţii pământeşti, pentru orice cuvânt deşert, pentru gândurile rele şi pentru sufletul mânios, şi noi, ca nişte vinovaţi de mii de morţi şi pedepse în toată vremea vieţii noastre, suntem fără grijă faţă de răul sufletelor noastre, nici aşteptând o judecată, nici temându-ne de o gheenă, înfumuraţi ca nişte nemuritori.
Luaţi aminte, vă rog! Unde sunt desfătările zilelor trecute, unde sunt necazurile? Unde sunt relaxările? Nu au trecut toate ca ceaţa mânată de furtună [2 Ptr 2, 17]? Gândeşte la ziua şi ceasul ieşirii, când sufletul se desparte de trup, cum vei fi aruncat pe pat şi [vei fi] neputincos să te ajuţi pe tine însuţi. Vezi stând în picioare în jurul tău pe fraţi, rude, prieteni, vecini şi slujitori împreună, pe copiii stând în picioare în cerc, căutând să audă ca de obicei glasul tatălui, soţia copleşită de durere şi despletită la păr, dorindu-şi pentru tine moartea înaintea ta, îngeri înfricoşători cerând înapoi datoria sufletului. Atunci tatăl nu mai umblă împreună cu fiul, nici mama cu fiica, nici femeia cu bărbatul, nici fratele cu fratele, ci numai faptele fiecăruia, „pe care le-a făcut, fie bune, fie rele” [2 Co 5, 10].
Căci este imposibil să se desfăteze [cineva] de cele care par bune aici şi să nu fie lipsit de Împărăţia cerurilor. Dar ai putea zice: „nu săvârşesc adulter, nu desfrânez, nu fur, îmi este de ajuns pentru mântuire? Nu desfrânezi? Dar dorinţa ei [desfrânării] îţi aprinde mintea şi îţi arde sufletul. Nu faci adulter? Dar mânia ta, furia [thymos], amărăciunea şi irascibilitatea topesc. Nu furi? Dar gelozia şi invidia veştejesc.
Aşadar, încetează cu slava deşarte, încetează cu osândirile, potoleşte furia, lasă plăcerea, petreceţi [timpul] într-o conduită aspră a vieţii şi înfrânare. Căci pentru cel ce face aşa nu este imposibil să fie mântuit atunci. Că cei ce se desfătează nu se mântuiesc, ascultă-L pe Însuşi Domnul, care zice: „strâmtă şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află” [Mt 7, 14].
Aşadar, să nu dăm, fraţilor, curăţia femeilor desfrânate, nici cuminţenia femeilor adulterine. Care comoară este egală cu curăţia? Ce pietre preţioase sunt la fel de valoroase ca şi cuminţenia? Nu fiţi ignoranţi, fraţilor, căci curăţia, cuminţenia sunt avere cerească, o purtare [politeia] îngerească, un dar al lui Dumnezeu, mlădiţă veşnică. Deci, când suntem tulburaţi de un gând de desfrânare, să zicem poftei [epithymian] rele şi necurate: „Ce este ceea ce Dumnezeu cere de la noi? Dacă nu un trup curat, un suflet treaz, o minte deşteptată, o conştiinţă netulburată. Dacă am medita şi am gândi aşa, pofta rea fuge, iar noi vom avea mintea în linişte.
Aşadar, să nu vă înşele cineva, căci trebuie să ne înfăţişăm înaintea tribunalului de judecată a lui Hristos [2 Co 5, 10]; acolo toate sunt goale şi descoperite [Evr 4, 13], acolo stau înainte mii de mii şi zeci de mii de zeci de mii [Dn 7, 10] ale sfinţilor îngeri”. Căci toate puterile cerurilor se vor clatina. Unde vor fi atunci trufia şi îngâmfarea? Unde vor fi atunci beţia şi risipa? Unde vor fi irascibilitatea, vigoarea şi înfumurarea zadarnică? Vai mie, vai mie! Cine nu va plânge pentru acestea? Cine nu va jeli şi [nu] va boci şi [nu] va suspina pentru că urmează să fie pedepsit? Căci [cei păcătoşi] nu vor fi pedepsiţi împreună cu diavolul pentru o mie sau zece mii de ani, nici de două ori atâta, ci pentru veacurile nemărginite şi fără sfârşit ale veacurilor.
