Despre autor
Autor :
Drd. Camelia Nicoleta Zamfir (Iacob)

Descriere Autor :
Doctorand al Facultăţii de Teologie "Andrei Şaguna" din cadrul Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu.

Email Autor :
-

Adresa Autor :
-

Cuprins
Metadate
Numar :
1 / 2015
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Recenzii si notite bibliografice

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat
Articol intreg

Lector doctor al Universității „Ovidiu” din Constanța, inspector pe probleme de mass-media în cadrul Arhiepiscopiei Tomisului și expert în comunicare din anul 2004, Liliana Naclad a publicat, în calitate de editor, 8 lucrări, iar în calitate de autor, peste 500 de articole și știri. Volumul „Discursul religios în mass-media. Cazul României postdecembriste” reprezintă încununarea studiilor doctorale la UNATC – București, sub îndrumarea prof. univ. dr. Manuela Cernat, care semnează prefaţa (p. 7-9), și este structurat în șapte capitole care își au sorgintea în ipoteza conform căreia evenimentele postdecembriste au favorizat implicarea religiosului în spațiul practicilor sociale și, implicit, recuperarea discursului religios românesc atât în spațiul eclesial, cât și în spațiul mass-media. Lucrarea abordează discursul religios în mass-media ca ansamblu al activităților comunicate (prin diferitele mijloace de informare în masă) și comunicante (despre evoluția spațio-temporală) ale Bisericii Ortodoxe Române în cadrul cultural și socio-politic, specific începutului secolului al XXI-lea. Fără a insista asupra delimitării conceptuale și lingvistice a noțiunii de discurs religios, în capitolul I, „Tipologia discursului religios” (p. 19-23), se fac referiri la caracteristicile discursului religios, predominant prescriptiv și injonctiv (conform clasificării lui Charles Morris, 1946), pe baza căruia se poate urmări de altfel evoluția relaţiei Biserică-mass-media în timp și în spațiu. Schema discursului religios creștin pregătește abordarea diferitelor aspecte ale acestuia în capitolele următoare. Al doilea capitol, „Rezistența discursului religios al B.O.R. și căderea regimului communist – un patriarh, o Biserică, două perioade istorice”, (paginile 23-31), subliniază meritul ierarhilor care, cu diplomație, tact și înțelepciune, punând în acord cadrul legal bisericesc și legislația civilă, au reușit să publice cărți de cult și de învățătură de credință, manuale și reviste teologice. În perioada 1945-1989, conceptul de bizantinism al Bisericii Ortodoxe Române a fost transformat în „naționalism” și „românizare”, teze care se pliau pe ideologia regimului comunist. După 1990, îndemnului Sfântului Sinod  la „pocăință și reconciliere” și obiectivelor misionare ale prelaților li  s-au adăugat inițiativele „reformiștilor” (printre care autoarea îi amintește pe arhimandritul Bartolomeu Valeriu Anania, profesorul Dumitru Stăniloae și Daniel Ciobotea – actualul Patriarh Daniel, Teodor Baconsky etc.). Liliana Naclad subliniază meritele patriarhului Teoctist, care „a știut să fie zid de apărare a credincioșilor săi” și care „a colaborat cu structurile comuniste pentru a păstra Biserica. O revoltă internă, mânată de trăirea duhovnicească profundă, dar fără discernământ, ar fi dus România în groapa în care Albania, prin Enver Hodja, a căzut prin diabolica eradicare a religiei și proclamarea statului ca fiind ateu” (p. 29). După 1989, discursul religios a vizat și factorul religios ignorat în perioada comunistă, articolele din presă având nu doar caracter informativ, ci și formativ. Autoarea confirmă că, în primii ani postdecembriști, specializarea jurnaliștilor și organizarea unor redacții noi, în care să fie inclusă viața spirituală, a trecut prin etape diferite. Sunt punctate în capitolul al III-lea, „Recuperarea normalităţii – Discursul religios în mass-media” (p. 31-125), două mișcări produse în sfera audio-vizualului: creșterea numărului de ore destinate fenomenului religios în serviciul public și creșterea ofertei de radio și televiziuni private. Înființarea, în urma unei dezbateri din iunie 1990, a Redacției Spirituale în TVR, dincolo de recuperarea discursului religios în sfera Televiziunii publice, avea să puncteze multiconfesionalul și dialogul ca elemente importante ale discursivității mediatice. Totodată, formatul analitic al discursului religios promovat de politica redacțională a televiziunii publice și transmisiunile în direct au precedat diferențierea discursului după 1995 în Televiziunea Română, demersul redacțional evidențiind o colaborare armonioasă între Patriarhia Română  și  redactorii emisiunilor de la „Universul Credinței”. Autoarea analizează emisiunea „Credo”, talk-show-dezbatere, realizată și moderată de Titi Dincă, drept model de discurs religios televisual, care a adus deliberat în prim-planul media dezbaterea teologică, refuzându-se catehismului televizat. Profesionalismul realizatorului-producător și diversitatea tematică a edițiilor, dinamizarea discursivă și problematizarea permanentă au asigurat succesul emisiunii timp de zece ani. În presa scrisă, primul discurs religios a apărut pe 28 decembrie 1989, când cotidianul Adevărul a publicat un fragment din Mesajul Patriarhului României Teoctist, adresat slujitorilor altarelor și tuturor binecredincioșilor creștini, un discurs pe care autoarea îl consideră „sub aspect funcțional, tributar relației Biserică-Stat, iar sub aspect lingvistic, tributar clișeelor comuniste”, (p. 62), ca, de-altfel, întregul spectru discursiv românesc postdecembrist. Până în 1992, dincolo de setea de religios, presa, în ansamblul ei, nu a avut accente critice la adresa raporturilor sau activităților Bisericii, limitându-se la sugestii oferite între paranteze. Liliana Naclad realizează o tipologie a discursului presei din perioada 1989-2011, identificând opt tipuri discursive:1) Discursul religios  de prezentare, evenimențial a reprezentat singurul discurs comun al presei și al Bisericii, unul de consemnare, cu rol de itinerariu al activităților BOR, având „aspect unitar, de evoluție istorică”. Autoarea analizează douăsprezece articole apărute în publicaţiile Adevărul și Jurnalul Național, considerând că vizita Papei Ioan Paul al II-lea și trecerea la cele veșnice a Patriarhului Teoctist au fost evenimentele care au marcat discursul de prezentare în presa românească. 2) Discursul de recuperare a identității religioase este evidențiat în articolele care abordează suferințele din timpul regimului comunist, răspunsurile la Raportul Tismăneanu (2006), (discurs defensiv) și intervențiile publice pentru manifestarea religiozității prin participarea la anumite sărbători religioase asumate ca sărbători legale nelucrătoare. 3) Discursul religios justificativ, de natură istorică, privind subzistența din perioada regimului totalitar și  măsurile administrativ-sociale ale BOR. Autoarea evidențiază un tip particular de discurs justificativ, discursul religios reparatoriu în care se încadrează omagierea Patriarhului Iustinian Marina (Adevărul din  5 iunie 1990, p. 16).  4) Discursul critic – social, (articolele ierarhului Bartolomeu Anania împotriva neincriminării practicilor homosexuale, discursurile referitoare la pașapoartele biometrice, cipurile, codurile de bare), discursul critic-politico-istoric (articolele despre situația bisericilor din Ardeal) și discursul critic-cultural, al laicatului împotriva ierahiei ( articolul lui Andrei Pleșu din Dilema veche, nr. 392/18-24 august 2011), dar și al clericilor și laicilor împotriva unor produse culturale (articolele împotriva piesei de teatru a Alinei Mungiu Pippidi – Evangheliștii, comparată de Răzvan Codrescu cu Versetele Satanice ale lui Salman Rushdie). 