Despre autor
Autor :
Drd. Petruţ-Ciprian Terciu

Descriere Autor :


Email Autor :


Adresa Autor :


Cuprins
Metadate
Numar :
4 / 2016
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Studii şi articole

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat

Studiul realizează o incursiune în istoria invaziilor şi confruntărilor militare ce au avut loc în perioada de la începutul sec. al VIII-lea şi sfârşitul sec. al XI-lea, între vikingii şi danezii din Peninsula Scandinavă, pe de o parte, şi populaţiile şi regatele creştine din Anglia, Francia, Irlanda, pe de altă parte, urmărindu-se deopotrivă evoluţia încreştinării acestor invadatori, regate şi populaţii. Este evocată activitatea militară şi politic-religioasă a unor personalităţi de seamă ce au participat la evenimentele din această epocă, precum regele Carol cel Mare (768-814), Ludovic cel Pios (814-840), regele Merciei Aethelbald (716-757), Carol cel Pleşuv (840-877), Alfred cel Mare (871-899), regele viking Olaf Guthfrithson al Dublinului şi Constantin al II-lea al Scoţiei, regele danez Svein Forkbeard şi Olaf I Tryggvason al Norvegiei (995-1000). Totodată sunt prezentate legăturile dintre Insulele Britanice, Scandinavia, Rusia Kieveană şi Imperiul Bizantin.

Cuvinte-cheie:
istorie, vikingi, danezi, încreştinare, Alfred cel Mare, Olaf I Tryggvason

Articol intreg

Introducere

Odată cu prăbuşirea Vestului roman, legăturile dintre Orient şi Occident au slăbit până în punctul de a se contura în două civilizaţii diferite ale căror particularităţi sunt puternice şi în ziua de astăzi. Deşi este admis mai greu de către majoritatea istoricilor occidentali, Imperiul Roman nu a murit o dată cu devastarea Romei de către Alaric, Genseric sau de către Odoacru, ci a continuat să supravieţuiască şi să înflorească în Noua Romă de pe malurile Bosforului vreme de încă o mie de ani, nu într-o continuă stare de decădere, cum afirmă britanicul Edward Gibbon, ci strălucind ca un far al civilizaţiei păstrătoare a înţelepciunii vechilor filosofi împletite cu noua învăţătura mântuitoare a lui Hristos. Aflat în permanent conflict cu forţele invadatoare persane sau arabe ce urmăreau schimbarea valorilor creştine europene, Imperiul Roman din Răsărit se va sacrifica în nenumărate rânduri pentru siguranţa întregii Europe. Desigur, un Carol Martel, alături de francii săi pe câmpul de luptă de la Poitiers din anul 732, poate reprezanta un moment eroic pentru salvarea creştinătăţii în faţa invaziei musulmane, însă acest moment este unul singular în istoria Occidentului. Adevăraţii eroi ai luptei anti-musulmane au fost bizantinii, romanii medievali, care nu au respins doar un singur atac, ci lupta lor a continuat vreme de 800 de ani, până când sacrificiul final a fost cerut în anul 1453. Datorită acestor greco-romani, valorile romane şi greceşti au putut supravieţui în restul Europei, fără ca Europa să mulţumească vreodată Răsăritului. Chiar dacă Noua Romă a murit, moştenirea ei trăieşte şi astăzi şi va continua să dăinuiască până la sfârşitul timpului în interiorul Bisericii Ortodoxe. Greci, români, bulgari, sârbi, albanezi, ruşi şi anticii georgieni, cu toţii sunt supravieţuitorii şi moştenitorii vechiului imperiu milenar. Pe toate aceste popoare Constantinopolul le-a încreştinat şi le-a educat în spiritul împărăţiei lui Hristos şi atât de mare a fost impactul produs de către Biserica Ortodoxă în sânul acestor popoare, încât ele au rămas devotate creştinismului chiar şi după 500 de ani de persecuţii şi atrocităţi otomane în rândul celor mai multe dintre ele.

Influenţa Imperiului Roman medieval a fost atât de mare, încât a ajuns cunoscut până în cele mai îndepărtate colţuri ale Europei, şi nu numai. Sunt păstrate analele unor schimburi diplomatice dintre Imperiul Bizantin şi China. În primă fază, delegaţia romană reuşeşte să sustragă preţioşii viermi de mătase din depozitele imperiale ale curţii chineze, iar în a doua fază diplomaţii chinezi vizitează Constantinopolul şi sunt uimiţi să vadă nesiguranţa în care trăia împăratul roman, veşnic temător pentru propria viaţă. De altfel, asasinatele din palatul imperial vor continua să fie un flagel al societăţii bizantine care-i vor aduce sfârşitul în cele din urmă.

Prestigiul Constantinopolului va ajunge până la marginea Europei, în Irlanda şi în Britania, considerate în acele timpuri ca fiind şi marginile lumii. Egiptul roman îşi va trimite misionarii pe drumul maritim al fenicienilor până în Irlanda sau Hibernia, după cum au numit-o romanii, insula necucerită de către aceştia. Însă romanitatea adusă aici de către misionarii creştini va face din această insulă verde un paradis al culturii şi spiritualităţii romane şi creştine. Influenţele monasticismului egiptean vor da Bisericii din acest colţ al lumii o notă discordantă, unică şi impresionantă. Misionarii irlandezi vor duce creştinismul dincolo de graniţele insulei lor în Scoţia şi în Britania şi vor schimba profund mentalităţile şi societatea în sine.

În secolul al VII-lea, în anul 668, călugărul grec Teodor din Tars a fost numit de către papa Vitalian arhiepiscop de Canterbury, în Britania. Alături de prietenul său, monahul african Hadrian, Teodor a reorganizat nouă Biserică engleză din temelii şi i-a dat o nouă direcţie spirituală fondată pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi din Răsărit şi din Apus. Relaţia sa cu monahii şi clericii celtici irlandezi a fost una foarte strânsă şi a dus la instaurarea unei perioade de glorie pentru Biserica din insulă. În persoana lui Teodor de Tars se unesc două lumi, cea veche romană răsăriteană şi cea a noului popor anglo-saxon.

După moartea Sfântului Teodor legăturile dintre Britania şi Răsăritul roman vor înceta din cauza invaziilor scandinave în nordul Europei şi a celor arabe în Mediterana. Însă, contrar aşteptărilor, vikingii din Scandinavia vor fi cei care vor crea noi punţi de legătură între cele două lumi. Navigatori încercaţi şi războinici desăvârşiţi, vikingii vor influenţa destinele Angliei şi al Bizanţului, creând o axă între Britania, Scandinavia, Rusia Kieveană şi Imperiul Bizantin.

Era vikingilor: danezii şi norvegienii

În anul 793, Alcuin de York îi scria regelui Ethelred I de Wessex despre nenorocirea care s-a abătut asupra Northumbriei şi asupra sfintei mănăstiri din Insula Lindisfarne, care a fost supusă atacurilor violente dinspre Marea Nordului din partea unor barbari păgâni de dincolo de mare:

„Vreme de aproape 350 de ani, noi şi strămoşii noştri trăim pe acest pământ şi nu s-a mai petrecut o astfel de grozăvie niciodată în Britania, pe care am păţit-o acum din pricina unui popor păgân. Nimeni nu credea că o astfel de călătorie este cu putință. Biserica sfântului Cuthbert e stropită de sângele preoţilor lui Dumnezeu, golită de mobile, jefuită de păgâni; un loc mai sfânt decât oricare altul în Britania”

Păgânii la care se face referire sunt popoarele scandinave, numite de către englezi în mod generic vikingi. Etimologia cuvântului este incertă. Totuşi, potrivit unor teorii, ar veni din cuvântul wic din engleza veche, având sensul de tabără temporară şi este înrudit totodată cu latinescul vicus, care înseamnă sat. O altă teorie susţine că termenul ar proveni de la regiunea Viken din apropierea fiordului Oslo. Danezii şi norvegienii au fost cei care şi-au îndreptat raidurile către Occident, în timp ce suedezii s-au îndreptat spre est, în Rusia, în Bizanţ şi în Orientul Apropiat.

Atacul asupra Mănăstirii Lindisfarne reprezintă începutul unei noi epoci în istoria medievală a Europei Apusene dominată de către vikingi, care va lăsa o amprentă militară, socială, politică şi culturală de netăgăduit asupra civilizaţiei europene.

Atacul a avut un impact devastator asupra mănăstirii celtice, care a fost golită de toate comorile, iar călugării au fost ucişi fără milă. Aceeaşi soartă nemiloasă o va avea şi Mănăstirea Sfântului Columba, din Insula Iona. Întreaga obşte a mănăstirii a fost strânsă pe plaja insulei şi a fost martirizată, iar locul unde au avut loc caznele a primit numele de Golful Martirilor.
Uşurinţa cu care scandinavii operau pe teritoriul Britaniei demonstrează slaba organizare a statelor anglo-saxone şi celtice, dar şi neglijenţa catastrofală cu care priveau apărarea maritimă, lucru curios şi ironic pentru anglo-saxoni, ei înşişi invadând Britania pe calea apei în decursul secolului al V-lea. Deşi au fost consideraţi de istorie ca fiind extrem de violenţi şi sângeroşi, vikingii nu excedau tiparele vremii, în timp ce întreaga societate europeană se caracteriza prin conflicte militare deosebit de frecvente, iar speranţa de viaţă rareori depăşea vârsta de 30 de ani. Însă ceea ce definea spiritul scandinav nu era setea de sânge, ci setea de explorare, de descoperire a unor noi teritorii, de stabilire a contactelor sociale şi comerciale; dorinţa de a coloniza noi pământuri şi de a stabili noi acorduri comerciale îi determinau pe nordici să părăsească locurile natale şi să se îmbarce în expediţii pline de primejdii, însă, totodată, pline de promisiuni. Bărcile lor specifice cu vâsle şi vele, perfecte pentru navigaţia pe fluvii şi pe oceane, precum şi dorinţa de explorare au făcut din vikingi unii dintre cei mai pricepuţi navigatori ai istoriei.

