Despre autor
Autor :
Arhid. Prof. Dr. Ioan I Ică jr

Descriere Autor :
Profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă Andrei Şaguna din cadrul Universităţii Lucian Blaga din Sibiu

Email Autor :
ioanicajr@gmail.com

Adresa Autor :
-

Cuprins
Metadate
Numar :
1 / 2015
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Eseu bibliografic

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat

Articol intreg

Profesor de Noul Testament, preot şi episcop, Nicholas Thomas Wright este astăzi unul din cei mai mari teologi ai creştinismului contemporan, reprezentând în chip glorios spiritul şi tradiţia teologică şi eclezială ale Bisericii Angliei.
Complexitatea tradiţiei creştine britanice
Pentru înţelegerea acestui cadru specific, se impune rememorarea câtorva elemente istorice esenţiale. Devenit astăzi, pe urmele imperiului colonial britanic şi misiunilor din ultimele trei secole, o comuniune eclezială mondială alcătuită din 44 de Biserici naţionale, grupând aproximativ 80 de milioane de credincioşi, anglicanismul actual este rezultatul unor opţiuni şi procese istorice. Ele au determinat apariţia şi formarea, în secolul XVI, a Bisericii Anglicane în contextul răspândirii în întreaga Europă Occidentală a diverselor tipuri de reforme protestante – luterană, calvină şi radicală (spiritualistanabaptistă). Anglicanismul are o poziţie specială în sânul confesiunilor creştine occidentale, el neavând nicio mărturisire de credinţă oficială (cum sunt celelalte Biserici Protestante), niciun teolog reformator fondator, ca Luther († 1546) pentru luteranism sau Calvin († 1564) pentru reformaţi, nicio autoritate centrală doctrinară sau administrativă ca romano-catolicismul.
La origini s-a aflat intenţia energicului rege englez Henry VIII Tudor (1509-1547) de a constitui împotriva universalismului papal roman o Biserică de stat naţională de tip bizantin, reprezentând o naţiune creştină înnoită şi unificată în supunere şi uniformitate, sub conducerea unui monarh creştin cu drept divin de decizie suverană ultimă atât în chestiunile lumeşti, cât şi în cele spirituale. Excomunicat de Roma în 1533, Henry VIII a dorit în final un catolicism naţional purificat şi modernizat (fără mănăstiri), la distanţă faţă de Roma, dar şi faţă de Wittenberg, Geneva sau Zürich. Teologii şi clericii anglicani au fost nevoiţi să ţină în echilibru dificila tensiune creată de dubla fidelitate, faţă de supremaţia regală şi primatul Scripturii. În timpul scurtei domnii a regelui băiat Edward VI (1547-1553) s-a încercat impunerea în Biserica Angliei a unei reforme de tip calvin susţinută de arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Cranmer († 1556). Prin publicarea în 1549 a faimoasei The Book of Common Prayer, acesta a dat identitatea liturgică a noii Biserici. În 1560, John Knox († 1572) a reuşit crearea în Scoţia a unei Biserici Reformate, cu organizare presbiteriană inspirată de teologia şi modelul ecleziologic al Genevei lui Calvin. La fel de scurta domnie a „sângeroasei” regine Mary Tudor (1553-1558), căsătorită cu Filip II al Spaniei, a însemnat încercarea brutală de restaurare a romano-catolicismului, represiunii căzându-i victimă acum înalţi clerici anglicani martirizaţi; în 1555 au fost arşi pe rug la Oxford episcopii Hugh Latimer şi Nicholas Ridley, în 1556 fiind ars pe rug tot aici însuşi arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Cranmer, principalul artizan eclezial al anglicanismului.
În lunga şi glorioasa domnie a reginei Elisabeth I (1558-1603), anglicanismul e restabilit şi definit pentru totdeauna ca „via media” între Roma şi Geneva. Oficializarea a avut loc prin publicarea în 1559 a ediţiei revăzute a „Cărţii rugăciunilor în comun” şi prin adoptarea oficială în 1561 – ca reacţie la excomunicarea reginei de către Roma în 1560 – a celor 39 de articole menite să precizeze identitatea Bisericii Angliei. La intervenţia suveranei, articolele au fost grupate în patru secţiuni: 1–8 despre „credinţa catholică”, privitoare la Sfânta Treime, Scriptură şi crezuri; 9–18 despre „religia personală”, articole protestante moderate despre păcat şi justificare, dar cu Biserică şi sacramente; 19–31 despre „religia corporată”, articole anglicane despre Biserica instituţională, sinoade şi cult; şi 32–39 „varia” despre celibat, excomunicare, jurisdicţie şi tradiţii bisericeşti. Formula ecleziologică anglicană de Biserică naţională unitară, de stat, monarhică şi episcopală, a fost apărată împotriva celei protestante puritane, presbiteriene şi congregaţionaliste de episcopul John Jewel († 1571) în Apologia Ecclesiae Anglicanae din 1562 şi, mai ales, de Richard Hooker († 1600) în sinteza Of the Laws of Ecclesiastical Polity (1594, 1597). Anglicanismul teologic se defineşte astfel printr-o încercare de a ţine la un loc în echilibru o autoritate în trepte: Scriptura, tradiţia şi raţiunea, în serviciul construcţiei unei Biserici instituţie umană autonomă (ruptă de Roma), cu vocaţia divină de a proclama Evanghelia prin Cuvânt şi Taine, dar menţinând cele trei trepte ale preoţiei, precum şi învăţătura şi succesiunea apostolică.
În prima jumătate a secolului XVII, pe timpul domniilor lui James (1603–1625) şi Charles I Stuart (1625-1649), reacţionând la progresele puritanismului, erudiţii episcopi Lancelot Andrews († 1626), William Laud († 1645) şi Jeremy Taylor († 1667) exprimă conştiinţa de sine a anglicanismului de a nu fi o confesiune între altele, ci adevărata Biserică a lui Hristos liberă de orice fel de „inovaţii”, atât romane, cât şi protestante, bazată în acelaşi timp pe supremaţia Scripturii, dar şi pe tradiţia dogmatică, sacramentală şi canonică a Bisericii primelor secole- şi având în frunte regi şi episcopi de drept divin cu învăţătură şi succesiune apostolice. În formula sintetică a lui Lancelot Andrews († 1626)- anglicanismul are drept norme: „un singur canon [biblic], două testamente [vechi şi nou], trei crezuri [apostolic, niceo-constantinopolitan şi atanasian], patru Sinoade Ecumenice [Niceea, Constantinopol, Efes şi Chalcedon] şi Părinţii Bisericii din primele cinci secole”. Puritanii calvinişti au refuzat acest anglicanism oficial ca un papism deghizat şi un conformism politic inacceptabil. Tensiunile au condus la revoluţia puritană care a însoţit sângerosul război civil din anii 1642-1651 dintre parlamentul dominat de presbiterieni şi regele absolutist Charles I, executat în 1649, după ce în 1645 fusese executat şi arhiepiscopul William Laud, adversarul puritanilor şi adept al unei apropieri de ortodocşii răsăriteni. Sub protectoratul republican al lui Oliver Cromwell (1649-1658), episcopatul este abolit, „Cartea rugăciunilor în comun” e interzisă şi are loc încercarea de a reforma Biserica Angliei în sensul presbiterian calvinist definit de Confesiunea de credinţă adoptată la Westminster în 1656.
Revenirea pe tron a lui Charles II (1660-1685) a adus însă restaurarea structurilor anglicanismului oficial ca unică Biserică de stat. Actul de uniformitate din 1662 a avut drept efect expulzarea din Biserica Angliei a 3000 de pastori puritani, iar Actul de testare din 1672 elimina din structurile de stat pe romano-catolici. Presiunile lui James II (1685-1688), convertit la romano-catolicism, au dus la demiterea sa şi aducerea pe tronul Angliei în 1688 a lui William de Orania. Patru sute de înalţi clerici anglicani, în frunte cu arhiepiscopul de Canterbury, refuză însă pe motive de loialitate dinastică să depună jurământul de fidelitate faţă de noul monarh şi ies din Biserica oficială (căutând un contact cu ortodocşii). Actul de toleranţă din 1689 stabileşte condiţiile de libertate a cultului pentru puritanii disidenţi (nu şi pentru antitrinitari şi romano-catolici): jurăminte de fidelitate şi recunoaşterea supremaţiei regale, precum şi semnarea celor 39 de articole pentru cler. Pierzându-şi clericii devotaţi atât reformei, cât şi tradiţiei, noul cler îşi caută acum inspiraţia în principiile iluminismului susţinând creştinismul raţional şi moral (al arhiepiscopului John Tillotson, † 1694, sau filozofului John Locke, † 1704) şi o Biserică al cărei scop principal este sădirea moralei personale în vederea menţinerii ordinii publice.