5) Discursul religios al sacrului despiritualizat (desacralizat) a vizat articole referitoare la cazul Tanacu. 6) Discursul religios – mistic a fost identificat în articole publicate încă din 1990 în Adevărul de P.F. Părinte Patriarh Daniel, de părintele Galeriu sau pe blogul părintelui Savatie Baștovoi. 7) Discursul religios-naționalist a fost abordat în revista Rost de Claudiu Târziu. 8) Discursul religios despre apocalipsă a avut o rezonanță aparte îndeosebi după anul 2000. Totodată „discursul instituțional amalgamat” al Bisericii a cunoscut diferite mutații care au afectat percepția acesteia . „În evoluția lor și discursul presei, și discursul religios al BOR pot fi considerate în plină perioadă de afirmare a identității instituționale, sau mai bine zis de regăsire a identității și rolului pe care îl au în societatea românească ” (p. 73). În capitolul al IV-lea, „Noile media și valoarea lor misionară” (p. 125-157), se insistă asupra realității că noile tehnici de comunicare în masă, care au căpătat o amploare recunoscută, modelează percepția societății asupra fenomenului religios, fie în sens misionar, fie prin promovarea unor modele anticreștine. De aici și necesitatea de adaptare a discursului religios la noile mecanisme de comunicare, viziune susținută și de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Un subcapitol este dedicat discursului religios în imagine, prin evidențierea unor aspecte legate de filmul mut „Viața și pasiunea lui Iisus Hristos” (de L. Nonguet și F. Zecca, 1903), filmul „Evanghelia după Matei” (de P.P. Pasollini, 1964), „Iisus din Nazareth” (de F. Zeffirelli) și filmele lui Andrei Tarkovski. Cu tot efortul de delimitare a unui discurs religios, care să răspundă preocupării crescânde în ceea ce privește aspectele spirituale ale vieții, autoarea consideră că: „Societatea ideală în care mass-media, în general, și televiziunea, în special, pot avea un demers comun cu Biserica și valorile ei moralizatoare rămâne departe de realitate” (p. 162). Autoarea punctează, la începutul capitolului „Concluzii”, ideea conform căreia recuperarea discursului religios s-a realizat în contextul asimilării şi evoluţiei tehnicilor de comunicare, specificul informaţiei de natură spirituală presupunând abilitatea comunicării, un model în acest sens fiind reprezentat, în opinia Lilianei Naclad, de către protosinghelul Savatie Baştovoi. Totuşi, în ciuda impedimentelor inerente degringoladei secularizării, „niciun alt discurs nu a ieşit din perioada ateist-comunistă mai bine structurat, mai bine argumentat şi susţinut decât cel religios” (p. 158). Nevoia unei conlucrări eficiente dintre mass-media şi Biserică se îmbină cu nevoia resimţită din partea societăţii de a aborda profund şi particularizant sacralitatea. De altfel autoarea reiterează concluziile celei de-a treia ediţii a Simpozionului Naţional „La început a fost Cuvântul”, (Constanţa, mai 2007), punctând ideea conform căreia: „Până la apariţia sperată a unui adevărat jurnal creştin, în sensul de cotidian creştin care să poată avea tirajele unui tabloid şi astfel să poată fi un adevărat instrument de vedere a lumii prin lentila creştinismului, va trece mult timp şi abia atunci vom putea spune că, în România, discursul religios a fost recuperat şi asumat în totalitate” (p. 163). În capitolul al VI-lea, „Anexe” (p. 165-172) şi în capitolul al VII-lea, „Bibliografie şi documentare” (p.173-183), sunt evidenţiate unele instrumente ale analizei discursului religios ca parte a comunicării formale/informale din spaţiul mass-media, recomandând astfel viziunea profesionistă, lucidă şi profundă a autoarei asupra temei abordate.

Pagini citate