Atacurile danezilor asupra Mănăstirilor Lindisfarne şi Iona coincid foarte bine şi este destul de sigur să afirmăm chiar că au fost determinate de expansiunea către Saxonia şi Iutlanda a lui Carol cel Mare. Forţa sa formidabilă ce contesta rolul Imperiului Bizantin de moştenitor al Romei şi de lider al oikumenei creştine avansa ameninţător spre teritoriile daneze prin campaniile sale îndreptate împotriva Saxoniei şi ale slavilor nord-estici. Forţa cu care i-a supus pe saxoni şi violenţa cu care i-a convertit la creştinism i-au determinat pe danezii vecini să contraatace, iar începutul erei scandinave vine tocmai ca o reacţie împotriva acţiunilor expansioniste ale carolingienilor. La şase ani după primele atacuri asupra Britaniei, danezii devastează coastele nordice ale Franciei, ceea ce îl determină pe Carol cel Mare să construiască adevărate fortificaţii ale gărzii de coastă la gurile râurilor, ceea ce a făcut ca raidurile nordicilor să înceteze timp de 20 de ani.

Conflictele dintre danezi şi carolingieni au continuat şi sub urmaşul lui Carol cel Mare (768-814), Ludovic cel Pios (814-840). În timpul domniei sale, căpetenia daneză de la Hedeby, pe nume Harald Klak, s-a convertit la creştinism, mai degrabă din raţiuni politice şi economice decât din sentimente spirituale, afirmând că un popor creştin i-ar sări mai degrabă în ajutor dacă şi el ar împărtăşi aceeaşi credinţă. Creştinismul a fost propovăduit sub patronajul lui Harald de către preotul Angsar, cel care va fi supranumit Apostolul Nordului. Angsar a înfiinţat o şcoală catehetică în Hedeby, de unde şi-a continuat cu succes munca de evanghelizare a danezilor. Pentru succesul misiunii sale, Angsar a fost hirotonit arhiepiscop de Hamburg, însă a intrat curând în conflict cu regele păgân danez Erik I, care a devastat portul. Atitudinea ostilă a regelui faţă de creştinism s-a schimbat radical, însă, tot din raţiuni politice şi economice, căutând să asigure în acest mod protecţia negustorilor creştini străini.

În ceea ce priveşte atacurile vikingilor asupra Insulelor Britanice, acestea au reînceput cu intensitate sporită în anul 834, atunci când danezii şi norvegienii au atacat estuarul Tamisei. Situaţia politică a statelor anglo-saxone în timpul primelor invazii scandinave era una precară, caracterizându-se prin numeroase conflicte interne şi prin decăderea Northumbriei ca stat dominant şi urcarea în ierarhie a Merciei sub regele Aethelbald (716-757). Deşi era un politician abil, Aethelbald era pus într-o lumină nefavorabilă de către supuşii săi, din cauza vieţii imorale pe care o ducea şi din cauza conflictelor cu Biserica reprezentată de către arhiepiscopul Cuthbert. Poziţia dominantă a Merciei a continuat şi sub regele Offa (757-796). În timpul domniei sale, Mercia cunoaşte apogeul datorat, în special, campaniilor militare expansioniste ale regelui îndreptate împotriva celorlalte regate anglo-saxone, dar şi împotriva celţilor din Ţara Galilor. Pentru a trasa o graniţă clară şi pentru a împiedica raidurile galezilor, regele dispune construirea unui val de pământ asemănător cu cele construite de romani, de la nord la sud, numit şi Offa’s dyke, ce separa Țara Galilor de Mercia, graniţă ce va deveni istorică şi va separa etnic şi cultural cele două popoare. Offa este responsabil şi pentru decretele sale legislative ce vor purta numele de legea din Mercia şi care vor fi puse în practică în mod deplin abia în timpul domniei regelui Alfred cel Mare, dar şi pentru contactele strânse, nu şi lipsite de situaţii tensionate, cu imperiul lui Carol cel Mare. După moartea regelui Offa, Mercia începe să decadă şi pierde poziţia privilegiată, lăsând loc ascensiunii permanente a regatului, Wessex condus de către regele Egbert.

Regele Egbert s-a născut în jurul anilor 771-775, fiind fiul regelui Ealhmund de Kent. Tatăl său nu şi-a putut menţine pentru mult timp independenţa faţă de regatul Merciei condus de Offa, iar Egbert a fost nevoit să fugă în Wessex, de unde a trebuit din nou să fugă din cauza intrigilor regilor Beorhtric de Wessex şi Offa de Mercia. Cronica anglo-saxonă menţionează faptul că Egbert a stat vreme de 13 ani la curtea lui Carol cel Mare, de unde a deprins modul de guvernare carolingian. Cu suportul lui Carol cel Mare, după moartea lui Beorhtric survenită în anul 802, Egbert a ocupat tronul Wessex-ului. Domnia sa a fost una expansionistă şi agresivă, Cronica anglo-saxonă înregistrând mai multe atacuri împotriva regatului celţilor britanici din Cornwall.

În anul 825 a avut loc una dintre cele mai semnificative bătălii din istoria anglo-saxonă, la Ellandum între Beornwulf, regele Merciei, şi Egbert de Wessex. Victoria a aparţinut lui Egbert, iar consecințele acestei bătălii au fost ireversibile. Mercia şi-a pierdut pentru totdeauna poziţia dominantă, permiţând regatului din Wessex să şi-o asume în primă fază, absorbind regatul Essex. Incitaţi de victoria lui Egbert împotriva lui Beornwulf, anglii de est s-au revoltat şi şi-au declarat independenţa faţă de regatul Merciei. În două bătălii decisive au fost ucişi atât Beornwulf, cât şi succesorul său, Ludeca, ceea ce a consolidat încă o dată independenţa anglilor de est faţă de Mercia. Mai mult decât atât, în anul 829, Egbert a supus Mercia şi a exercitat supremaţia asupra Northumbriei, însă această stare de fapt nu a durat mult timp, întrucât, un an mai târziu, independenţa Merciei a fost restaurată de către Wiglaf, dar acest regat nu şi-a mai putut impune dominaţia de altădată.

Apogeul regatului Wessex şi al regelui Egbert începe să scadă simţitor după anul 829, în mare parte, probabil, şi din lipsa ajutorului furnizat de către carolingienii ocupaţi ei înşişi cu probleme domestice. Atât Mercia, cât şi Kent-ul şi Anglia de Est scapă de sub influenţa Wessex-ului. În acelaşi timp, danezii reapar în peisajul britanic, provocându-i lui Egbert o înfrângere în anul 836 la Carhampton, însă doi ani mai târziu vikingii şi galezii sunt învinşi în Cornwall.

Egbert moare în anul 838, lăsând în urma sa un regat mult mai puternic decât atunci când l-a preluat şi în acelaşi timp o moştenire puternică pentru realizările ieşite din comun ale nepotului său, Alfred cel Mare.
La început, atacurile vikingilor în Europa Apuseană erau sezoniere şi se concentrau în special pe operaţiuni de raid, de jaf şi de trafic de persoane, însă începând cu anul 840, atunci când scandinavii au iernat pentru prima dată într-un teritoriu străin, mai exact în nordul Franţei, la gurile Loarei, perspectiva colonizării unor noi teritorii devine pentru ei o chestiune favorabilă întoarcerii în Scandinavia îngheţată şi ostilă.
Din punct de vedere social, cultural şi tehnologic, scandinavii se aflau mult în urma Europei, situându-se încă în epoca fierului. Organizarea lor statală era aproape inexistentă, largi grupuri de oameni se adunau în jurul unei căpetenii influente şi carismatice, care le putea promite război şi bogăţie. Societatea nordică era una predominant agrară şi războinică, însă Peninsula Scandinavă lăsa puţin loc printre vastele păduri, munţi înalţi şi zăpezi abundente, practicării agriculturii şi asigurării unui trai decent pentru populaţia aflată în plină ascensiune demografică. În acelaşi timp, sistemul ereditar bazat pe dreptul întâiului născut lăsa numeroşi fii nobili fără moşteniri suficiente din partea înaintaşilor. Împinşi de speranţa unor noi posibilităţi de îmbogăţire şi de obţinere a faimei veşnice, graţie spiritului lor cutezător şi mulţumită tehnologiei avansate pe care o deţineau în domeniul navigaţiei maritime şi fluviale, numeroşi danezi şi norvegieni au pornit către coastele Europei Apusene.

Atacurile asupra Mănăstirilor Lindisfarne, Monkwearmouth-Jarrow Abbey şi Iona au produs consternare în rândul nordicilor, deoarece aici au găsit averi impresionante lăsate fără niciun minim de apărare. Este greşit să considerăm ca factor decisiv al acestor atacuri, spiritul religios anticreştin pe care scandinavii ar fi putut să-l practice în aceste momente. Pur şi simplu, aceste importante centre monastice aflate pe coastele Britaniei erau o pradă mult prea uşoară pentru vikingi.

Dincolo de mănăstirile bogate lăsate neprotejate, nordicii au găsit în Britania formaţiuni statale, patru la număr la mijlocul secolului al IX-lea – Northumbria, Mercia, Anglia de Est şi Wessex – mai mult sau mai puţin pregătite să facă faţa atacurilor scandinave. După cum am putut vedea deja, s-au înregistrat două atacuri importante asupra Wessex-ului în timpul regelui Egbert, primul s-a soldat cu victoria nordicilor, iar al doilea cu victoria englezilor. După ce a fost măsurată în mod obiectiv puterea de reacţie a statelor engleze. Căpeteniile daneze urmate îndeaproape de cele norvegiene au decis că este timpul unei invazii asupra Britaniei în adevăratul sens al cuvântului.

Armata daneză sau marea armată păgână, după cum o numeşte Cronica anglo-saxonă, a debarcat în Britania în anul 865 şi, vreme de 14 ani, a purtat război împotriva celor patru regate anglo-saxone. Deşi este numită marea armată, numărul acesteia nu putea depăşi câteva mii de războinici scandinavi, însă acest număr este cu mult mai mare decât cel cu care se obişnuiseră până acum englezii, fiind până în momentul de faţă cea mai puternică forţă scandinavă care invada insulele britanice. Potrivit cronicilor islandeze, armata danezo-norvegiană era condusă de către Halfdan Ragnarson, Uba şi Imar (Ivar) Fără Os (Boneless), toţi trei fiind presupuşi fii ai legendarului rege danez Ragnar Lodbrok, însă şi alte nume sonore vor apărea pe scena războiului sălbatic din insulă.