Biserica Angliei rămâne dominantă şi privilegiată, dar anglicanismul traversează o nouă criză de identitate, ale cărei reverberaţii se resimt până astăzi, semn al unei tensiuni structurale. Din secolul XVIII încolo, anglicanismul e în căutarea fixării pe unul din cele trei locuri ale autorităţii: Scriptura, tradiţia, raţiunea. Sub impactul iluminismului, religia devine o chestiune de opţiune liberă individuală; ca atare, se înregistrează un declin al religiei convenţionale şi o proliferare a asociaţiilor voluntare şi grupurilor care devin biserici în biserici. Anglicanii au oscilat mereu între viziuni opuse care situează autoritatea fie în raţiune şi moralitate (principiul iluminist), fie în structura episcopală şi sacramentală a Bisericii (principiu de sorginte catolică), fie în Cuvântul biblic al lui Dumnezeu şi experienţa Sa nemijlocită în inimă (principii protestante). Ca urmare, Biserica Angliei se scindează între o „Biserică largă” (broad church), axată pe moralitatea publică, o „Biserică de sus” (high church), cu accent pe ritual, instituţie şi ierarhie, şi o „Biserică de jos” (low church), antirituală, comunitară, cu teologie calvinistă şi accent pe stilul de viaţă şi transformarea activă individuală a lumii, plecând de la experienţa trezirii şi convertirii personale, care devine, alături de Biblie, un test al apartenenţei creştine.
Anglicanismul devine în secolul XVIII, alături de pietismul german, teren propice de înflorire a aşa-numitului „metodism” – promovat de fraţii John († 1791) şi Charles Wesley († 1788) – şi al aşa-numitului „evangelicalism”, devenit în diverse forme un pol constitutiv al Bisericii Angliei, şi astăzi o vastă mişcare transdenominaţională în protestantismul contemporan. Evangelicalismul cunoaşte două tipuri principale dezvoltate plecând de la cele două curente care coexistă cu tensiuni între ele în interiorul său: unul care accentuează experienţa subiectivă, revărsat în harismatism şi „pentecostalism”, şi altul care insistă pe ortodoxia biblică a credinţei şi necesitatea stabilirii de „fundamente” şi limite stricte în credinţă şi morală, insistenţă devenită „fundamentalism”. Există de asemenea un evangelicalism „confesional” şi unul „generic”, dar şi unul „postconservator”. Comun tuturor formelor de evangelicalism e un etos creştin centrat pe Cruce, Biblie, convertire individuală, misiune şi activism. Esenţa „Evangheliei” e văzută în jertfa ispăşitoare de pe Cruce a lui Hristos, primită ca îndreptare prin credinţă personală în experienţa convertirii individuale sub autoritatea infailibilă unică a Bibliei şi cu imperativul misionar al transmiterii ei celorlalţi. Conservator, evangelicalismul se opune liberalismului filozofic raţionalist şi moral promovat de cultura iluministă şi cea a universităţilor, inclusiv de teologiile protestante din universităţi, şi este înfloritor la nivelul comunităţilor locale.
Celălalt răspuns la liberalism şi criza autorităţii l-a reprezentat aşa-numitul „anglo-catolicism”, afirmat viguros la mijlocul secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX. Odată cu faimoasa „mişcare de la Oxford” (1833-1845) şi sub influenţa romantismului şi estetismului, s-a afirmat un puternic accent pe liturgic, pe altar, pe euharistie, spovedanie, spiritualitate, cu intenţia de a reveni la standardele clasice ale anglicanismului „high church” din secolul XVII. Înfloritor în anii ’30 ai secolului XX, cuprinzând circa o treime dintre anglicani, anglo-catolicismul e actualmente în declin.
A doua jumătate a secolului XIX a adus cu sine organizarea Comuniunii Anglicane mondiale prin intermediul Conferinţelor episcopale de la Lambeth, demarate în 1867 şi continuate regulat până astăzi. Cea de-a patra Conferinţă Lambeth din 1888 a adoptat drept criteriu pentru unificarea misiunilor creştine, „cvadrilater-ul” Scriptură – Crezuri – Botez şi Euharistie – episcopat istoric adaptat local, devenit unul din impulsurile şi reperele fondatoare ale mişcării ecumenice declanşate în aceeaşi perioadă şi continuate de-a lungul secolului XX.
Principala problemă care afectează anglicanismul timpului nostru este criza creată de secularizarea moralei publice în cultura occidentală postmodernă, care nu se mai orientează după un consens moral, chiar secularizat, cu origini în tradiţia iudeo-creştină, ci îşi propune drept obiectiv crearea cadrului exprimării libere a indivizilor. Riscul evident deja în problemele şi dezbaterile interne create de morala sexuală, feminism etc., este ca tendinţa majoritară dominantă în anglicanismul liberal, orientat spre susţinerea moralităţii publice, să adopte treptat agenda şi criteriile noii moralităţi seculare. Împotriva acestei tendinţe şi a dezintegrării consensului etic se ridică mişcările de înnoire atât din anglo-catolicism („affirming Catholicism”), cât şi din evangelicalismul anglican („open evangelicalism”, „charismatic Anglicans”). Oricât de diferite ca abordare, ele sunt unite în angajamentul comun faţă de o viaţă înnoită în Hristos şi faţă de morala biblică tradiţională. Anglicanismul de centru contemporan îşi menţine încă un etos specific, caracterizat de deschidere intelectuală şi integrarea practică a diversităţii – faimoasa „comprehensiveness” anglicană menită să cuprindă atât principiul protestant, cât şi substanţa catolică a creştinismului, atât Scriptura, cât şi Biserica, biblicul şi liturgicul, Evanghelia şi viaţa –, cu o conştiinţă a umilinţei faţă de adevăr şi rezervă faţă de judecăţile exclusive şi definitive, la egală distanţă faţă de relativism şi fundamentalism. O harismă provocatoare şi riscantă, dar şi benefică şi necesară în climatul spiritual al epocii noastre, polarizat pe dihotomii periculoase şi sterile.
Sub semnul dublei vocaţii – reperele unui itinerar
Născut pe 1 decembrie 1948 în Morpeth, Northumberland (nordul Angliei), ca al doilea copil al lui Nicholas Irwin Wright şi Rosemary Forman, Nicholas Thomas Wright a crescut într-o familie evlavioasă de oameni de afaceri, care trăia în spiritul tradiţional al „anglicanismului de centru” (middle Anglicanism) şi dăduse mai mulţi slujitori ai Bisericii. Încă de la şapte-opt ani, Tom Wright a simţit şi el această chemare. A urmat între 1962-1968 liceul Sedbergh din Yorkshire, clasa specializată în limbi clasice, pasionat în acelaşi timp de sporturi (crichet, rugbi şi atletism) şi de muzică (pian, chitară, trombon). Şi-a continuat studiile la Oxford, Colegiul Exeter (azi Merton), absolvind în 1971 filologia clasică, iar în 1975 teologia la Wycliffe Hall. Căsătorit cu Margaret Elisabeth Anne Fiske, cu care va avea patru copii: doi fii şi două fiice, a fost hirotonit în 1974 diacon, iar în 1975 preot anglican. Dând curs celor două vocaţii – spirituală şi ştiinţifică – percepute cu egală intensitate, a împletit fericit două cariere – bisericească şi teologică –, pe care le-a îmbinat şi ilustrat în chip intens şi strălucit de atunci încoace. Între 1975–1978 a fost cercetător şi asistent la Colegiul Merton din Oxford, funcţii pe care le-a deţinut între 1978-1981 la Colegiul Downing din Cambridge. Obţinând în 1981 doctoratul în teologie la Oxford, N.T. Wright sa mutat pentru cinci ani în Canada, devenind, între 1981 şi 1986, profesor asistent de Noul Testament la Universitatea McGill din Montreal şi totodată profesor şi capelan la Colegiul Teologic Diecezan anglican de aici. În 1986 a revenit la Oxford, unde a fost timp de şapte ani, conferenţiar de Noul Testament al Facultăţii de Teologie şi capelan al Colegiului Worcester. În 1993 părăseşte Oxfordul şi universitatea pentru a se dedica unor slujiri bisericeşti tot mai înalte: după patru ani ca protopop (dean) în Lichfield, între 1994 şi 1999 şi alţi trei ani, 2000-2003, canonic şi teolog (lector theologiae) la faimoasa Westminster Abbey, în iulie 2003 a fost hirotonit episcop al diecezei anglicane Durham, cel deal patrulea scaun în ierarhia Bisericii Angliei. A exercitat această slujire pastorală cu zel misionar şi luări de poziţii răsunătoare în chestiuni controversate ale actualităţii, atât morale (împotriva homosexualităţii în Biserică), cât şi economice şi politice, până în 2010. După şapte ani de episcopat, N.T. Wright a demisionat şi s-a retras din pastoraţia nemijlocită tot mai solicitantă, dedicându-se exclusiv studiilor pentru a-şi putea încheia opera teologică monumentală demarată în 1989. Din 2010 şi până astăzi, funcţionează ca profesor cercetător de Noul Testament şi creştinismul timpuriu la Colegiul St. Mary al Universităţii St. Andrews, cea mai veche universitate a Scoţiei. Acestea sunt reperele cronologice oficiale ale dublului parcurs exemplar, academic şi ecleziastic, al profesorului de teologie, preotului şi episcopului N.T. Wright, devenit în răstimpul ultimelor patru decenii, creatorul unei formidabile opere teologice, ştiinţifice, dar şi populare şi pastorale, de o incredibilă vastitate, şi, incontestabil, unul din cei mai importanţi teologi ai timpului nostru.