Să fugim de grăirile fără folos [argologias], de convorbirile rele! Iar intrându-ţi în urechi cuvinte rele, mânie-te pe tine însuţi şi nu pe cel ce le-a grăit, căci dacă urechea ta e rea, rău e şi cel ce o poartă. Iar dacă împlineşti porunca, primeşte şi încercarea ei. Căci iubirea de Hristos se probează prin cele contrare. Orice necaz [îndurat], potrivit lui Dumnezeu este o faptă a bunei-cinstiri. Adevărata iubire se cunoaşte prin încercarea [ei]. Căci este cu neputinţă a câştiga virtutea fără necaz; căci este neprobată din pricina relaxării; căci „un bărbat neîncercat este neprobat”. Căci prin necaz se pregătesc oamenilor cele bune, şi în chip asemănător cele rele prin slavă deşartă şi relaxare.
Fraţilor, până când suntem purtaţi de poftele diavolului? Până când să ne lăsăm mintea în plăcerile zadarnice ale acestui veac? Aşadar, să ne ridicăm degrabă capul, să ne trezim ca din beţie, să avem mintea sus, să avem gândirea sus, unde sunt cele care rămân neschimbate, unde sunt lucrurile cele mai bune, unde este viaţa adevărată şi lumina neapropiată. Să urâm lumea şi cele ce sunt în ea! Să dispreţuim cele stricăcioase din pricina celor nestricăcioase, cele pământeşti din pricina celor cereşti! Să iubim pe Domnul din toată tăria şi pe semen ca pe noi înşine [cf. Mc 12, 33]. Să urâm plăcerile, să nu devenim neruşinaţi, să ne dezguste vorbăria şi nedreptatea. Căci scris este: „Bărbatul limbut/flecar nu va fi îndreptat şi pe bărbatul nedrept îl va vâna” spre pieire [cf. Ps 139, 11].
„Teme-te de Domnul!” [Ecl 12, 13] şi frica de El te va păzi pe tine şi poruncile Lui te vor călăuzi pe calea păcii [cf. Lc 1, 79]. Aroganţa sau impostura sau calomnia, sau slava deşartă, sau trufia să nu locuiască în tine! Lăcomia, beţia, indecenţa, prostia sau zeflemeaua să nu se atingă de tine! Căci tot cel care se întovărăşeşte cu acestea rătăceşte [peplanētai].
Aşadar, păstreaz-o în siguranţă şi păzeşte-o cu atenţie pe mireasa Împăratului ceresc; iar mireasa Împăratului de sus este sufletul omului. Aşadar, ţine-o sub supraveghere pe mireasa lui Hristos, păzeşte tainele Domnului dinăuntrul ei, păzeşte-ţi trupul, dar împreună cu trupul şi sufletul. Păstrează ireproşabile toate membrele trupului şi sufletului, ochiul, urechea, limba, nasul, mâinile şi picioarele, ca să nu se deschidă ochiul tău spre poftele femeilor; nici urechea să n-o predai spre farmecele vocii frumoase, nici simţul mirosului să nu ţi se afemeieze cu parfumurile femeilor, nici limba să se fixeze spre jurăminte, bârfe, trăncăneli şi minciuni, nici mâinile spre îmbrăţişări necurate, răpiri şi furturi, nici picioarele spre lupte, ospeţe şi teatre, ci spre biserici, rugi şi rugăciuni.
De ce suntem nebuni după bogăţie? De ce turbăm după femei? De ce poftim slava pământească? De ce dorim desfătarea? Niciuna din acestea nu rămâne şi nu trăieşte pentru totdeauna, ci se scurge şi trece, şi sunt mai neînsemnate decât umbra şi mai înşelătoare decât visurile şi mai supuse veştejirii decât florile de primăvară.