Punctul de pornire al invaziei a fost Anglia de Est, acolo unde regele a făcut pace cu vikingii, oferindu-le cai şi provizii. După ce au petrecut iarna în această provincie, danezii s-au îndreptat către Northumbria. Înspăimântaţi, anglo-saxonii din nord au plătit scandinavilor sume uriaşe de bani şi au acceptat un conducător marionetă care să deservească interesele danezilor. Imediat după acest episod, vikingii au invadat regatul Merciei şi au capturat Nottinghamul în anul 867, cel mai important centru urban al regatului. Regele Merciei a făcut apel disperat către regele Wessex-ului pentru a-i veni în ajutor. Armata combinată a celor două regate nu a putut elibera oraşul ocupat, iar vikingii nu l-au părăsit decât după ce au primit sume colosale de bani. S-au întors în Northumbria, unde au petrecut toamna anului 868 şi aproape întreg anul 869, după care s-au îndreptat din nou către Anglia de Est. De această dată, englezii conduşi de către regele Edmund i-au întâlnit pe vikingi pe câmpul de bătălie, însă au fost înfrânţi în mod dramatic, iar regele lor a fost capturat şi martirizat în mod tragic şi brutal de către Imar pentru refuzul de a renunţa la creştinism. Eroismul cu care şi-a înfruntat moartea violentă a făcut din regele Edmund sfântul patron al Angliei în Evul Mediu, iar cultul său a cunoscut o răspândire şi o popularitate impresionante încă din primii ani ce au urmat martirajului său.

În anul 871, o altă armată a sosit din Scandinavia sub conducerea lui Bagsecg. După fuziunea celor două armate, acestea s-au îndreptat împotriva Wessex-ului, însă vikingii au fost înfrânţi de către Alfred, fratele regelui Aethelred, în bătălia de la Ashdown, ucigându-l pe Bagsecg în această confruntare. Trei luni mai târziu, regele Aethelred moare şi este succedat la tron de către Alfred, cel care va deveni, poate, cel mai remarcabil rege care a stat pe tronul Angliei, unul dintre cei doi monarhi englezi care au primit titulatura de „cel Mare” alături de Cnut, regele Angliei, Danemarcei şi Norvegiei, cu precizarea faptului că regele Cnut era scandinav, şi nu anglo-saxon.

Informaţiile legate de viaţa lui Alfred cel Mare sunt destul de bogate şi provin în mare parte din lucrarea eruditului episcop galez, Asser. Alfred a fost cel mai tânăr fiu al regelui Aethelwulf şi nepotul regelui Egbert de Wessex. Potrivit Cronicii anglo-saxone, acesta a călătorit la Roma la vârsta de patru ani, acolo unde papa Leon al IV-lea l-a numit consul. Se presupune că a petrecut câţiva ani la curtea împăratului francilor, Carol cel Pleşuv (840-877), care îi era şi bunic din partea mamei sale, Judith.

La moartea tatălui său, survenită în anul 858, regatul Wessex a fost împărţit între cei trei fraţi ai săi mai în vârstă: Aethelbald, Aethelberht şi Aethelred. Domniile primilor doi fraţi au fost lipsite de importanţă, însă o dată cu domnia celui de-al treilea frate al său, Aethelred de Wessex, începe şi ascensiunea remarcabilă şi uimitoare a lui Alfred, tocmai în tumultul invaziei scandinave din 865.
Îl găsim pe Alfred luptând în campania lipsită de succes susţinută de către regatul Wessex în Mercia, atunci când Imar, căpetenia daneză, a ocupat Nottinghamul. În decursul anului 870 sunt înregistrate o serie de ciocniri violente între armatele daneze şi cele anglo-saxone, cu victorii şi înfrângeri de ambele părţi, la care Alfred ia parte în modul cel mai activ. Însă victoria importantă de la Ashdown îi asigura lui Alfred debutul în rolul de lider al disperatei rezistenţe engleze. În pofida recentei victorii, armata anglo-saxonă a pierdut bătălia de la Merton, purtată la câteva săptămâni după cea de la Ashdown. În decurs de trei luni, regele Aethelred s-a stins din viaţă, lăsând regatul în mâinile lui Alfred. Deşi Aethelred avea doi fii de vârste fragede care aveau întâietate evidentă la tron, ascensiunea lui Alfred a fost necontestată, asta şi din cauza situaţiei extrem de fragile a regatului, precum şi a războiului disperat cu danezii.

În timp ce Alfred era ocupat cu ceremoniile funerare ale fratelui său, danezii au câştigat o victorie importantă împotriva armatei engleze, ceea ce l-a determinat pe rege să ceară pacea şi eliberarea teritoriilor sale, însă termenii armistiţiului nu ne sunt cunoscuţi, deşi, cel mai probabil, Alfred i-a plătit pe vikingi, aşa cum au făcut-o cei din Mercia şi cei din Northumbria înaintea sa. Cert este faptul că, vreme de cinci ani, vikingii s-au ocupat de celelalte părţi ale Britaniei, lăsând Wessex-ul pentru campanii ulterioare.

Avântul şi spiritul războinic al scandinavilor au fost reanimate de către o nouă căpetenie a armatelor vikinge, pe nume Guthrum. În 876 a atacat în forţă regatul Wessex, unde a ocupat oraşul Wareham. Alfred i-a încercuit, însă în urma tratativelor eşuate şi la adăpostul nopţii, scandinavii au reuşit să fugă.

În luna ianuarie a anului 878, danezii au iniţiat un atac surpriză asupra fortăreţei în care Alfred îşi petrecea Crăciunul, trecând prin sabie toţi locuitorii, cu excepţia lui Alfred şi a însoţitorilor săi, care abia au putut scăpa cu viaţă, retrăgându-se în mlaştinile din Somerset. Acest episod dramatic reprezintă punctul culminant atât din viaţa lui Alfred, cât şi din desfăşurarea rezistenţei în faţa violenţei şi ororilor invaziei nordice. De aici, din mlaştinile Somersetului, Alfred a reuşit să organizeze o rezistenţă impresionantă şi eficientă, recrutând toţi oamenii capabili să poarte arme din comitatele învecinate şi, cu această armată improvizată, regele a trecut la contraofensivă. Inspiraţi de caracterul frumos al regelui, de pietatea sa şi de curajul cu care era înzestrat, englezii au atacat în forţă şi au câştigat o victorie decisivă pe câmpul de luptă de la Edington. Înfrânţi şi înspăimântaţi, scandinavii s-au retras în cetatea Chippenham, însă Alfred i-a hărţuit permanent, declanşând un asediu strâns. Lipsa gravă a proviziilor i-a forţat pe danezi să se predea regelui. Condiţia impusă de Alfred scandinavilor a fost ca Guthrum să se convertească la creştinism, ceea ce s-a şi petrecut trei săptămâni mai târziu la curtea regelui. Botezul a fost sărbătorit cu mult fast şi entuziasm, iar Alfred i-a devenit părinte spiritual lui Guthrum.

Cu această ocazie, între Alfred şi Guthrum s-a încheiat celebrul tratat de la Wedmore, care delimita graniţele dintre Wessex şi teritoriile stăpânite de către danezi. Regatul Mercia a fost împărţit între Alfred şi Guthrum, Londra revenindu-i Wessexului. Graniţa trasată poartă numele de Danelaw, asemenea şi întreg teritoriul stăpânit de către scandinavi, acolo unde domnea legea daneză. Această împărţire avea să producă efecte pe termen lung, numeroşi danezi urmând să se stabilească în estul şi nordul Angliei, oferind acestor regiuni elemente importante ale culturii şi civilizaţiei scandinave. În acelaşi timp, York-ul, vechiul Eboracum, oraşul care l-a proclamat împărat roman pe Sfântul Constantin cel Mare în anul 306, avea să devină cel mai important centru scandinav din Britania şi capitală, de unde Imar îşi va conduce propriul fief viking, ce cuprindea Northumbria, teritorii de pe coastele Irlandei, precum şi regatul Laithlinn din insulele Hebride, Orkney şi de pe coastele de vest ale Scoţiei.

Guthrum va părăsi împreună cu ceea ce a mai rămas din armata sa graniţele Wessex-ului şi se va retrage în Anglia de Est, unde va fi proclamat rege şi pe care o va conduce până la moartea sa, survenită în jurul anului 890.

După înfrângerea lui Guthrum au urmat ani paşnici pentru Alfred, timp în care a putut restaura regatul său după modelul carolingian, aducându-l la un nivel politic, religios şi cultural remarcabil pentru această perioadă, Anglia devenind cel mai puternic regat din insulele britanice şi unul dintre cele mai prospere din Apus. Deşi au mai existat ciocniri minore între forţele engleze şi cele daneze, pericolul scandinav a fost eliminat pe parcursul domniei sale, iar Anglia va căuta acum să recurgă treptat la contraofensivă.

Perioada anilor 880-890 a fost una de relativă linişte pentru noul regat englez unificat, iar cea mai mare realizare a acestei perioade a fost reconstruirea Londrei devastate de către danezi în războiul precedent. În jurul anilor 892 sau 893, danezii au mai avut o tentativă de a invada Anglia, însă forţele terestre şi cele navale ale lui Alfred au provocat o înfrângere decisivă scandinavilor, care au fost nevoiţi să părăsească ţărmurile Britaniei. Danezii din Britania au încercat la rândul lor să-şi sincronizeze atacul cu cel al vikingilor veniţi din Scandinavia, însă şi ei au fost în cele din urmă respinşi, nu fără eforturi semnificative din partea anglo-saxonilor.