Geneza unei vocaţii teologice profetice
Geneza şi formele acestui fascinant itinerar teologic şi pastoral se înţeleg pe fundalul contextului în care sa dezvoltat. Acesta a fost mediul evangelicalismului anglican de tradiţie teologică reformat-calvină şi orientare puritană, în care N.T. Wright s-a format şi a activat (conducând cercuri de studii biblice) în adolescenţă şi studenţie, participând efectiv în anii ’70 la dezbaterile intense asupra identităţii evangelicale anglicane. Începând din 1967 şi continuând în 1977 şi 1988, o serie de congrese naţionale ale anglicanilor evangelicali au afirmat necesitatea ieşirii din izolare şi mentalitate de ghetou şi a înnoirii prin deschidere spre deplinătatea Evangheliei, dar şi spre cultură şi celelalte confesiuni creştine întro formulă de „evangelicalism deschis” (open evangelicalism).
Cei mai importanţi lideri ai acestei direcţii din a doua jumătate a secolului XX au fost John Stott (1921-2011) şi James I. Packer (n. 1926). Misionar laic neobosit mai întâi între studenţi şi apoi în lumea întreagă, autor a peste cincizeci de cărţi de explicare a creştinismului începând cu faimoasa Basic Christianity (1958, vândută în 2,5 milioane de exemplare în 54 de limbi), britanicul J. Stott a devenit figura mondială a evangelicalismului alături de omologul său american, pastorul baptist Billy (William) Graham (n. 1918). Împreună au organizat în 1974 la Lausanne, Elveţia, un congres internaţional, care a reunit 2700 de lideri evangelicali din 150 de ţări, dedicat lansării unei evanghelizări mondiale; principiile călăuzitoare ale acestei campanii au fost formulate în cele 15 puncte ale unui Legământ (Covenant) misionar, principalul document al congresului mondial al evangelicalismului.
Cel mai important teolog al noului „evangelicalism deschis” a fost J.I. Packer, preot şi teolog englez stabilit din 1979 la Vancouver în Canada. Într-o puzderie de publicaţii, Packer a pledat viguros pentru un creştinism evangelical ortodox doctrinar, practic, pur, moral, unificator şi raţional, bazat pe fundamentele evangelicalismului puritan clasic: autoritatea supremă a Scripturii, maiestatea lui Iisus Hristos Dumnezeu Întrupat şi Mântuitor al umanităţii păcătoase, domnia Duhului Sfânt, necesitatea convertirii personale, prioritatea evanghelizării atât pentru creştin, cât şi pentru Biserică, şi importanţa comunităţii ca un corp structurat, dar integrat şi viu. Formulă de minimalism ecleziologic de tip republican, în care ritualul, ierarhia, tradiţia canonică devin clar secundare.
Identificat acum ca un tânăr teolog evangelical în ascensiune, N.T. Wright a funcţionat o vreme ca secretar al Consiliului Casei Latimer, centru de studii înfiinţat de Packer şi alţii pentru a promova teologia evangelicală în Biserica Angliei. În 1975, tânărul Wright a făcut parte din delegaţia Bisericii Angliei la Adunarea Consiliul Mondial al Bisericilor de la Nairobi, experienţă ecumenică care l-a marcat. În prima din cele trei cărţi editate de J. Stott ca pregătire a celui de-al doilea Congres Naţional al anglicanilor evangelicali din 1977, N.T. Wright a scris împreună cu un confrate capitolul despre „Iisus Hristos Singurul Mântuitor”. Iar în 1980 a publicat un studiu asupra identităţii evangelicale anglicane, republicat în 2008 împreună cu alte două studii ale lui Packer din 1978 şi 1981, însoţite de două substanţiale prefeţe ale celor doi. Subintitulat „Povestea a două cercuri” (A Tale of Two Circles), studiul lui N.T. Wright din 1980 încerca o fenomenologie a raporturilor dintre anglicani şi evangelicali, inventariind patru poziţii: cea a exclusiviştilor dogmatici (două cercuri separate care nu se intersectează), cea a inclusiviştilor oficiali (cerc mic de anglicani evangelicali în cercul mare anglican), cea a constituţionaliştilor idealişti (cerc mic anglican în cercul mare de evangelicali anglicani) şi cea, favorizată de Wright, a realiştilor contemporani (cercuri intersectate cu o zonă variabilă comună).
În criza de identitate a evangelicalismului anglican, creată, pe de o parte, de refuzul evangelicalilor de a adopta linia de deschidere spre ceilalţi creştini promovată de Packer – iniţiator în 1994 al mişcării „Evangelicals and Catholics Together” – şi replierea pe poziţiile separatisme ale evangelicalismului conservator fundamentalist şi nonconformist, iar, pe de altă parte, de tentaţiile „postevangelicalismului” harismatic, N.T. Wright s-a situat ferm pe poziţiile integratoare ale anglicanismului, refuzând capcana polarizărilor simpliste, criticând anticatolicismul, antiritualismul, antisacramentalismul, minimalismul ecleziologic ca o lectură insuficientă a Scripturii. Tocmai fidelitatea faţă de Scriptură implică în viziunea sa o învăţătură consistentă despre Biserică şi Sfintele Taine şi o practică liturgică solidă şi consecventă. N.T. Wright a devenit treptat un critic profetic al impasurilor tradiţiei protestante pledând pentru revizuirea drastică a lecturii protestante clasice a justificării prin credinţă ca religie strict personală, cu excluderea Bisericii şi a Sfintelor Taine, şi opunând facil interioritatea credinţei ritualului exterior etc. ca o interpretare insuficientă şi reducţionistă a teologiei pauline. Prefaţa din 2008 marchează limpede motivele despărţirii căii episcopului Wright de calea evangelicalismului puritan clasic, reprezentat de mentorii săi spirituali din tinereţe, J.I. Packer şi J. Stott. Acestea sunt, pe de o parte, absenţa izbitoare şi elocventă în acesta din urmă a Împărăţiei lui Dumnezeu şi a Evangheliilor, iar, pe de altă parte, de o lectură individualistă, fragmentară, dualistă de tip augustinian a Noului Testament şi a teologiei pauline plecând de la interpretarea protestantă a Epistolelor către Galateni şi Romani dată de reformatorii secolului XVI. Deşi canonizată în protestantism, această viziune individualist-dualistă omite aspecte esenţiale ale Bibliei, ignoră orizontul comunitar-istoric al lui Israel şi al Evangheliilor şi viziunea cosmică paulină a Epistolelor către Efeseni şi Coloseni. Paradoxal, biblicismul protestant a ajuns astfel să nu mai fie biblic, îngustând amplitudinea, plinătatea şi lărgimea Bibliei însăşi. Ca atare, tradiţia biblicistă reformată devenită infailibilă în protestantism, trebuie reformată în continuare de o lectură mai deplină a Scripturii. Reformatorii înşişi trebuie reformaţi pentru că n-au reuşit sau n-au îndrăznit să intre suficient de adânc în Scriptură şi în catholicitatea Revelaţiei. O lectură adecvată a Bibliei înţelege însă Biserica în orizontul Împărăţiei lui Dumnezeu şi în contextul obligatoriu al istoriei lui Israel ca popor al lui Dumnezeu, înnoit în Hristos Cel răstignit şi înviat ca sămânţă a noii creaţii.
În căutarea adevăratei gândiri a Sfântului Pavel
Echivalând cu o schimbare de paradigmă („reformă a reformei”), viziunea teologică a lui N.T. Wright s-a constituit treptat într-un parcurs solicitant care si-a dorit a asuma simultan exigenţele dublei fidelităţi atât faţă de pastoraţie şi slujirea Bisericii, cât şi faţă de ştiinţă şi teologia academică biblică şi, ulterior, istorică.
Tema care l-a preocupat obsesiv de la licenţă şi teza de doctorat până astăzi a fost înţelegerea sensului real al teologiei pauline a Epistolei către Romani plecând de la capitolele 9-11. Meditând asupra acestora, a ajuns treptat să-şi dea seama de necesitatea unei schimbări esenţiale de perspectivă metodologică. Acum a înţeles că problemele Apostolului Pavel şi ale Scripturii sunt de fapt cu totul altele decât cele ale creştinilor contemporani ori ale ştiinţei biblice moderne, sau decât cele ale reformatorilor (Luther sau Calvin) ori anticilor (Augustin), şi acele probleme contează de fapt pentru a ajunge la o înţelegere adevărată a gândirii pauline. După ce iniţial abordase Romani 9-11 din perspectiva controverselor despre predestinaţie, s-a convins că problema lui Israel şi a Torei e tema centrală a întregii epistole. A înţeles că pentru Pavel faptul că Iisus e Hristos înseamnă că Iisus e Mesia sau regele reprezentant al lui Israel, Poporul lui Dumnezeu, temă pe care a analizat-o în teza de doctorat nepublicată, susţinută în 1981 la Oxford sub îndrumarea profesorului George B. Caird.