Aşadar, fericiţi făcătorii de pace că se vor naşte fii ai lui Dumnezeu [cf. Mt 5, 9]. Prin urmare, trebuie să faci pace între suflet şi trup, căci cine nu e în revoltă cu sine însuşi, nu se va certa nici cu altul, ci va fi paşnic, necertăreţ şi prietenos. Căci cei ce născocesc duşmănii şi certuri, conflicte şi calomnii sunt răi şi străini de Dumnezeu. Căci se cuvine ca adevăraţii creştini să fie blânzi, îndurători, milostivi, nemânioşi, gata să mângâie, nebătăuşi, nearţăgoşi, neinsultători, netrufaşi, nedespreţuitori, nebeţivi, nededaţi desfătărilor.
Să ne ridicăm aşadar din adâncul răutăţii şi să încetăm destrăbălarea! Să ne gândim că viaţa [nostră] este ca ceara [epikēros]! De ce cheltuim în zadar timpul vieţii nostre pentru rău! Cu povăţuire şi cumpănire să ne gândim, că având un suflet de cinste l-am întinat cu toate patimile vrăjmaşilor. Aşadar, să ne debarasăm de obiceiurile răutăţii, ruşinii, batjocurii şi pedepsirii! Să facem bucurie sfinţilor îngeri, să-i întristăm pe necuraţii demoni, să fim îndurători cu săracii, să compătimim pe sărmani, să îmbrăcăm pe orfani, să vizităm pe cei bolnavi, să intrăm la cei ce sunt în închisoare!
Este o ruşine mare şi o pedeapsă pentru noi, că pentru lucrurile bune pretextăm neputinţa şi lipsa timpului, iar pentru certuri, întovărăşiri, pentru a da şi a lua, pentru ospeţe şi cine, şi, în general, pentru a face lucruri rele suntem sprinteni şi înflăcăraţi. De ce ne înşelăm pe noi înşine crezând că ne batem joc de Dumnezeu? Nu semăna rele şi nu vei secera rele! [cf. Prov 22, 8]
Iubiţilor, pentru că încă aveţi timp, să facem în noi înşine „roade de pocăinţă”! [Mt 3, 8] Să nu pierdem un timp potrivit pentru pocăinţă, nici să ne împrăştiem în nălucirile acestei lumi, nici să ne facem părtaşi cu bărbaţii care trăiesc în nepăsare şi fără frică de Dumnezeu, nici să fim invidioşi pe faptele celor ce dispreţuiesc mântuirea lor; ci trăind în cuminţenie viaţa de acum, în înfrânarea sufletului şi a trupului, să dobândim viaţa veşnică. Căci mulţi se înfrânează trupeşte, dar sufleteşte sunt plini de tot felul de gânduri şi intenţii vătămătoare. Căci mintea omului în afara trupului săvârşeşte multe rele, dar trupul în afara minţii nu poate să săvârşească niciun rău. De aceea, noi care ne înfrânăm trupeşte, suntem datori să se înfrânăm şi sufleteşte, căci [înfrânarea] trupească fără cea sufletească nu aduce niciun câştig. Căci dacă un om nu se va înfrâna „de la orice lucru rău” [Iov 1, 1] şi de la gândurile rele, şi de la intenţiile murdare şi de la poftele rele […].
… şi cu profetul David să cânte şi să zică: „Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât şi pentru vrăjmaşii Tăi m-am topit; cu ură desăvârşită i-am urât şi mi s-au făcut vrăjmaşi” [Ps 138, 21-22]. Căci cu adevărat gândurile rele sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu, care împiedică să se facă voia lui Dumnezeu [cf. Mt 6, 10]. Căci după cum Dumnezeu urăşte gândurile rele, tot aşa şi inima care le-a născut. Căci „omul rău din vistieria cea rea a inimii scoate cele rele şi omul cel bun din vistieria cea bună a inimii scoate cele bune” [Lc 6, 45]; căci din inimă ies gândurile rele [Mt 15, 19], după cuvântul Domnului.