Măreţia lui Alfred este demonstrată şi de numeroasele reforme pe care le-a iniţiat în timpul domniei sale măcinate de războiul aproape permanent purtat împotriva scandinavilor. Reformele sale militare şi legislative au întărit mult puterea regatului său. Alfred a fost cel care a creat o flotă navală, indispensabilă unui popor insular cum este cel anglo-saxon. Pentru un popor care a invadat şi a colonizat mare parte din Britania, de pe mare, în secolele al V-lea – al VI-lea este inadmisibil să îşi uite atât de repede trecutul nu foarte îndepărtat şi să renunţe la principala armă care îi asigura integritatea, puterea şi chiar supravieţuirea, şi anume flota navală. Astfel, prinde aici contur afirmația istoricului Ștefan Ciobanu, potrivit căruia ,,adevăratele monumente sunt doar acelea ale trecutului”. Ori, Alfred, persoană dedicată studiului istoriei şi al disciplinelor militare, a învăţat repede din greşelile predecesorilor săi şi a iniţiat construcţia vaselor pe care le-a lansat la apă în cel mai scurt timp posibil. Crearea unei flote care să rivalizeze cu succes puterea navală a inamicului a fost, poate, unul dintre motivele principale ale succesului său. De asemenea, Alfred a creat o armată permanentă care să răspundă prompt solicitărilor impuse de campaniile militare agresive ale scandinavilor. Alături de flota puternică şi de armata profesionistă, energicul monarh a creat un sistem complex de fortificaţii care aveau rolul de a încetini, dacă nu chiar opri armatele invadatoare din drumul lor către punctele vitale ale regatului, până când Alfred va putea mobiliza şi utiliza armata sa. În ceea ce priveşte sistemul legislativ al regatului, Alfred şi-a creat propriul cod de legi inspirat din perceptele credinţei creştine, puternic bazat pe sistemul ierarhic divin, transpus asupra sistemului ierarhic omenesc.

Complexitatea şi frumuseţea caracterului regelui Alfred sunt dovedite şi de puternica sa înclinaţie spre erudiţie şi de atracţia sa faţă de spiritualitatea şi profunzimea credinţei creştine. El însuşi a tradus din latină în engleza arhaică numeroase opere pe care le considera indispensabile poporului său, printre care amintim: Cartea regulei pastorale şi Dialoguri de Sf. Grigorie cel Mare, câteva opere ale Fericitului Augustin şi primii cincizeci de Psalmi. Din ordinul său, urmând exemplul lui Carol cel Mare, a fost întemeiată la curtea se o şcoală pentru pregătirea copiilor săi şi ai nobilimii de vârf. În acelaşi timp, a recrutat erudiţi de pe continent pe care i-a atras în regatul său pentru a-i pregăti personal şi pentru a propăşi cultura în rândul poporului. De asemenea, numeroşi monahi străini au fost invitaţi a se stabili în mănăstirile şi abaţiile engleze, pentru a suplini interesul scăzut al englezilor pentru viaţa monahală.

Un episod deosebit de interesant din domnia regelui Alfred cel Mare îl reprezintă corespondenţa sa cu patriarhul Ierusalimului Ilie al III-lea. Situaţia patriarhatului Oraşului Sfânt era la vremea aceea una foarte precară, ceea ce l-a determinat pe întâistătătorul Bisericii din Ierusalim să apeleze la ajutorul financiar al curţilor apusene, menţionându-i aici pe Carol cel Gras, împăratul carolingian, şi pe Alfred cel Mare. Alfred i-a trimis patriarhului numeroase daruri şi suportul său financiar, în timp ce patriarhul i-a dăruit un text scris în limba engleză ce conţinea remedii orientale pentru boala îndelungată de care suferea regele. Întrucât Ierusalimul se afla de mai bine de două sute de ani în mâinile musulmanilor arabi, iar patriarhii Ierusalimului, Alexandriei şi chiar şi cel al Antiohiei, în perioadele în care acest oraş nu aparţinea Bizanţului, rezidau la Constantinopol, putem afirma, fără a exista pericolul de a greşi, faptul că această corespondenţă purtată între regele Alfred şi patriarhul Ierusalimului reprezintă unul dintre primele contacte indirecte dintre Anglia şi Imperiul Bizantin, reluate la mai bine de o sută de ani de când Sfântul Teodor de Tars, bizantin de origine, a reformat Biserica anglo-saxonă.

După o domnie remarcabilă şi impresionantă, în timpul căreia a realizat lucruri aproape imposibile, Alfred s-a stins din viaţă pe 26 octombrie 899, lăsând în urmă un regat deosebit de puternic, zdrobind invaziile scandinave şi clădind o nouă eră în istoria poporului englez, fiind totodată singurul monarh de sânge englez care a fost înzestrat de către istorie cu supranumele de „cel Mare”.

Regatele anglo-saxone nu au fost, însă, singurele formaţiuni statale din insulele britanice afectate de invaziile scandinave. Concomitent cu atacurile daneze din Anglia, au avut loc incursiuni separate şi individuale ale războinicilor norvegieni pe coastele de vest ale Scoţiei şi în Irlanda.

Primele incursiuni ale vikingilor în Irlanda au avut loc în jurul anilor 795, 798 şi 807. Aceste atacuri aveau caracterul unor raiduri şi erau de o mică amploare, destinate misiunilor de jaf, nefiind invazii propriu-zise, însă au avut nefastul rol de a întrerupe perioada de glorie a monahismului celtic irlandez. La fel ca în cazul atacului Mănăstirii Lindisfarne din Northumbria, şi în Irlanda erau vizate în primul rând mănăstirile de coastă, bogate şi lipsite de orice mijloc de apărare.

Aceste prime atacuri vin ca o continuare a întemeierii regatului norvegian Laithlinn din insulele Shetland, Orkney şi de pe coasta vestică a Scoţiei. Deşi au avut un impact puternic asupra societăţii irlandeze divizate, aceste acţiuni războinice nu au avut aceeaşi intensitate ca cele din Anglia. Ba mai mult decât atât, raidurile norvegiene au adus împăcarea între cele două facţiuni politice şi religioase din Irlanda, şi anume pe cea a tradiţiei patriciene a sfântului Patrik şi pe cea ioniană a sfântului Columba. Distrugerea comunităţii ioniene şi relocarea acesteia la Kells, în ţinutul clanului Armagh, pe teritoriul patricienilor, marchează rezolvarea ultimelor rivalităţi rămase între Bisericile Columbane şi Patriciene, deşi a existat ulterior un caz în care comunitatea columbiană a încercat excomunicarea regelui din Tara, Aed Oirdnide mac Neill. Astfel de evenimente demonstrează în mod evident caracterul divizat al societăţii irlandeze la sosirea norvegienilor. Situaţia aceasta va persista pe parcursul întregului Ev Mediu, şi nu numai, ceea ce va facilita invazia normandă din anii 1169-1170, condusă de către Richard „Strong­bow” (arc puternic) de Clare, din ordinul regelui englez Henric al II-lea (1154-1189), având autorizaţia papei Adrian al IV-lea pentru a aduce Biserica celtică irlandeză sub ascultarea Romei. Invazia normandă a Irlandei s-a desfăşurat sub aceleaşi auspicii ca cea a Angliei, un secol mai devreme, în anul 1066.

Revenind la incursiunile norvegiene de pe teritoriul Irlandei, ele s-au intensificat începând cu anul 821, atunci când vikingii au început să ierneze pe teritoriu inamic, în loc să se retragă în Laithlinn sau în Norvegia. Scandinavii au fortificat taberele lor de pe coastă şi au creat astfel aşa-zisele longphorts (porturi lungi), aşezări care vor deveni permanente şi care se vor transforma ulterior în marile centre urbane. Primul astfel de port fortificat întemeiat de către scandinavi este Dublinul, actuala capitală a Irlandei. Aşadar, Irlanda datorează mult vikingilor, întrucât au adus multe schimbări pozitive societăţii din insulă. Dacă până acum, aşezările omeneşti de mărimi mai însemnate din Irlanda se concentrau în jurul centrelor monastice, acum, o dată cu venirea şi instalarea vikingilor în anumite zone de pe coastă, au apărut şi centrele urbane veritabile, care au beneficiat şi au prosperat de pe urma comerţului intens practicat de către norvegieni. Chiar dacă scandinavii, fie că nu au reuşit, fie că nu au încercat în mod decisiv, nu au cucerit Irlanda, prezenţa în porturile lor fortificate le-a permis acestora să se implice activ în politica internă a regatelor celtice. Asemenea tuturor cazurilor unde au existat cuceriri vikinge, scandinavii au reprezentat doar pătura conducătoare dominatoare, în timp ce supuşii erau formaţi din popoarele cucerite. Astfel, în micile regiuni cucerite din Irlanda, clasa conducătoare era formată din războinici norvegieni, în timp ce majoritatea locuitorilor era constituită din celţi, ceea ce a dus la formarea unei noi populaţii în insulă, numită hiberno-nordică.

Unul dintre primele căpetenii vikinge cunoscute din Irlanda este Thorgest, al cărui nume este strâns legat de atacurile asupra regatelor din Connacht, Mide şi asupra celebrei mănăstiri din Clonmacnoise. Însă succesul său a fost unul de scurtă durată, fiind prins şi înecat de către regele din Mide. În anul 848 au fost înregistrate înfrângeri repetate ale norvegienilor de o alianţă a regatelor din Munster şi Leinster. Victoriile irlandezilor au fost atât de răsunătoare, încât aceştia au trimis o ambasadă care ducea vestea bătăliilor câştigate la curtea împăratului carolingian Carol cel Pleşuv, confruntat şi el la rândul său cu incursiunile scandinave.

În anul 853 ajunge în Irlanda o căpetenie din Laithinn, pe nume Olaf. Olaf şi-a asumat conducerea vikingilor din Irlanda, pe care a trebuit să o împartă cu Ivar Fără Oase, unul dintre liderii marii armate păgâne care a invadat regatele anglo-saxone în anul 865, episod pe care l-am analizat anterior. Alături de campaniile sale agresive din Britania, Ivar sau Imar după alte surse, era foarte activ şi în Irlanda, proclamându-se regele nordicilor din Britania şi Irlanda. În Irlanda, Imar a întemeiat dinastia Ui Imair, de sorginte scandinavă, dinastie care va avea un rol important în politica medievală irlandeză.

Politica celor doi conducători scandinavi nu a fost întotdeauna una agresivă faţă de regatele celtice, deseori creându-se alianţe între norvegieni şi clanurile irlandeze, ca mai apoi aceste tratate să fie revocate, urmând a fi create noi acorduri şi noi alianţe. Acest lucru vine să dovedească importanţa crescută pe care scandinavii încep să o deţină în timpul conducerii lui Imar şi a lui Olaf.

Moartea lui Imar a survenit în anul 873 şi a lăsat în urmă un vid de putere pe care celelalte căpetenii scandinave au căutat să îl suplinească, însă luptele interne dintre nordici nu au făcut decât să le slăbească semnificativ puterea, permiţându-le irlandezilor să cucerească Dublinul şi să-i alunge din insulă, marcând cu acest moment sfârşitul primei faze a invaziei scandinave din Irlanda.