Teologia paulină va continua să fie în centrul preocupărilor lui N.T. Wright, acum profesor de Noul Testament la Montreal (1981-1986) şi Oxford (1986-1993). Studiilor pauline publicate în acest interval li s-a adăugat comentariul la Epistolele către Coloseni şi Filimon. Potrivit mărturisirii proprii, de scrierea acestui comentariu paulin se leagă cea mai importantă schimbare de perspectivă teologică din itinerarul intelectual al lui N.T. Wright. Acum şi-a dat seama de faptul că dualismele luterano-iluministe dintre credinţă şi cultură, Biblie şi lume, revelaţie şi politică sunt o capcană şi o fundătură şi trebuie depăşite pentru înţelegerea corectă a gândirii pauline, care e una de tip holistic. O primă circumscriere a acestei viziuni o reprezintă cele 14 studii despre „Hristos şi Legea în teologia paulină”, publicate în 1991 sub titlul manifest Punctul culminant al Legământului. Tora fiind pentru evrei în acelaşi timp revelarea Dumnezeului unic şi cartea fondatoare a Poporului ales al lui Dumnezeu, în inima teologiei iudaice stă monoteismul şi alegerea. Pentru Pavel, fariseu convertit şi apostol, locul Torei îl deţine însă Iisus Mesia lui Israel răstignit, înviat şi înălţat; drept urmare, teologia paulină are în centru redefinirea hristologică a monoteismului în sens trinitar şi a poporului lui Dumnezeu pentru a include şi păgânii mesianici. Acestea sunt problemele teologice şi comunitare ale lui Pavel, nu cele proprii lecturii private şi individualiste a lui Augustin sau a reformatorilor. Deopotrivă de importantă în acelaşi sens este sesizarea faptului că legătura dintre Tora şi Hristos nu este una statică, ci este prinsă în dinamica istorică a marii naraţiuni a Scripturii care e, în esenţa ei, povestea Legământului lui Dumnezeu cu umanitatea reprezentată succesiv de Adam, Avraam, Moise, David şi, în punctul culminant, de Iisus.
Prin aceasta, N.T. Wright anticipa şi se înscria între promotorii „noii perspective asupra lui Pavel”, pentru care pledaseră în acelaşi timp mai vârstnicii profesori de Noul Testament, americanul Ed P. Sanders (în 1977) şi britanicul James D. Dunn (în 1983 şi 2003). Cel dintâi a schimbat radical imaginea occidentală clasică despre iudaismul antic, înţeles ca o religie legalistă a Legii şi faptelor meritorii respinsă de Iisus şi Pavel în numele unei religii a credinţei şi harului. Sanders a arătat că iudaismul era de fapt o religie a Legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul Său în urma unei alegeri şi izbăviri a acestuia, care se obligă, ca răspuns la acest har, să urmeze voinţa Lui întrupată în Lege. Fiind un „legalism al Legământului” (a convenantal nomism), chestiunea decisivă a iudaismului era cea a semnului apartenenţei la comunitatea poporului ales şi mântuit al lui Dumnezeu: pentru evrei, aceasta era Tora, pentru creştini, era Iisus Mesia. Astfel că nu relaţia între har, credinţă şi fapte era diferenţa esenţială între evrei şi creştini, ci credinţa acestora din urmă că Iisus e Regele mesianic al lui Israel şi Domnul lumii.
N.T. Wright a situat însă această „nouă perspectivă” în cadrul istoric al marii naraţiuni biblice a Legământului, interpretată de el astfel: intenţia unui Legământ al lui Dumnezeu cu umanitatea, zădărnicită de păcatul lui Adam şi al urmaşilor săi, a fost reluată cu Avraam şi familia sa, viitorul popor Israel, prin care binecuvântarea lui Dumnezeu trebuia să se extindă la întreaga umanitate. Nerespectând Legământul perfectat pe Sinai cu Moise, Israel a fost pedepsit prin exil. După reîntoarcerea de la Babilon, păcatul lui Israel a fost cel colectiv, al exclusivismului alegerii şi refuzului de a fi lumină pentru naţiuni. În cele din urmă, Legământul nou va fi încheiat abia de Iisus Mesia, adevăratul Adam şi adevăratul Israel, Care prin activitatea, ascultarea, moartea şi învierea Sa inaugurează noul Popor al lui Dumnezeu şi Noua Creaţie ca Împărăţie a lui Dumnezeu, al cărei Domn este. Problema lui Pavel fiind cea a comunităţii eshatologice, faimoasa „îndreptare” nu era, prin urmare, o chestiune privată de mântuire subiectivă, ci o definire a apartenenţei la comunitatea mântuită a Legământului.
Viu contestată de cercurile evangelicale conservatoare ca răsturnare „eretică” a poziţiilor protestantismului clasic şi a viziunii reformatorice despre „evanghelia” justificării prin credinţă, „noua perspectivă asupra lui Pavel” a lui N.T. Wright este într-adevăr o răsturnare de paradigmă epocală în studiile pauline, cu orizonturi excepţionale şi efecte salvatoare pentru Biserica şi teologia creştină în ansamblul său. Pe de o parte, ea permite ieşirea din impasurile individualismului, dualismului şi antisemitismului creştinismului occidental, iar, pe de altă parte, face cu putinţă sesizarea continuităţii esenţiale dintre Vechiul şi Noul Testament, dintre Iisus şi Pavel, precum şi depăşirea traumelor creştinismului occidental scindat între tradiţiile confesionale rivale catolică şi protestantă.
La originile creştinismului: problema lui Dumnezeu cu umanitatea şi creaţia
În 1989, aflat în an sabatic la Ierusalim, dar şi în ultimii ani ai carierei universitare – în 1993 părăsind Oxfordul pentru a se dedica pentru aproape două decenii diferitor slujiri în cadrul Bisericii anglicane —, N.T. Wright a schiţat şi a pus bazele operei sale teologice majore: o monumentală investigaţie în mai multe volume a Originilor creştinismului şi problemei lui Dumnezeu (Christian Origins and the Question of God). Prin însăşi formularea sa, titlul sugerează un demers integrator în acelaşi timp istoric, teologic şi apologetic, efortul de a depăşi printr-un robust realism critic atât viziunea anistorică a teologiilor Noului Testament, cât şi viziunea neteologică a istoriilor creştinismului timpuriu integrând textele în contexte, interpretându-le în lumina problematicii acestora şi testândule astfel atât coerenţa internă literară şi teologică, cât şi credibilitatea istorică. Nu este vorba de clasicele apologii creştine care pleacă de la problema lui Dumnezeu şi a creştinismului pentru raţiunea şi libertatea omului, ci de un demers răsturnat în sens biblic. Creştinismul este soluţia lui Dumnezeu la problema pusă de intenţia Sa de a-Şi duce la desăvârşire planul demarat prin creaţia lumii şi omului.
Proiectul iniţial – acela de a scrie o carte în două volume despre Iisus şi Pavel – sa precizat şi amplificat în etape: dipticul Iisus – Pavel s-a transformat în trilogia Iisus – Pavel – Evangheliile, ca în final, arhitectura finală a proiectului să ia forma unei pentalogii în şase volume: Noul Testament – Iisus (două volume) – Pavel – Evangheliile – Primii creştini, toate în legătură cu Dumnezeu: Noul Testament şi Poporul lui Dumnezeu – Iisus şi Victoria lui Dumnezeu – Învierea Fiului lui Dumnezeu – Pavel şi Credincioşia lui Dumnezeu – Evangheliile şi Povestea (Story) lui Dumnezeu – Primii creştini şi Scopul (Purpose) lui Dumnezeu. Până în prezent au apărut primele patru masive tomuri din cele şase proiectate (renunţarea în 2010 la episcopat fiind motivată exclusiv de dorinţa de a putea finaliza proiectul), după cum urmează:
I. Noul Testament şi Poporul lui Dumnezeu (1992, 535 p.);
II. Iisus şi Victoria lui Dumnezeu (1996, 741 p.);
III. Învierea Fiului lui Dumnezeu (2003, 817 p.);
IV. Pavel şi Credincioşia lui Dumnezeu (2013, 1700 p.).
Fascinante orchestraţii istorico-teologice, veritabile simfonii de o formidabilă amploare şi complexitate, impozantele tomuri ale opus-ului magnum al episcopului N.T. Wright – cea mai importantă operă teologică a timpului nostru – se refuză oricăror simplificări rapide. Nu mai puţin adevărat este însă că toată această imensă orchestraţie savantă exprimă o gândire clară şi precisă, pe care canonicul, episcopul şi teologul Wright a formulat-o şi o difuzează neobosit într-un limbaj accesibil publicului larg, într-o puzderie de scrieri populare, apologetice şi pastorale, care premerg, însoţesc şi continuă temele dezvoltate savant în tomurile operei sale teologice capitale.