De aceea, oricine se înfrânează este dator să se înfrâneze de la mânie şi furie, irascibilitate şi amărăciune, slavă deşartă şi mândrie, gelozie şi învidie [phonou], de la părerea de sine [oiēsis] şi îngâmfare [alazoneia], bârfire şi osândire, vorbărie în deşert şi flecăreală. Ascultă-l pe profetul care zice: „Toată slava fiicei împăratului vine dinăuntru” [Ps 44, 14]. Căci, cu adevărat, fiică şi mireasă a Împăratului ceresc este sufletul adevăratului creştin şi toată bogăţa virtuţilor, toată slava înfrânării, toată vistieria lucrurilor bune, toată porunca sfântă şi bună se nasc înăuntru, după cum şi orice răutate, păcat şi noroi şi gând murdar se naşte tot înăuntru.
Căci omul cel dinăuntru [cf. 2 Co 4, 16] este cel ce se înfrânează şi omul cel dinăuntru este cel care se corupe. Căci omul este dublu: din suflet şi trup. Om dinăuntru numim sufletul, iar om dinafară trupul. Sufletul este nemuritor, iar trupul lut, stricăcios şi muritor. Să hrănim trupul cu pâine şi apă, dar să întraripăm sufletul cu virtuţi, să-l hrănim cu rugăciuni, să-l adăpăm cu străpungerea inimii. Omul cel dinăuntru să fie treaz, ca să fie în siguranţă şi omul cel dinafară. Înfrânează-ţi trupul de la mâncărurile simţite [brōmatōn aisthētōn], dar şi omul cel dinăuntru să se înfrâneze de la poftele ruşinoase. Materia unei case sunt lemnele şi alimentele, iar materia minţii sunt gândurile ruşinoase şi intenţiile rele; materia trupului sunt hainele şi încălţămintea, iar materia sufletului sunt virtuţiile şi rugăciunile.
Aşadar, tu, ca un bun iconom dă sufletului tău cele cuvenite sufletului şi trupului cele potrivite trupului. Căci după cum prin fapte şi cuvinte se arată intenţia, tot aşa şi prin gândurile inimii răsplătirea viitoare. Cei ce se înfrânează iau aminte la ei înşişi potrivit gândirii. Căci omul se uită la faţă, dar Dumnezeu [se uită] la inimă” [cf. 1 Rg 16, 7]. Dumnezeu şi conştiinţa văd cele ascunse [cf. Rm 2, 16] ale fiecăruia şi prin acestea fiecare să primească îndreptarea lor.
Dar cu ce se aseamănă gândurile rele? Cu cât retezi materia gândurilor, pe atât se vor stinge şi pe cât consimţi, primind atacurile gândurilor, în aceeaşi măsură se vor aprinde. Căci unde sunt reprezentări ale gândurilor rele, acolo se face consimţirea păcatului. Căci cel ce este răpit de gândurile ruşinoase este orbit de ele. Căci fiecare lucru rău începe de la un lucru mic şi hrănit treptat ia amploare. Căci gândurile rele sunt un năvod bine împletit [diktyon polyplokon] şi cel ce s-a încurcat într-o parte, dacă va fi nepăsător, va fi prins cu totul de ele spre păcat. Căci nu se înfiripă nor fără adiere de vânt, şi nici nu se naşte patimă fără gând ruşinos. Iar dacă omul cel dinăuntru îmbărbătat de ajutorul lui Dumnezeu se războieşte cu gândurile, războindu-se [cu ele], harul lui Dumnezeu le face să dispară. Iar dacă se înarmează numai cu înfrânarea exterioară, va fi găsit trădător al darurilor harului lui Dumnezeu.
Căci nu abţinerea de la mâncăruri este cea care naşte curăţia şi luminează sufletul şi face să strălucească mintea şi curăţeşte conştiinţa, ci abţinerea de la gândurile ruşinose şi dorul Împărăţiei cerurilor; cu harul şi îndurările şi iubirea de oameni a Celui ce ne-a răscumpărat pe noi prin Cinstitul Sânge [ţâşnit] din costa sa dătătoare de viaţă şi ne-a eliberat pe noi din robia înşelării, a lui Iisus Hristos Dumnezeul nostru, împreună cu Care se cuvine toată slava, cinstea, puterea şi măreţia Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pagini citate