Cea de-a doua fază are loc între anii 914 şi 980 şi îi are ca protagoniști pe Ragnall şi pe Sitric. Flota norvegiană a debarcat în portul Waterford, permiţând clanului scandinav Ui Imair să se revolte şi să se alăture compatrioților lor. Regatul Leinster a fost supus atacurilor scandinave, acolo unde s-a înregistrat o victorie importantă a lui Sitric, în urma căreia Dublinul a fost recucerit. Redeschiderea căilor de comunicaţie cu Laithlinnul şi cu Scandinavia prin intermediul Dublinului a permis nordicilor să vină în Irlanda în număr mult mai mare faţă de primele invazii ale secolelor VIII-IX şi să întemeieze noi porturi fortificate la Wexford, Waterford, Cork şi Limerick.

În anul 918, Ragnall a devenit rege al Yorkului în Britania, reuşind prin asocierea sa cu Sitric să se creeze alianţa Dublin-York, care va avea o influenţă puternică asupra Angliei şi Irlandei pentru următoarea jumătate de secol.

Atacurile irlandeze asupra Dublinului au fost respinse cu succes de către Sitric, ceea ce i-a permis acestuia să părăsească oraşul şi să ocupe tronul Yorkului lăsat vacant de către Ragnall la moartea sa din anul 921. Între timp Gofraid i-a urmat la conducerea Dublinului, însă puterea scandinavilor din Irlanda a început să scadă treptat, suferind înfrângeri repetate din partea clanurilor celtice. În aceste războaie scandinavo-celtice s-a distins prin curajul şi prin priceperea în arta războiului, generalul irlandez Muirchertach mac Neill. Potrivit istoricului american Benjamin Hudson „Muirchertach a fost unul dintre cei mai încununaţi de succes generali ai timpului şi a fost descris drept Hector al irlandezilor”.

După moartea lui Sitric, în anul 927, Gofraid a părăsit Dublinul pentru a ocupa tronul vacant din Northumbria, însă a fost alungat de către regele anglo-saxon Aethelstan (924-939) şi a fost nevoit să se întoarcă în Irlanda un an mai târziu, unde a avut de purtat un război cu vikingii din Limerick care au ocupat pentru o vreme Dublinul.

Treptat, puterea scandinavă a început să scadă în Irlanda, iar prezenţa lor pe scena politică a devenit una secundară, întâlnindu-i cel mai des ca aliaţi ai căpeteniilor clanurilor irlandeze aflate mereu în război între ele. În anul 980, regele Mael Sechnaill mac Domnaill a obţinut o victorie decisivă împotriva vikingilor din Dublin la Tara, forţându-i pe aceştia să-i recunoască suzeranitatea.

În acest moment intră pe scenă poate cel mai important rege irlandez din toate timpurile, simbol al regalităţii din insulă, Brian Boru. Brian a devenit rege în Munster în anul 976, atunci când fratele său a fost ucis. Prima acţiune întreprinsă de către Brian a fost înfrângerea vikingilor din Limerick în anul 977, crescându-şi puterea în Munster în mod semnificativ. Având puterea asigurată, Brian îşi îndreaptă privirea către Leinster. Conflictul a durat timp de 15 ani, iar, în cele din urmă sprijinit de către oraşele hiberno-nordice pe care le avea sub stăpânire, Brian Boru a reuşit să obţină controlul asupra provinciei din centrul Irlandei. Doar provinciile Meath, Connacht şi Ulster se aflau în afara dominaţiei sale. În anul 999, forţele conduse de către Brian au înfrânt în mod zdrobitor o rebeliune pornită din Leinster, securizându-i şi mai mult puterea. Până în anul 1002, Brian a reuşit imposibilul, şi anume unirea întregii Irlande sub un singur conducător. Până la acea vreme Irlanda avea mai bine de 150 de regi. Astfel, Brian Boru a devenit Înalt Rege al Irlandei.

Brian a arătat un devotament deosebit Bisericii irlandeze, centrate în acel moment, la fel cum o făcuse şi până atunci, în jurul centrelor monastice, continuând în timpul său perioada de glorie a monahismului celtic, întreruptă de către invaziile vikinge.

Autoritatea sa a fost contestată în anul 1012 de către conducătorul din Leinster, care a pornit o rebeliune ce va dura până în anul 1014 şi va culmina cu bătălia de la Clontarf. Deşi forţele rebele au fost înfrânte, Brian Boru a fost ucis în această bătălie de către un viking în timp ce se afla la rugăciune în cortul său, devenind astfel regele martir etern al irlandezilor. Întrucât din rândurile rebelilor făceau parte şi numeroşi vikingi, s-a considerat în istoria irlandeză că bătălia de la Clontarf a reprezentat o victorie naţională a irlandezilor în faţa vikingilor. Istoricul Donnchadh O Corrain a fost primul care a demontat această teorie, afirmând că vikingii nu mai reprezentau o forţă principală în Irlanda vreme de decenii, iar importanţa lor în Bătălia de la Clontarf a fost una secundară.

În paralel cu invazia Britaniei şi a Irlandei, vikingii operau pe coastele nordice ale Franciei, culminând cu devastarea Parisului şi a ţinuturilor Senei în anul 845. Flota scandinavă a fost condusă de către o căpetenie pe nume Ragnar, pe care tradiţia islandeză l-a identificat cu celebrul erou legendar Ragnar Lodbrok. Însă atacul asupra Parisului nu a fost nici primul şi nici singurul îndreptat împotriva imperiului carolingian. În anul 799, danezii au devastat coastele france de la Canalul Mânecii în contraofensivă faţă de acţiunile agresive ale lui Carol cel Mare în Saxonia şi la graniţele Iutlandei. Incursiunile danezilor l-au obligat pe Carol să dispună construirea unui sistem defensiv de-a lungul ţărmului nordic al imperiului său. Strategia sa a funcţionat, ceea ce le-a permis urmaşilor săi să respingă atacurile vikingilor de la gurile Senei din anul 820. Atacurile au continuat în mod violent după anul 834, atunci când vikingii au profitat de războaiele civile din sânul monarhiei france.

Flota care a atacat Parisul era compusă, potrivit estimărilor istoricului Martina Sprague, din 120 de vase conţinând aproximativ 5000 de războinici scandinavi. În drumul lor către inima Franciei, danezii au jefuit Rouenul, însă, în mod surprinzător, au cruţat Abaţia Sfântului Denis din apropierea Parisului.

Pentru a preîntâmpina cucerirea capitalei franceze, împăratul Carol cel Pleşuv, a împărţit armata sa în două şi a dispus-o pe fiecare mal al Senei, însă strategia a fost ineficientă, iar Ragnar a reuşit să învingă una dintre divizii, luând un număr de 111 prizonieri pe care i-a spânzurat pe o insulă de pe fluviu cu intenţia de a-i teroriza pe franci, după care a intrat în Paris, pe care l-a devastat.
În timpul asediului, în tabăra scandinavă a izbucnit ciuma care a făcut ravagii în rândurile soldaţilor. Pentru a potoli boala cumplită, scandinavii au înălţat rugăciuni către zeii lor nordici, însă, văzând că nu funcţionează, au început să postească la sfaturile unui prizonier creştin, iar ciuma a început să se domolească. Vikingii au decis să se retragă contra modestei sume de 7000 de livre de aur şi argint pe care Carol cel Pleşuv, incapabil să opună o rezistenţă francă redutabilă, a fost fericit să o onoreze.

Deosebit de interesante sunt şi urmările atacului asupra Parisului. Dacă împăratul Carol cel Pleşuv a fost foarte criticat pentru suma oferită invadatorilor şi pentru incapacitatea sa de a se opune atacului, fiind nevoit să rezolve problema rebeliunilor interioare ce au urmat atacului scandinav, tratatul încheiat între el şi Ragnar i-a asigurat liniştea din partea vikingilor pentru viitorul apropiat. În ceea ce îl priveşte pe Ragnar, istoria sa ulterioară este una cât se poate de curioasă. Ajuns la curtea regelui Horik al danezilor, Ragnar i-a prezentat acestuia tributul primit de la franci şi, în timp ce se lăuda cu facilitatea cu care a devastat Parisul, acesta a căzut în genunchi plângând în timp ce relata faptul că singura rezistenţă pe care a întâmpinat-o a fost aceea a Sfântului Gherman al Parisului a cărui abaţie Ragnar a distrus-o. Cum ciuma făcea încă ravagii printre camarazii săi, Ragnar a ordonat uciderea tuturor supravieţuitorilor atacului şi eliberarea prizonierilor creştini. Acest eveniment a contribuit în parte şi la primirea de către regele Horik a arhiepiscopului Angsar, „Apostolul Nordului”, ceea ce a dus la creştinarea Danemarcei.

Vikingii se vor întoarce în mod repetat, obţinând tribut, însă reluarea atacurilor asupra Parisului în anii 885-886 nu va avea succesul scontat, ele fiind respinse graţie zidurilor şi turnurilor puternice cu care a fost fortificat oraşul.

Figura principală a invaziei vikinge din Francia a fost de departe războinicul norvegian Rollo. Originile sale fac subiectul dezbaterilor între istorici moderni, însă majoritatea acestora susţin că el provenea din Norvegia, în timp ce alţii rămân la varianta iniţială a apartenenţei sale la casa regală daneză. Cert este faptul că Rollo se trăgea din sânge nobil. Numele său adevărat era Hrolfr, iar Rollo vine ca o interpretare a numelui său în limba latină.

Principalul său biograf este istoricul normand Dudo de Saint-Quentin, care a trăit o perioadă la curtea ducelui Normand, Richard I, nepotul lui Rollo. Potrivit acestuia, Rollo a ocupat Rouenul în anul 876 şi a întreţinut o strânsă prietenie cu regele Alstem din Anglia, care se identifică în mod cert cu liderul danezilor Guthrum, botezat cu numele de Athelstan de către Alfred cel Mare şi care a fost recunoscut drept rege al anglilor de est. Este foarte probabil ca Rollo să fi operat înainte de a invada nordul Franciei pe teritoriul Britaniei şi în Irlanda.