Scrierile pastorale includ volume de meditaţii, predici şi explicări liturgice: meditaţii la Săptămâna Pătimirilor, asupra uceniciei creştine, a cultului, moralei şi spiritualităţii creştine, dar şi a pelerinajului, la „Tatăl nostru” şi Euharistie, însă şi o culegere de predici duminicale. O poziţie intermediară între scrierile pastorale şi cele populare o deţin cele 18 excelente volume de câte 200 de pagini ale scrierilor „Noul Testament pentru fiecare”, publicate între 2001-2004, 2008 şi 2011, şi grupând traducerea comentată a întregului Nou Testament, însoţite şi de o serie de tot atâtea ghiduri de studii în cercuri biblice parohiale ale tuturor scrierilor noutestamentare.
Celebritatea internaţională i-au adus-o episcopului N.T. Wright scrierile populare prin care acesta a expus în formă accesibilă creştinismul şi fundamentele lui în cheie apologetică, şi a descifrat în lumina acestora diverse fenomene manifestate în creştinismul contemporan, precum şi în cultura şi societatea postmodernă contemporană; ca, de exemplu, mitul mileniului, recentele dezastre naturale şi atacuri teroriste sau tentativele postmoderne de a recicla variante gnostice despre „Iisus” şi „Evanghelie”.
Cheia trinitară
O poziţie-cheie o deţin două volume apărute în 1992 şi 2013. Cel dintâi grupează un ciclu de meditaţii pentru parohia Newcastle-upon-Tyne în Postul Mare al anului 1992 şi publicate sub titlul Noi sarcini pentru o Biserică înnoită. Aici, N.T. Wright pledează pentru ieşirea din impasurile culturii seculare contemporane ispitite fie de neognosticism, fie de neopăgânism – efectele creştinismului dualist tradiţional al Evului Mediu şi modernităţii şi ale celui panteist liberal contemporan –, în sensul unei viziuni trinitare autentic biblice şi bisericeşti. Cel de-al doilea conţine un ciclu de conferinţe ţinute la Harvard în 2006 pe tema Evanghelia într-o lume a confuziei culturale. Şi aici răspunsurile sunt date tot într-o cheie trinitară: neognosticismului trebuie să i se pună în faţă creaţia şi Creaţia Nouă, expresie a „Dumnezeului Creator”, neoimperialismelor politice trebuie să li se reziste prin proclamarea şi actualizarea Evangheliei Împărăţiei lui „Iisus Domnul”, iar relativismul postmodern trebuie contracarat prin cunoaşterea, vorbirea şi acţiunea inspirate de „Duhul Adevărului”. Foarte recentul volum intitulat Surprinşi de Scriptură adună câteva din intervenţiile lui N.T. Wright într-o serie de „probleme contemporane” controversate în spaţiul public, cum sunt: relaţia dintre ştiinţă şi religie, în principiu sau aplicată pe chestiunile Adamului istoric sau Învierii lui Iisus, răstălmăcirile eshatologiei biblice prin supralicitarea apocaliptică a temei celei de-a Doua Veniri a lui Hristos şi ignorarea creaţiei celei noi, problema răului, a lecturii Bibliei în lumea modernă, a necesităţii şi sensului angajamentului politic şi cultural creştin în lumea actuală ş.a.
Pentru un creştinism înnoit în duhul sfântului Irineu
Alte scrieri populare se înscriu fie în prelungirea, fie în pregătirea în cheie divulgativă sau polemică a temelor orchestrate savat în volumele monumentalei serii Originile creştinismului şi problema lui Dumnezeu. Câteva din publicaţii apără polemic sau popularizează viziunea nouă despre Iisusul istoric din volumele 2 şi 3 ale seriei dedicate lui Iisus, iar altele dezvoltă sau apără – în pregătirea sintezei din volumul 4 al Originilor creştinismului… – „perspectiva proaspătă” despre Pavel schiţată deja în teza de doctorat din 1981 şi conturată în studiile din volumul paulin publicat în 1991. N.T. Wright demontează aici teza liberală modernă larg răspândită, potrivit căreia adevăratul întemeietor al creştinismului ca religie antiiudaică, având în centru pe Iisus Hristos răstignit şi înviat, ar fi fost fariseul apostat Pavel, aceasta neavând nimic dea face cu Iisus, predicatorul apocaliptic iudeu eşuat al utopiei Împărăţiei lui Dumnezeu. Potrivit lui N.T. Wright, această viziune este însă una fantezistă şi n-are dea face cu realitatea istorică şi scripturistică. Evanghelia lui Pavel, apostolul lui Iisus, Îl are în centru pe Iisus, Împăratul mesianic al lui Israel şi Domnul întregii lumi, şi este vestea cea bună a inaugurării prin Crucea şi Învierea Sa a unei noi creaţii şi a unui nou popor al lui Dumnezeu, menit să închidă în el întreaga umanitate convertită, îndreptată, sfinţită şi înnoită a lui Dumnezeu, Israel şi păgâni deopotrivă. Gândirea teologică paulină are aceleaşi trei structuri majore ca şi iudaismul – monoteismul, alegerea şi eshatologia – pe care le transformă în lumina lui Hristos şi a Duhului Sfânt în trei direcţii: „regândind pe Dumnezeu”, „redefinind Poporul lui Dumnezeu” şi „reimaginând viitorul lui Dumnezeu”. Temele ei sunt, aşadar: Creaţia şi Legământul, Mesia şi Poporul Său, Evanghelia şi imperiul. În ciuda criticilor acerbe, Wright continuă să susţină, în contra interpretării subiective a protestantismului clasic şi evangelicalismului conservator actual, că „îndreptarea prin credinţă” de care vorbeşte Pavel în câteva din epistolele sale n-are de-a face atât cu soteriologia, cât mai ales cu ecleziologia, şi este un semn distinctiv al apartenenţei la Poporul cel nou al lui Dumnezeu care se află „în Hristos/Mesia”.
Pe lângă relaţia cu Israel şi Vechiul Testament, un alt accent central în prezentarea făcută de N.T. Wright originilor creştinismului priveşte eshatologia biblică. În contra îndelungatei tradiţii spiritualiste şi individualiste a creştinismului medieval şi modern până astăzi, Evanghelia Împărăţiei lui Iisus Hristos Cel înviat, subliniază neobosit N.T. Wright, nu vrea să-i facă în stare pe creştini să meargă după moarte în „cer”, adevărata lor patrie şi sediul „Împărăţiei cerurilor”. Din contră, Evanghelia învierii are în centrul ei „viaţa de după viaţa după moarte” (life after life after death), o viaţă întrupată şi comunitară, iar, aşa cum spune „Tatăl nostru”, Împărăţia lui Dumnezeu vrea nu să urce suflete la cer, ci să coboare cerul pe pământ. Dumnezeu vrea să-şi ducă prin ea la capăt planul creaţiei şi legământul edenic, realizând în parteneriat cu oamenii o umanitate înnoită într-o creaţie nouă: „un cer nou şi un pământ nou”. Creştinismul biblic are astfel în el însuşi o speranţă viitoare „surprinzătoare”, în care se include, uitată, o viziune nouă pentru speranţa prezentă şi o orientare eshatologică radical înnoită, neevazionistă şi holistică, pentru misiunea creştină: o misiune „transformatoare” a lumii.
Nu este deloc o exagerare, aşadar, a afirma că prin teologia sa integral biblică, antidualistă şi antispiritualistă („antimarcionită”), episcopul N.T. Wright este pentru tradiţia creştinismului medieval, modern şi postmodern un veritabil nou Irineu al Lyonului al timpului nostru.
Asemenea episcopului Lyonului de la sfârşitul secolului II, episcopul N.T. Wright este atât un teolog biblic antignostic, cât şi un nou şi necesar apologet al zilelor noastre. El oferă Bisericii şi culturii actuale o nouă viziune asupra Scripturii înţeleasă nu ca o carte conţinând o revelaţie transcendentă sau una de învăţături morale, un manual de viaţă evlavioasă, ci ca instrument şi parte integrantă activă în realizarea planului lui Dumnezeu cu umanitatea prin Israel, împlinit în Iisus cel răstignit şi înviat. Biblia e cartea Poporului lui Dumnezeu şi povestea Împărăţiei Lui, autoritatea supremă nerevenindu-i însă ei înseşi, ci fiind „autoritatea lui Dumnezeu exercitată prin Scriptură” în Biserică. La capătul unei radiografii a diverselor versiuni ale celor două tipuri de lectură – tradiţional-religioasă şi istoric-critică – de care a avut parte Biblia în primele şaisprezece secole ale istoriei Bisericii şi în cele trei secole de cultură postiluministă, cu răstălmăcirile ei de „dreapta” sau de „stânga”, episcopul Wright încheie pledând şi aici pentru depăşirea polarizărilor şi necesitatea unei „exegeze proaspete”, una în acelaşi timp „orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu” şi „înrădăcinată în istorie”. Făcând loc atât tradiţiei, trăind în dialog cu lecturile anterioare, cât şi raţiunii, acordând atenţie contextelor, ea trebuie să restituie o „viziune pluristratificată” despre Biblie, în al cărei centru se află o naraţiune în cinci acte: creaţie – cădere – Israel – Iisus – Biserică (eliminarea locului lui Israel fiind responsabilă de distorsiunile survenite atât în tradiţie, cât şi în ştiinţa biblică modernă). Cinci sunt în viziunea sa caracteristicile necesarei lecturi holistice, nedualiste, a Scripturii: aceasta trebuie să fie „total contextuală”, „înrădăcinată liturgic”, „studiată în privat”, „împrospătată de ştiinţa adevărată” şi „învăţată de lideri acreditaţi ai Bisericii”.
O nouă apologie biblică a creştinismului
Episcopul N.T. Wright nu este însă doar teolog biblic, ci şi apologet. Cum lasă să se înţeleagă titlurile unora din cărţile sale populare, acestea se înscriu în tradiţia apologetică britanică ilustrată strălucit în prima jumătate a secolului XX de anglicanul C.S. Lewis (1893-1963). Profesor de literatură engleză veche la Oxford din 1925, convertit aici de la ateism la creştinism în 1929 de prietenul său, celebrul romancier catolic J.R.R. Tolkien (1892-1973; autorul trilogiei Stăpânul inelelor), C.S. Lewis a scris până la moartea sa câteva zeci de scrieri apologetice creştine şi romane alegorice în cheie creştină (de exemplu, faimosul ciclu al celor şapte Cronici din Narnia sau trilogia „spaţială”). Ele i-au adus o binemeritată celebritate mondială şi o veneraţie exaltată în cercurile evangelicale americane. De o popularitate imensă s-au bucurat şi autobiografia lui Lewis intitulată Surprins de Bucurie, publicată în 1955, şi, mai ales, încercarea de justificare morală şi raţională a creştinismului din seria de conferinţe radiodifuzate din 1942-1944, publicate în 1952 sub titlul Creştinism, pur şi simplu. Recunoscându-şi întreaga admiraţie faţă de acuitatea şi onestitatea intelectuală a demersului teologului literar amator C.S. Lewis, episcopul N.T. Wright nu ezită să-şi mărturisească şi perplexităţile în faţa omisiunilor din Creştinism, pur şi simplu. Meditaţiile lui Lewis acreditează un creştinism centrat pe Întrupare şi Cruce interpretate sui generis în absenţa izbitoare a Împărăţiei şi Învierii, precum şi omiterea deliberată a oricăror referinţe la Israel şi Vechiul Testament şi la contextul istoric sau biblic al lui Iisus. În ultimă instanţă, C.S. Lewis ajunge fără voie să justifice creştinismul de-iudaizat tipic al civilizaţiei occidentale pentru a cărui deconstrucţie biblică pledează Wright.
În replică pozitivă, episcopul Wright a scris în primul deceniu al noului mileniu propria sa trilogie apologetică creştină cuprinsă în volumele: Creştin pur şi simplu (2006), Surprinşi de speranţă (2007) şi Virtutea renăscută (2010) – o fascinantă încercare de a circumscrie cât mai simplu şi clar cu putinţă esenţa „creştinescului”, elementul comun tuturor diverselor tradiţii creştine. În viziunea din Creştin pur şi simplu, aspiraţiile şi căutările omului după dreptate, spiritualitate, relaţii umane autentice şi frumos nu sunt prin ele însele argumente pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu, Care nu e nici un obiect al lumii noastre, nici o idee a minţii noastre, dar sunt ecourile unei voci care trimite în direcţia unui centru misterios. La acesta nu putem ajunge însă prin eforturile noastre, de aceea credinţa creştină are în centru povestea biblică a unui Dumnezeu Creator Care intră El Însuşi în legătură cu lumea şi omul prin Israel şi apoi prin Iisus şi Duhul, pentru a-şi demara şi realiza planul izbăvirii şi restaurării creaţiei Sale ca Templu, ca Împărăţie a Sa. A fi creştin înseamnă atunci „pur şi simplu” a asuma acest plan al lui Dumnezeu Creatorul urmând lui Iisus şi însufleţiţi de Duhul Sfânt într-o viaţă de venerare liturgică, rugăciune şi ascultare a Scripturii în comunitatea înnoită a Bisericii prin care începe de pe acum Creaţia nouă, locul în care promisiunea şi speranţa dreptăţii, spiritualităţii, relaţiilor şi frumuseţii devin realitate prin Înviere. Învierea a fost şi este însă prin excelenţă o „surpriză” pentru speranţele noastre cu privire atât la viaţa viitoare, cât şi la lumea prezentă, imaginea despre viitor a oamenilor jucând un rol decisiv în configurarea prezentului lor. Esenţială este însă demascarea confuziilor despre speranţa creştină, mult răspândite atât în lumea largă, cât şi în creştinism. Egal distorsionate, noţiunile actuale, spiritualiste sau materialiste, de „cer”, „înviere”, „rai”, „iad”, „purgatoriu”, „mileniu”, „parusie” etc. obstaculează autentica viziune eshatologică a Scripturii, faza finală a planului lui Dumnezeu de realizare a unei Noi Creaţii. Inaugurată în Hristos, în Duhul Sfânt şi Biserică sub forma unei Împărăţii a lui Dumnezeu pe pământ ca şi în cer, Creaţia cea Nouă e o speranţă practică pentru prezent. Ca atare, ea impune însă o regândire radicală în lumina Învierii şi Împărăţiei atât a sensului mântuirii, cât şi o remodelare structurală a misiunii Bisericii ca trăire anticipată efectivă a viitorului învierii sub forma unui „cer nou şi pământ nou”. Pentru a deveni însă efectiv, acest viitor are nevoie, pe lângă un cult divin şi o misiune înnoite, şi de o „virtute renăscută” şi o „transformare a caracterului”, care să creeze prin deprinderi oameni ai Împărăţiei, alcătuind un Corp animat de virtuţile pauline şi de roadele Duhului; dincolo de orice fel de moralism, viziunea etică a virtuţilor renăscute ale Împărăţiei în acţiune e chemată să exprime „preoţia împărătească”, condiţia fundamentală regăsită a umanităţii înnoite a Creaţiei celei Noi.
O nouă apologie biblică a lui Iisus Hristos
Creştinismul este însă definit nu de creştini, ci de Iisus Hristos, întrucât Scriptura spune nu povestea creştinilor, ci povestea lui Iisus, a cărei înţelegere corectă este, aşadar, vitală pentru creştinism. De aceea, în acelaşi timp în prelungirea trilogiei apologetice deschise de Creştin pur şi simplu, dar şi pe urmele volumelor al doilea şi al treilea şi în pregătirea celui de-al cincilea volum din seria Originilor creştinismului, N.T. Wright a publicat în aceşti ultimi ani o nouă trilogie apologetică despre Hristosul Evangheliilor: Iisus pur şi simplu (2011), Cum a devenit Dumnezeu Împărat (2012) şi Veste bună pur şi simplu (2015).