Împăratul Carol al III-lea cel Simplu a decis mai degrabă să încheie alianţa cu Rollo decât să-l întâlnească pe câmpul de luptă şi a dispus cedarea ținuturilor nordice pe care scandinavul le-a ocupat, în schimbul recunoaşterii suzeranităţii împăratului franc, acceptării botezului creştin şi oferirii protecţiei împotriva altor invadatori scandinavi. Lui Rollo i s-a conferit titlul de duce, iar ţinutul oferit a fost numit Normandia. Rollo a încurajat stabilirea scandinavilor în Normandia şi a susţinut căsătoriile cu etnicii franci. Amestecul de populaţii a dus la naşterea unui popor războinic normand, cu sânge şi cultura latină franceză, însă cu origini scandinave, care va influenţa din temelii destinele Europei Apusene, în special destinul Angliei şi, implicit şi indirect, al întregii lumi.

Aportul pe care îl vor aduce normanzii la conturarea politicii medievale este substanţial, ei fiind exponenţii sistemului feudal bazat pe relaţia dintre vasal şi senior, după modelul relaţiei dintre Rollo şi Împăratul Carol al III-lea. Spiritul războinic al normanzilor şi avântul lor în bătălie vor face din ei maeştri ai câmpului de luptă şi ingineri desăvârşiţi ai fortificaţiilor, creatorii castelelor medievale, iniţiatorii cavalerismului, iubitori ai artelor şi ai frumosului, patroni ai culturii, adepţi fideli ai Bisericii romane şi soldaţi devotaţi ai papalităţii.

Dincolo de Canalul Englez, urmaşii lui Alfred cel Mare au continuat opera predecesorului lor şi au dus războiul de eliberare de sub dominaţia scandinavă mai departe. În anul 899, lui Alfred i-a urmat la tron fiul său, Edward cel Bătrân. Acesta a reuşit să-i învingă pe vikingi în repetate rânduri şi să cucerească Ţinuturile de Mijloc şi Anglia de Est în anul 917. Un an mai târziu, după moartea surorii sale, Aethelflaed, Edward a ocupat Mercia, pe care a alipit-o regatului său. Astfel, întregul ţinut anglo-saxon de până la râul Humber a fost unit sub sceptrul unui singur rege. Doar Northumbria ocupată de către vikingi lipsea unirii întregului regat. Această misiune îi va reveni fiului lui Edward, Athelstan.

Athelstan este, poate, unul dintre cei mai de seamă regi anglo-saxoni care au ocupat tronul Angliei. Totodată, Athelstan este primul care şi-a atribuit titlul de Rege al Englezilor, acest eveniment având loc în anul 927. Asemenea bunicului său, Alfred, poate chiar într-o măsură mai mare, Athelstan avea înclinaţii puternice spre cultură şi spre credinţă, fiind un om de o spiritualitate profundă şi care, spre deosebire de tatăl său, Edward, a sprijinit în multe rânduri Biserica, fiind cel care a încurajat introducerea regulilor benedictine în Anglia. A fost un neobosit continuator al reformelor administrative ale lui Alfred, centralizând foarte mult puterea din Anglia. Totodată, Athelstan a menţinut relaţii diplomatice cu importantele curţi ale Europei Apusene, creând un imperiu carolingian al anglo-saxonilor. În timpul său, Anglia a devenit cea mai importantă putere din Apus.

Domnia sa a început în anul 924 sub auspicii nu tocmai favorabile. A fost recunoscut rege în Mercia, nu şi în Wessex, acolo unde fusese ales fratele său vitreg, însă care nu a supravieţuit mult timp alegerii, din cauza stării precare de sănătate. După ce ultimele rezistenţe au încetat, Athelstan a fost recunoscut drept rege al anglo-saxonilor în anul 925. Doi ani mai târziu, în anul 927, Athelstan a cucerit şi ultimele rămăşiţe ale regatului viking de la York, unind astfel pentru prima dată în istorie toate regatele anglo-saxone sub un singur sceptru. Renunţând la titlul de rege al anglo-saxonilor, Athelstan s-a proclamat în premieră, rege al englezilor.

Ascensiunea sa nu s-a oprit aici, ci a continuat cu supunerea galezilor în prima fază. În anul 934, Athelstan a invadat Scoţia condusă de către Constantin al II-lea cu scopul recunoaşterii sale drept suzeran de către regele scoţian. Misiunea sa şi-a atins scopul, nu fără urmări însă. În anul 937 o coaliţie formată din regele viking Olaf Guthfrithson al Dublinului şi Constantin al II-lea al Scoţiei a invadat Anglia, însă aceştia au fost învinşi de către Athelstan în sângerosul masacru de la Brunanburh. Victoria aceasta, deşi câştigată cu greu şi cu mult sânge, este văzută de mulţi cercetători ai istoriei anglo-saxone, şi pe bună dreptate, drept una dintre cele mai importante bătălii din istoria Angliei. Dacă Athelstan ar fi pierdut lupta, atunci tot ceea ce au realizat predecesorii săi şi tot ceea ce s-a concretizat în timpul domniei sale s-ar fi destrămat, iar regatul englez ar fi fost distrus.

Victoria sa i-a adus recunoaşterea formală a întregii Britanii, ceea ce i-a permis lui Athelstan să adopte titlul bizantin de „basileus et curagulus”. Acest lucru demonstrează o reală influenţă şi cunoaştere a lumii bizantine în Anglia în secolul al X-lea, ori acest lucru coincide în mod firesc cu perioada de maximă glorie a Bizanţului condus de către dinastia macedoneană. Sub împăraţii macedoneni, Imperiul Bizantin cunoaşte epoca sa de aur, în care a exercitat o influenţă semnificativă asupra întregii lumi cunoscute. Bogăţia sa, patronajul artelor şi al culturii, tehnologia sa avansată, filosofia şi teologia sublimă, sistemul militar perfecţionat, administraţia sa complexă, curtea sa diplomatică fac din Bizanţ cel mai puternic şi sofisticat stat din lume în secolul al X-lea. Or, tendinţa monarhilor apuseni de a imita stilul bizantin este, în aceste condiţii, una cât se poate de firească. Asemenea şi Athelstan, impresionat de forţa realizărilor sale, căuta să emuleze puterea imperială de la Constantinopol prin atribuirea titlului roman. Fireşte, puterea statului englez era una mult inferioară celei a Bizanţului, însă superioritatea faţă de celelalte puteri din Apus justifică tendinţa lui Athelstan de a-şi conferi un titlu imperial, având exemplul fostului imperiu carolingian şi al actualului Imperiu Bizantin, continuator într-o formă sau alta a Imperiului Roman.

După moartea regelui Athelstan, vikingii vor ataca din nou Anglia şi vor captura Yorkul, însă vor fi înfrânţi în anul 954, iar ultimul lor rege, Erik va fi alungat din insulele britanice.

În anul 1002, într-un mod de neînţeles, regele englez Athelred a ordonat masacrarea locuitorilor danezi din Anglia, ceea ce a dus la moartea câtorva mii de scandinavi. Acest act necugetat va declanşa o nouă invazie daneză, mult mai numeroasă de această dată, care va ameninţa existenţa regatului englez.

Legăturile dintre Insulele Britanice, Scandinavia, Rusia Kieveană şi Imperiul Bizantin

Masacrul ordonat de regele englez Athelred împotriva danezilor din Britania în anul 1002 a avut repercusiuni grave asupra Angliei, declanşând o invazie totală a danezilor. Mai întâi de toate, este necesară o analizare atentă a situaţiei politice, sociale şi religioase din Scandinavia.

La acea dată ocupa tronul danez regele Svein Forkbeard (eng. Barbă despicată), om dur şi sever, care a obţinut tronul numai după ce l-a înlăturat în mod brutal de la putere pe tatăl său, Harold Bluetooth (eng. Dinte albastru), primul rege creştin al danezilor. Biografia sa, deşi este des contestată de unii istorici, o găsim în celebra sagă islandeză Heimskringla, alcătuită de către Snorri Sturlson în secolul al XIII-lea, precum şi în Faptele Episcopilor din Hamburg, scrisă de către Adam de Bremen, care însă prezintă o descriere subiectivă şi îndoielnică a domniei sale văzute dintr-o lumină vădit orientată împotriva sa.
Ascensiunea sa la tronul danez a avut loc în anul 986. La acea dată regii danezi ocupau şi tronul Norvegiei, pe care Svein l-a moştenit de la tatăl său, tron pe care l-a pierdut însă între anii 995-1000 în favoarea remarcabilului rege norvegian Olaf I Tryggvason, a cărui viaţă spectaculoasă se impune a fi analizată în studiul de faţă.

Olaf a fost fiul unui subrege din Norvegia, pe numele său Tryggy Olafsson, care a fost ucis fie când Olaf nu se născuse încă, fie atunci când avea vârsta de trei ani, potrivit primelor surse scrise legate de viaţa sa. Cert este faptul că mama sa a fugit împreună cu el în Insulele Orkney pentru a scăpa de asasinii tatălui său. Saga Heimskringla, deşi este datată mai târziu decât alte surse primare legate de viaţa regelui Olaf I, introduce elemente noi în descrierea vieţii sale, pe care unii istorici tind să le conteste. Potrivit acesteia, Olaf s-a născut la puţin timp după moartea tatălui său în insulele Orkney, acolo unde mama sa, Astrid Eriksdottir, se ascundea de ucigaşul soţului ei. Numele ucigaşului era Harald, fiul lui Erik Bloodaxe, regele danez din Anglia care a fost alungat din York şi din Britania în anul 954. După un timp, Astrid împreună cu Olaf au mers la curtea regelui suedez pentru protecţie, însă a trebuit să părăsească locul, deoarece oamenii regelui norvegian Haakon cel Bun căutau băiatul pentru a-l readuce în Norvegia. Un al doilea exil a urmat, de data aceasta cu destinaţia Kiev, acolo unde Sigurd, fratele lui Astrid şi unchiul lui Olaf, se afla în serviciul regelui Vladimir I. Însă călătoria a eşuat, iar Olaf a fost luat captiv de către vikingii estonieni de la Marea Baltică, în timp ce se deplasa spre Novgorod. Olaf a intrat în posesia unui bărbat pe nume Klerkon, împreună cu tatăl său adoptiv Thorolf. Klerkon l-a considerat pe Thorolf a fi prea bătrân pentru a fi bun de sclav şi l-a ucis, în timp ce pe Olaf l-a vândut unui bărbat pe nume Klerk pentru un berbec. După care, tânărul scandinav a fost din nou vândut unui om pe nume Reas pentru o haină bună. Şase ani mai târziu atunci când Sigurd, unchiul lui Olaf, a călătorit în Estonia pentru a strânge taxele impuse de către Vladimir I, acesta a observat înfăţişarea nordică a lui Olaf şi, aflând că este fiul lui Tryggve Olafson şi al surorii sale, Astrid, l-a cumpărat pe băiat de la Reas şi l-a dus cu sine la Novgorod pentru a trăi sub protecţia lui Vladimir. Într-una din zile, în piaţa din Novgorod, Olaf l-a întâlnit pe Klerkon, cel care l-a dus în sclavie şi i-a ucis tatăl adoptiv. Luând un topor, Olaf l-a ucis pe Klerlon cu o lovitură în cap. Mulţimea furioasă l-a urmărit pe Olaf pentru a-l ucide, însă acesta a găsit protecţie la regina Allogia, care a plătit preţul de răscumpărare pentru el.