Atât pentru cultura şi societatea postmodernă, cât şi pentru Bisericile actuale, Iisusul „pur şi simplu” al Evangheliilor este o provocare şi o nedumerire. În primul rând, ne este străină atât lumea Sa, cât şi Dumnezeul Lui, dar mai ales comportamentul Său ciudat în care apare acţionând ca un Împărat, ce-i drept unul foarte neobişnuit. În al doilea rând, accesul la Iisusul real ne este ecranat de lentilele distorsionate ale culturii moderne scindate şi polarizate între fideismul anistoric al creştinismului conservator şi scepticismul istorist al liberalismului modernist. Acestea încearcă să acrediteze două „mituri” opuse, egal nescripturistice şi anistorice, despre Iisus: pe de o parte, mitul supranaturalist al creştinismului conservator fideist despre o entitate divină – simplu Dumnezeu – din altă lume, întrupată şi răstignită şi înălţată pentru a ne readuce în cer; iar pe de altă parte, mitul secularizat al modernităţii liberale şi sceptice despre un dascăl harismatic şi învăţător religios, unul din marii oameni ai lumii – un simplu om însă. Ambele versiuni ignoră complexităţile istoriei şi nu reuşesc să dea seama de contextul dramatic al Palestinei secolului I, devenită scena unei „furtuni perfecte” prin ciocnirea vântului iubirii divine cu masele de aer rece ale Imperiului Roman şi aerul supraîncălzit al aspiraţiilor poporului iudeu. Deşi întorşi de secole de la Babilon, evreii simţeau încă acut că exilul nu s-a terminat, întrucât Dumnezeu nu S-a întors ca Rege domnind din Ierusalim printr-un rege davidic asupra unui Israel eliberat de sub sclavia imperiilor păgâne, potrivit profeţiilor. Iisusul Evangheliilor nu apare doar ca un învăţător, tămăduitor sau om sfânt, ci drept Cel prin a Cărui predică, acţiune şi moarte, Dumnezeul lui Israel vine şi devine Împărat punând în act noul Exod de care vorbea Isaia în ultima parte a cărţii sale (cap. 40-66), Exod încheiat cu un Nou Legământ cu un Nou Popor mesianic şi o Creaţie Nouă ca Împărăţie a lui Dumnezeu. Evangheliile vorbesc toate despre acest nou Exod şi această Împărăţie, încheindu-se cu întronizarea lui Iisus ca Împărat prin Crucea şi Învierea Sa. Iisus lansează campania Împărăţiei lui Dumnezeu în Galileea prin proclamarea venirii concrete a acesteia în vindecări şi iertări uimitoare explicate prin parabole şi chemări la schimbarea inimilor şi vieţii. Iertările şi vindecările voiau, aşadar, să spună atât că Dumnezeu e prezent în Iisus ca împărat asupra păcatului, bolii şi morţii, cât şi că Iisus Însuşi este în acelaşi timp noul Templu şi noul Jubileu, semne efective ale Prezenţei lui Dumnezeu între oameni şi ale Creaţiei noi, cu alte cuvinte un spaţiu, un timp şi o materie pline de Dumnezeu. Venirea Împărăţiei lui Dumnezeu în Iisus s-a ciocnit însă la Ierusalim de refuzul agresiv atât din partea unui Israel şi unui Templu rebel, cât şi a unei Rome brutale, refuz care a luat forma răstignirii lui Iisus de sărbătoarea Paştelui. Iisus păşeşte acum în inima unei furtuni perfecte, arătând că intră în luptă nu cu Israel sau Roma, ci cu forţa anticreaţională şi anti-Dumnezeu a lui Satana, care ţine pe Israel, Roma şi umanitatea („cei mulţi”) în sclavia răului, păcatului şi morţii. Cina pascală, masă a Noului Legământ, arăta profetic că răstignirea va fi noul sacrificiu eliberator, care va declanşa adevăratul Exod şi adevărata întoarcere din exil a unui Israel restaurat, precum şi întoarcerea victorioasă a lui Dumnezeu triumfând asupra imperiilor lumii şi inaugurându-şi Împărăţia între oameni. Relaţia-cheie în Evanghelii este, prin urmare, cea dintre Împărăţie şi Cruce, şi posibilităţile răstălmăcirii ei n-au venit doar din partea lui Israel şi a Romei ostile pe faţă lui Iisus, dar şi din partea ucenicilor direcţi ai lui Iisus, apostolii, şi indirecţi, creştinii. Crucea de pe Golgota spunea în felul ei că Roma îşi afirma propria ei împărăţie universală cu un dumnezeu propriu (împăratul divinizat), iar Israel aştepta un Dumnezeu în serviciul propriei împărăţii naţionale. Reacţia ucenicilor arăta că doreau Împărăţia lui Dumnezeu dar fără Cruce, iar viaţa creştinilor şi învăţătura Bisericii ulterioare arată că ei au dorit şi doresc de fapt o Cruce ispăşitoare, dar fără Împărăţie. Învierea lui Iisus nu este însă doar acceptarea de către Dumnezeu a Jertfei lui Iisus de pe Cruce, şi semnul împăcării Sale cu oamenii păcătoşi. Cum sugerează clar Evangheliile, Învierea lui Iisus e începutul unei noi lumi, lansarea Noii Creaţii ca Împărăţie a lui Dumnezeu, iar Înălţarea Lui e întronizarea lui Iisus ca Domn al acestei Noi Creaţii izbucnite în lumea cea veche în aşteptarea transformării finale la a Doua Sa Venire. În acest interval, arată Faptele Apostolilor şi epistolele pauline, Iisus Domnul trimite Duhul Sfânt în vieţile creştinilor Care să facă din ei Corpul Său, Poporul mesianic de martori ai lui Iisus şi ai Împărăţiei Lui până la marginile lumii şi până la sfârşitul istoriei. Iisus nu-i vrea însă pe creştini doar nişte mântuiţi, ci vrea ca prin creştini, purtătorii chipului Său şi ai asemănării cu Dumnezeu, să devină stăpân efectiv al lumii luându-i părtaşi activi la Împărăţia Sa şi copărtaşi la realizarea Creaţiei celei Noi – pentru că în inima Împărăţiei stă recuperarea şi înnoirea proiectului originar al creaţiei (Facerea 1, 26-28). Iisus îşi exercită, aşadar, acum stăpânirea asupra lumii prin Biserică, noul Popor al lui Dumnezeu, care-L primeşte şi celebrează în cultul ei sacramental pe Iisus ca Domn şi Împărat, şi extinde în lume victoria Sa asupra puterilor păcatului şi morţii, punând în practică mărturisitor şi slujitor agenda eliberatoare, reconciliatoare şi înnoitoare a Împărăţiei înscrisă în Fericiri, în Predica de pe Munte.
„Iisusul pur şi simplu”, în acelaşi timp istoric şi teologic, este, aşadar, Iisusul Evangheliilor Bisericii; prin urmare, la El nu avem acces nici în afara lor, nici trecând dincolo de ele, nici căutând în spatele lor, ci încercând să ajungem înăuntrul lor. Întrucât documentele fundatoare ale creştinismului sunt tot mai enigmatice pentru omul contemporan, fie el credincios fie sceptic, iar accesul la ele a devenit unul tot mai dificil, o parte esenţială a apologiei creştinismului în zilele noastre este pentru N.T. Wright respunerea obligatorie a „uitatei povestiri a Evangheliilor”. În ciuda citirii, recitirii şi propovăduirii neîncetate a acestora, povestea a fost uitată şi, mesajul, nesesizat de fapt, pentru că ele au fost mereu ajustate cadrului de idei prealabil al celor care le-au citit şi citesc, studiat şi studiază – cadru prealabil care a funcţionat şi funcţionează ca un adevărat „pat al lui Procust”. Au existat şi există, în principiu, două tipuri opuse de lectură a Evangheliilor, una teologică şi alta istorică; prima, ghidată de crezurile Bisericii vechi, ajunge la un Hristos Dumnezeu al credinţei, fără istorie reală, „o mantie goală fără trup”, iar cealaltă, călăuzită de ştiinţă, vrea să ajungă la un Iisus al istoriei, fără Dumnezeu, „un trup gol fără mantie”. Creştinii şi teologii Bisericii par interesaţi exclusiv de Întrupare şi Cruce/Înviere (plus a Doua Venire) şi sar de la Betleem direct la Golgota, între care se cască un imens gol, reflectat în toate crezurile Bisericii vechi, dar şi în predica şi teologia Bisericilor medievale, moderne şi contemporane. În crezuri apare astfel o lacună esenţială pentru că ele omit exact partea centrală, cea mai amplă, a Evangheliilor, care stă în inima naraţiunii lor: povestea Împărăţiei lui Dumnezeu sau, mai exact, povestea unei „teocraţii”, a felului în care Dumnezeul lui Israel devine Împărat pe pământ ca şi în cer. Povestea şi provocarea Împărăţiei lui Dumnezeu este deci povestea uitată a Evangheliilor. O poveste uitată şi înlocuită însă cu scenarii alternative teologice sau umaniste, în care Evangheliile există pentru a ne oferi dovada divinităţii lui Iisus şi a ne revela morala şi jertfelnicia supremă care ne deschid calea spre cer, închisă de păcat, sau ne oferă exemplul unei vieţi spirituale desăvârşite. Provocarea este însă aceea de a citi Evangheliile aşa cum sunt şi în ele însele. Pentru a percepe sunetul lor complex trebuie sesizaţi parametrii fundamentali ai naraţiunii lor: Israel, Dumnezeul lui Israel, Biserica şi imperiul Cezarului. Trebuie observat mai întâi faptul că Evangheliile se prezintă drept culminaţia şi încheierea marii povestiri a Scripturilor Vechiului Testament care spun povestea lui Israel, poporul Său ales. Apoi faptul că Evangheliile spun povestea lui Iisus ca poveste a Dumnezeului lui Israel Care se întoarce la poporul Său pentru a-l scoate din robie şi a încheia cu el şi cu oamenii un nou Legământ şi a inaugura un nou Popor, un nou Templu, o Împărăţie şi o Creaţie nouă. Deşi Israel şi Roma refuză această ofertă, Evangheliile nu se încheie cu Răstignirea şi Învierea lui Iisus, ci cu un nou început care arată că povestea lor este cea a lansării de către Iisus a noului Popor al lui Dumnezeu şi a Împărăţiei lui asupra umanităţii, o împărăţie din altă lume, dar pentru această lume, aflată atât în confruntare, cât şi în conlucrare cu împărăţiile lumii. Neînţelegerea şi răstălmăcirea Evangheliilor, banalizarea lor, vin din neputinţa de a ţine la un loc sau din voinţa deliberată de a separa religia şi politica, eshatologia şi istoria, în ultimă instanţă Împărăţia şi Crucea. Or miza Evangheliilor (şi a întregului Nou Testament până la Apocalipsă) e tocmai unitatea lor. Împărăţia lui Iisus nu poate fi proiectată mitologic în cer ca o realitate postmortem sau postistorică, scopul ei fiind să se realizeze pe pământ, să aducă cerul pe pământ. Atunci nici Crucea nu poate fi privită drept o simplă moarte a Fiului lui Dumnezeu întrupat ca ispăşire a păcatului, obstacolul care împiedica accesul în cer. Evangheliile nu vorbesc despre întrupare sau ispăşire ca abstracţiuni, nici despre umanitatea şi divinitatea lui Hristos; pentru ele, „umanitatea” lui Iisus înseamnă că Iisus este Israelul şi Adam cel Nou, iar „divinitatea” Sa că El este totodată şi Dumnezeul lui Israel venit să devină în El împărat pe pământ ca şi în cer. Cu alte cuvinte, Iisus reprezintă şi întrupează în persoana Sa în acelaşi timp Regele mesianic al noului Israel şi Dumnezeul lui Israel venit să realizeze ultimul Exod, eliberânduşi prin Jertfa lui Mesia de la Cină şi de pe Golgota Poporul cel nou din sclavia Satanei şi inaugurându-şi prin Înălţarea/Întronizarea Sa Împărăţia şi Creaţia nouă, ca Împărăţie a iubirii, adevărului şi dreptăţii. Împărăţia şi Crucea se cer una pe alta şi se redefinesc reciproc una prin alta. Împărăţia mesianică a lui Dumnezeu – „muzica” Evangheliilor scrisă în „cheia” Întrupării – este însă un cu totul alt gen de împărăţie; ea nu este nici o împărăţie spirituală, pur cerească, sau interioară, în care se intră prin retragere şi ieşire din lume, nici o teocraţie imperială, politică şi lumească, ci o realitate venită de dincolo de lume, dar pentru lume, o mântuire pentru lume, nu de lume , ci e domnie transformatoare a iubirii creatoare şi restauratoare a lui Dumnezeu inaugurată prin Învierea şi Înălţarea/Întronizarea lui Iisus ca Rege mesianic al unei umanităţi şi lumi devenite o Creaţie Nouă, Templul cosmic al lui Dumnezeu proiectat la origini. Pentru creştini este vitală, aşadar, depăşirea tuturor creştinismelor (chiar „evangelice”) cvasimarcionite, amputate de povestea uitată din centrul Evangheliilor, povestea Împărăţiei, absentă şi din crezuri. Lacuna lor trebuie umplută celebrând Povestea lui Dumnezeu în integralitatea ei, unind, prin urmare, şi interpretând unele prin altele crezul, canonul biblic şi Evanghelia.
La fel de importantă este şi recuperarea sensului originar deplin al Evangheliei, care înseamnă „Veste bună pur şi simplu”, înţelegând însă exact „de ce anume este Evanghelia o Veste şi ce anume o face bună” – cum sună titlul şi subtitlul celei mai recent apărute (ianuarie 2015) părţi a trilogiei apologetice a lui N.T. Wright. Această recuperare este cu atât mai necesară cu cât tendinţa transformării Evangheliei dintr-o Veste bună într-un „sfat bun”, la o morală ori spiritualitate atemporale, a fost şi este extrem de răspândită. O veste priveşte însă întotdeauna un eveniment cu origini în trecut, care deschide spre un viitor îndepărtat aşteptat, dar a cărui anunţare face ca de acum înainte prezentul să fie unul diferit. Motivul „vestirii bune” apare în Biblie în Isaia 40 şi 52, unde se referă la Dumnezeul lui Israel Care Se întoarce în persoană ca Împărat al întregii creaţii. Apare la apostolul Pavel, vestitorul prin excelenţă al lui Iisus răstignit şi înviat ca Domn mesianic al întregii creaţii înnoite prin Duhul Său şi Corpul Său, ca veste bună a manifestării puterii şi înţelepciunii transformatoare a lui Dumnezeu în lume. Pavel şi primii creştini sunt astfel cei „surprinşi de Iisus Regele”. Apare, evident, şi la Iisus Însuşi, Vestitorul Împărăţiei lui Dumnezeu, Cel care a anunţat şi întrupat noul Exod, întoarcerea lui Dumnezeu pentru lupta finală cu răul stăpânitor al lumii pentru a deveni, pe calea Slugii Domnului din Isaia, Împărat al lumii într-o nouă Creaţie. Vestea bună prin excelenţă este Învierea lui Iisus, cu condiţia ca ea să fie bine înţeleasă, nu ca un miracol special, un semn supranatural, dovadă a divinităţii lui Iisus sau a vieţii după moarte, ci ca început al unei lumi noi care declanşează restaurarea creaţiei sub conducerea lui Iisus Domnul, în Care Dumnezeu devine Împăratul lumii, exercitându-şi însă suveranitatea transformatoare prin creştini. Potrivit Evangheliei, creştinii sunt chemaţi deci să devină Poporul transformat şi transformator al Veştii bune, să întrupeze această Veste bună în primul rând rugânduse, spunând şi realizând rugăciunea prin excelenţă a Veştii bune, care e „Tatăl nostru”. Aici se vede că Împărăţia lui Dumnezeu e în primul rând planul şi lucrarea de stăpânire a lui Dumnezeu, dar că El vrea să ne asocieze şi pe noi la această lucrare, cerând-o şi lăsându-ne modelaţi de ea şi devenind popor al Împărăţiei, întrupare a Veştii ei bune. Din nefericire, sunetul autentic al Evangheliei s-a estompat până la nerecunoaştere, lumea noastră fiind dominată de fapt de „evanghelii distorsionate” şi „evanghelii rivale”, produse atât de creştinii fundamentalişti sau „evangelicali”, cât şi de secularişti moderni şi postmoderni. Pentru ambii, creştinismul se reduce la diverse sisteme de salvare sau moralitate. Influenţaţi de păgânismul antic, creştinii au schimbat în Evul Mediu povestea biblică a creştinismului, „schimbând Vestea bună într-o Veste rea”. Acum Evangheliile sunt văzute ca o carte de pietate privată pentru viaţa pământească, pentru a asigura sufletului intrarea în cer după moarte şi răpirea în cer a poporului mântuit la învierea universală şi a Doua Venire a lui Iisus; în ambele cazuri, accesul în cer e făcut cu putinţă de împăcarea prealabilă a lui Dumnezeu Tatăl, furios pe umanitatea căzută în păcat prin moartea ispăşitoare pe Cruce a lui Iisus, Fiul Său întrupat şi apoi înviat, în semn de primire a jertfei de împăcare. Nimic aici despre Israel, despre vreun Legământ sau Popor Nou sau vreo Creaţie Nouă şi de vreo restaurare în iubire a lumii. Or în Noul Testament, Vestea bună nu este a unei salvări private, nu-l are în centru pe individ, ci pe Dumnezeul lui Israel devenit Împărat asupra Creaţiei Noi prin întronizarea lui Iisus cel răstignit şi înviat ca Mesia lui Israel şi Domnul lumii. Dacă însă creştinii conservatori trăiesc cu gândul la cer, creştinii liberali moderni au produs evangheliile distorsionate ale raţionalismului sau romantismului. Iar lumea modernă secularizată şi-a generat într-un univers scindat propria evanghelie deturnată a progresului şi iluminismului. Un viitor greşit înţeles, fie în sens spiritualist, fie naturalist, înseamnă însă şi un prezent greşit înţeles şi trăit. Creştini şi sceptici deopotrivă sunt chemaţi de Evanghelie, citită ca punctul culminant al Poveştii lui Israel, să „regândească cerul” şi să se lase „surprinşi de Dumnezeu”, de genul nou şi diferit de Dumnezeu creator, judecător şi iubitor, aflat în inima Veştii celei bune despre trecut, viitor şi prezent, proclamate şi întrupate de Iisus. Acesta este Dumnezeul trinitar al iubirii creatoare şi recreatoare, Care în dăruirea Sa de Sine totală absoarbe în El Însuşi puterile anticreaţie ale păcatului şi morţii. Provocarea pe care ne-o pun înainte Evangheliile e să vedem lumea şi pe noi înşine cu alţi ochi, nu cu ochii noştri, ci cu ochii Dumnezeului viu, radical diferit, ai Dumnezeului lui Israel venit în persoană să devină împărat al lumii în Iisus şi Duhul Sfânt. Nu dumnezeul mitologiilor sau filozofiilor, ci Dumnezeul viu al Evangheliei lui Iisus, Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob.
Dacă prin ampla sa teologie episcopul şi profesorul N.T. Wright este incontestabil un veritabil nou Irineu al timpului nostru, prin apologetica sa el vine spre contemporani în duhul şi puterea intuiţiei genialului matematician şi fizician Blaise Pascal († 1662) convertit la creştinism în luminarea primită în noaptea de 23 noiembrie a anului 1654:

„De la ora zece şi jumătate seara până la miezul nopţii
FOC
Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob,
nu al filozofilor şi savanţilor.
Certitudine, certitudine, bucurie, pace
DUMNEZEUL LUI IISUS HRISTOS…
Nu se află decât pe căile învăţate în Evanghelie…”

Pagini citate