La curtea regelui Vladimir, Olaf a ajuns până la demnitatea de căpitan al gărzilor, însă popularitatea covârşitoare pe care o avea printre soldaţi l-a alarmat pe Vladimir, care a început să-l trateze cu ostilitate. Nemaifiind dorit la curtea kieveană, Olaf a decis că este momentul să-şi încerce norocul în altă parte şi s-a îndreptat către Marea Baltică. Aici a jefuit cu succes porturile din regiune, însă a fost prins pe neaşteptate de o furtună care l-a forţat să acosteze pe ţărmurile slavilor vestici de la Baltică, unde a întâlnit-o pe regina Geira, fiica regelui Burizleif. După ce a acceptat invitaţia reginei de a rămâne în teritoriul ei şi după ce a sedus-o cu succes, Olaf a luat-o de soţie. Din această poziţie favorabilă, a reînceput să atace teritoriile suedeze din Scania şi Gotaland.

De asemenea, Olaf a participat alături de împăratul german Otto al II-lea (973-983) în campaniile sale împotriva danezilor păgâni. Cele două armate s-au întâlnit pe câmpul de luptă de la zidul Danevirke, ce desparte Germania de Danemarca, însă Otto nu a reuşit să îl străpungă şi a fost nevoit să-l ocolească pe mare şi să debarce cu armata sa în Iutlanda. Aici i-a învins pe danezii conduşi de către regele Harold Dinte Albastru, tatăl regelui Svein, şi l-a forţat pe acesta să se convertească la creştinism, devenind astfel primul rege creştin al danezilor.

După trei ani petrecuţi în ţara slavilor baltici, soţia sa, Geira, a murit. Se pare că Olaf a iubit-o în mod sincer, deoarece nu a mai răbdat durerea de a rămâne aici şi a pornit din ţara frizonilor către insulele Hebride din vestul Scoţiei. După patru ani de la acest eveniment, Olaf a debarcat într-o misiune pe coastele arhipelagului Insulelor Scilly, unde a auzit că trăia în solitudine un monah eremit celtic văzător cu duhul. Dorind să testeze puterea călugărului, a trimis pe unul dintre oamenii săi la el, îmbrăcat în hainele lui, pretinzând a fi Olaf, însă monahul nu a putut fi înşelat şi l-a chemat pe adevăratul Olaf la el. Pustnicul i-a prezis lui Olaf că va deveni un rege faimos care va face multe fapte de măreţie şi pe mulţi oameni îi va aduce la credinţă şi la botez, atât pentru binele său, cât şi pentru binele celorlalţi. Pentru a-l convinge de veridicitatea profeţiilor sale, pustnicul i-a prezis că atunci când se va întoarce la corăbiile sale, mulţi dintre oamenii săi vor conspira împotriva sa şi o bătălie va porni între oameni şi mulţi vor cădea, iar el va fi rănit şi va fi aproape de moarte şi va fi dus de către oamenii săi la corabie, însă după şapte zile se va însănătoşi şi se va boteza imediat. Ajuns înapoi la corabie, Olaf a trăit cu exactitate ceea ce i-a profeţit călugărul.

În anul 988, Olaf a navigat către Insulele Britanice pentru a lua parte la o adunare organizată de către regina Gyda, sora lui Olaf Cuaran, regele Dublinului. Gyda era văduvă şi îşi căuta un nou soţ. Numeroşi bărbaţi de seamă au fost prezenţi la adunare, însă Gyda l-a remarcat în mulţime pe Olaf, în ciuda faptului că purta hainele rele de ploaie, în timp ce restul peţitorilor erau îmbrăcați în cele mai scumpe veşminte. Când a venit momentul să se căsătorească, un alt bărbat, pe nume Alfvine, a obiectat şi l-a provocat pe Olaf şi pe oamenii săi la holmgang, celebrul duel scandinav al onoarei. Olaf şi cu oamenii săi s-au luptat cu Alfvine şi însoţitorii săi şi i-au învins în fiecare luptă fără să ucidă pe vreunul, ci i-au legat pe toţi în schimb. Alfvine şi acoliţii săi au fost alungaţi din Britania, iar Olaf şi Gyda s-au căsătorit, petrecându-şi timpul în Anglia şi în Irlanda.

Zvonurile despre un rege din Irlanda cu sânge norvegian s-au împrăştiat rapid în Norvegia şi au ajuns la urechile regelui Haakon. Acesta l-a trimis în Irlanda pe Thorer Klakka, deghizat în negustor, cu scopul de a-l ademeni pe Olaf în Norvegia pentru a cădea în mâinile lui Haakon. Thorer, însă, s-a împrietenit cu Olaf şi i-a relatat acestuia situaţia reală din Norvegia şi felul în care regele Haakon a devenit foarte nepopular, deoarece în numeroase rânduri lua fiicele nobililor pentru a-i fi concubine, după cum îi era dreptul său regal la acea vreme a păgânismului. Însă acesta se plictisea repede de ele şi le trimitea înapoi la taţii lor după o săptămână sau două. Puterea sa slăbise şi din cauza luptelor interminabile cu danezii, şi din cauza refuzului de a accepta credinţa creştină.

Olaf a profitat de oportunitatea ivită şi s-a îndreptat către Norvegia unde a găsit ţara în plină revoltă. Regele Haakon a fost nevoit să fugă şi să se ascundă împreună cu un slujitor al său, pe nume Kark, într-o groapă de la o fermă de porci. Rebelii l-au proclamat rege pe Olaf la întâlnirea cu acesta şi au început împreună să cerceteze locul pentru a da de Haakon. Negăsindu-l nicăieri, dar ştiind că este undeva în fermă, Olaf a ţinut o adunare afară, unde a promis o mare recompensă pentru cel care îl va ucide pe Haakon. Cel în cauză şi sclavul său au auzit cuvântarea pe care a rostit-o Olaf, iar Haakon a devenit neîncrezător în Kark. Când Haakon nu a mai putut sta treaz din cauza oboselii, Kark i-a tăiat acestuia capul cu un cuţit şi s-a prezentat în faţa lui Olaf, însă, în loc de a fi răsplătit de către rege, acesta a fost executat. După aceste evenimente şi după încoronarea sa, Olaf a călătorit în provinciile regatului său pentru a-şi consolida puterea şi a impus multora convertirea la creştinism.

Aderarea sa la creştinism a fost una sinceră şi profundă şi a continuat pe tot parcursul domniei sale să îl răspândească în ţinutul regatului său. Olaf l-a botezat pe marele explorator Leif Ericson, fiul lui Eric cel Roşu, ale căror acţiuni şi expediţii le vom analiza în rândurile următoare.

Nordicii au colonizat Insulele Shetland şi Feroe în decursul secolului al VIII-lea, ajungând apoi mai departe până în Islanda. Decizia scandinavilor de a explora aceste locuri vine în urma zvonurilor potrivit cărora în aceste locuri trăiau în solitudine şi în rugăciune permanentă călugări irlandezi eremiţi care îşi căutau mântuirea în pustiurile din mijlocul oceanului, asemenea monahilor egipteni de odinioară care se izolau de lume şi se dedicau unirii cu Dumnezeu în pustiurile deşertului african. Această practică a monahilor irlandezi şi scoţieni era des întâlnită în decursul acestei perioade numită, şi Epoca de aur a sfinţilor, după cum am putut observa şi din întâlnirea lui Olaf cu monahul din Insula Scilly pe care am relatat-o mai înainte. Descoperirile arheologice recente din aceste insule au scos la iveală câteva cărţi de rugăciuni, potire şi cruci datând din secolul al VIII-lea, lăsate în urmă de către aceşti eremiţi sfinţi celtici.

Părintele fondator al Islandei este considerat a fi Ingolfur Arnarson, care a ajuns în insulă în anul 874, unde a întemeiat o gospodărie la Reykjavik, care a devenit în cele din urmă capitala Islandei. Imboldul colonizării Islandei a crescut sub regele norvegian Harald Haarfager, cel care a unificat pentru prima dată Norvegia.

În acest avânt al explorărilor vikinge a activat şi Eric cel Roşu. Prima parte a vieţii sale a petrecut-o în Norvegia, până când a fost alungat de aici pentru comiterea unei crime. Împreună cu familia sa s-a stabilit în nord-vestul Islandei, de unde a fost alungat pentru a doua oară tot pentru comiterea unor omoruri. S-a îndreptat de data aceasta către Groenlanda. Deşi este considerat de către mulţi ca fiind descoperitorul acestei uriaşe insule, Eric nu a fost primul european care a pus piciorul aici, ci primul care a întemeiat o aşezare permanentă. După trei ani petrecuţi pe această insulă, Eric s-a reîntors în Islanda pentru a ademeni potenţiali colonişti. Pentru a-i atrage pe insula îngheţată, Eric a denumit-o Groenlanda, adică Pământul verde. Planul său a avut un succes însemnat, întrucât mulţi oameni, în special cei săraci din Islanda, au pornit către noul ţinut. Aici au fost întemeiate câteva colonii în zonele în care vara devenea mai blândă şi permitea cultivarea pământului semiînghețat. În restul anului, vikingii supraviețuiau din vânătoarea balenelor, focilor şi a morselor căutate pentru fildeşul prețios din colţii lor, activitate care i-a adus nu de puţine ori în conflict cu inuiții băştinaşi. Eric a devenit astfel foarte bogat, vestit şi respectat, ocupând funcţia de căpetenie a vikingilor din insulă.

Fiul său, Leif Ericson, a continuat activitatea tatălui său cu şi mai mult succes. La vârsta de aproape treizeci de ani, Leif a navigat din Groenlanda în Norvegia, unde a devenit garda personală a regelui Olaf Tryggvason. Olaf l-a botezat şi i-a încredinţat misiunea creştinării Groenlandei. În timpul călătoriei sale către Groenlanda, Leif a fost deviat din cursul său de către vânturile puternice şi a ajuns pe coastele Americii de Nord, ţinut pe care el l-a numit generic Vinland.

Potrivit istoricului Einar Haugen, Leif Ericson nu a fost primul european care să descopere America şi nici primul care să acosteze aici. Auzise înainte de povestea negustorului Bjarni Herjolfsson care pretindea că a văzut pământ către vest de Groenlanda după ce fusese deviat din cursul său. Bjarni menţionează însă, că nu a debarcat pe acest pământ străin. Atunci când Leif a fost deviat la rândul său din cursul către Groenlanda, a descoperit teritorii pe care nu se aştepta să le vadă şi unde creşteau grâne şi struguri sălbatici. În timpul explorării noului teritoriu, Leif a salvat doi vikingi care naufragiaseră aici cu ceva timp înainte, după care s-au îndreptat cu toţii în Groenlanda, unde Leif şi-a început misiunea sa de evanghelizare.

Răspândirea creştinismului de către Leif Ericson printre vikingii din Groenlanda a avut succesul scontat, mulţi dintre nordicii de aici trecând la credinţa în Hristos, cu importanta excepţie a tatălui său, Eric cel Roşu, care rămânea în contiunare adeptul vechilor credinţe păgâne germanice. Tatăl său a reacţionat foarte dur la sugestia lui Leif de a se converti, în schimb soţia sa şi mama eroului explorator a primit noua credinţă cu multă căldură şi a asigurat construcţia primei biserici din Groenlanda.

Leif Ericson a început pregătirile pentru o altă expediţie în noile ţinuturi descoperite. A luat legătura cu Bjarni, negustorul care a văzut pentru prima dată America, i-a cumpărat acestuia corabia şi, împreună cu alţi 35 de membri ai echipajului, au pornit pe mare către destinaţia menţionată. Leif l-a invitat să ia parte la această expediţie şi pe tatăl său, Eric cel Roşu, însă acesta a căzut de pe cal în timp ce se deplasa către corabie. Interpretându-l ca pe un semn rău, Eric a decis să rămână în Groenlanda, însă decizia sa îi va fi fatală, el murind la scurt timp de ciuma care va devasta ţinutul, adusă de către noii colonişti din Islanda. Leif a urmat cursul lui Bjarni şi a ajuns prima dată într-un ţinut plat, arid şi stâncos, pe care l-a numit Helluland (identificat acum cu Insula Baffin din Canada). După ce s-au aventurat mai departe pe mare, au acostat într-un ţinut acoperit în totalitate de păduri, pe care el l-a numit Markland, Tara Pădurilor, locul fiind identificat de către cercetători cu Labrador. După alte două zile, Leif a ajuns într-un loc plăcut, bogat în somon. Cum iarna se apropia cu paşi repezi, Leif a decis să ierneze în acest loc şi a împărţit echipajul în două grupuri, unul care să rămână în tabără şi celălalt care să exploreze locul. În timpul explorărilor, vikingii au descoperit că ţinutul era abundent în struguri sălbatici, iar Leif a numit locul Vinland, ţara strugurilor. După ce iarna a trecut şi pământul s-a dezgheţat, Leif s-a întors în Groenlanda încărcat cu struguri şi lemn. Pe drumul de întoarcere, Leif a salvat un naufragiat islandez împreună cu echipajul său, de unde şi-a dobândit porecla de Leif cel Norocos.

Descoperirile arheologice efectuate începând cu anul 1960 au identificat aşezarea nordică pe Insula Newfoundland, iar situl arheologic este cunoscut sub numele de L’Anse aux Meadows. De asemenea, Vinland se poate identifica şi cu ţinutul din jurul Golfului Sf. Laurenţiu din Canada, iar L’Anse aux Meadows să fie doar o staţie de reparaţie a ambarcaţiunilor scandinave.

Succesul lui Leif i-a încurajat şi pe alţi nordici să repete călătoria. După ce Leif a părăsit ţinuturile Americii, alţi vikingi au început să se aşeze în teritoriu şi, în curând, au intrat într-un conflict sângeros cu popoarele indigene, numite de către scandinavi Skraelingjar. Aceste conflicte au dus la sfârşitul aşezării europene din America, deşi expediţii sporadice au mai fost organizate în zonă. Totodată, mica eră glaciară din Evul Mediu a tăiat legăturile Vinlandului cu Groenlanda, iar coloniştii europeni din America nu mai puteau fi aprovizionaţi şi aveau orice legătură închisă cu baza principală din Groenlanda.

Vestea descoperirii unor noi ţinuturi la vest de lumea cunoscută au ajuns tangenţial şi la urechile câtorva europeni de pe continent. Adam de Bremen menţionează existenţa acestor ţinuturi vestice, iar menţiunile sale au supravieţuit din generaţie în generaţie, umplând imaginaţia exploratorilor şi navigatorilor marilor descoperiri geografice ale secolului al XV-lea. Este foarte posibil ca informaţiile legate de existenţa ţinuturilor de la vest de Atlantic să fi fost cunoscute de către Cristofor Columb, care susţinea că a vizitat Islanda în anul 1477.

Descoperirea Americii de către Leif Ericson s-a făcut sub patronajul şi sub binecuvântarea regelui norvegian Olaf Tryggvason. În timp ce Leif era angrenat în descoperirea noilor teritorii, Olaf avea probleme domestice în disputele sale cu o parte a nobilimii norvegiene, cu regele danez Svein şi cu vikingii suedezi.

Pe lângă misiunea încredinţată lui Leif Ericson de a converti Groenlanda, Olaf i-a încreştinat pe locuitorii Insulelor Orkney împreună cu liderul lor.
Ambiţia ascunsă a lui Olaf era aceea de a conduce întreaga Scandinavie. Potrivit izvoarelor islandeze, Olaf a cerut-o în căsătorie pe regina Suediei, însă aceasta a refuzat să se convertească la creştinism şi să renunţe la credinţa păgână. Din acest motiv, Olaf i-a declarat război atât ei, cât şi aliatului acesteia, regele Svein al danezilor, atunci când s-a căsătorit cu sora acestuia care a fugit de la soţul ei păgân, Burislav, regele slavilor baltici.

În anul 1000, Olaf a pornit pe mare în fruntea flotei sale pentru a confisca pământul noii sale soţii de la Burislav. Însă în dreptul Insulei Svolder, Olaf a fost interceptat de către flota combinată a danezilor, suedezilor şi slavilor, împreună cu câteva corăbii aparţinând fiilor fostului rege Haakon, cel pe care Olaf l-a detronat. Deşi Olaf a luptat eroic de pe corabia sa celebră, numită Şarpele cel Lung, el a fost înfrânt de către coaliţia scandinavă. Pentru a evita să fie prins în mâinile duşmanilor, Olaf a sărit în mare şi nu a mai fost văzut de atunci. Legende legate de supravieţuirea sa au continuat să circule, fiind folosite de către unii pretendenţi la tronul Norvegiei pentru a invada ţară. Unul dintre aceştia a fost Tryggvi, o căpetenie scandinavă care pretindea a fi fiul lui Olaf şi a reginei Gyda. Sub acest pretext a invadat Norevegia, însă a fost învins de către regele Svein al Norvegiei, fiul lui Cnut cel Mare. Tryggvi a fost ucis după bătălie de către un fermier. Mulţi ani mai târziu, atunci când Harald Hardrada va deveni rege al Norvegiei, trecând pe lângă locul indicat, l-a întâlnit pe un vechi prieten care l-a indicat pe presupusul asasin al lui Tryggvi. După ce i-a ascultat confesiunea asasinului, Harald l-a spânzurat invocând legăturile familiale dintre el şi Tryggvi, răzbunându-i acestuia moartea.

Zvonurile legate de supravieţuirea lui Olaf au continuat să fie răspândite pentru câtva timp după bătălia de la Svolder. Raporturi despre identificarea lui Olaf au fost făcute la Roma, Ierusalim şi prin alte părţi ale Europei şi ale Mediteranei. Atât regele englez Athelred cât şi sora lui Olaf, Astrid, ar fi primit daruri de la fostul rege norvegian în tot acest timp.

Deşi domnia lui Olaf Tryggvason a fost una scurtă, ea a avut o importanţă deosebită în istoria întemeierii şi convertirii Norvegiei la creştinism. Sub patronajul său, Leif Ericson a descoperit America, iar Insulele Groenlanda şi Orkney au fost convertite la creştinism.

În urma bătăliei de la Svolder din anul 1000, regele danez Svein şi-a sporit autoritatea ocupând şi tronul norvegian lăsat vacant de către Olaf.

Masacrul danezilor din Anglia din anul 1002, comandat de către regele englez, Athelred a declanşat o serie de invazii daneze conduse de către regele Svein I. Se pare că Svein a fost afectat personal de această atrocitate, deoarece printre victime se aflau sora sa, Gunhilde, şi soţul acesteia.

Prima invazie a avut loc între anii 1002 şi 1005, însă o foamete care făcea ravagii în ţară l-a forţat pe Svein să părăsească Britania. Alte raiduri daneze s-au mai desfăşurat între anii 1006-1007 şi 1009-1012, însă în anul 1013, Svein a condus el însuşi o invazie totală a Angliei. Potrivit Cronicii Anglo-Saxone, regele Svein a venit cu flota sa în Britania unde a cucerit cu uşurinţă Anglia de Est, Northumbria şi regatul Lindsey. Apoi a coborât către Oxford, pe care l-a cucerit, apoi Winchester, după care s-a îndreptat către Londra.

La Londra, rezistenţa englezilor a fost una remarcabilă, ceea ce l-a forţat pe Svein să ocolească oraşul regal pentru o vreme, însă în cele din urmă londonezii s-au predat de frica unui eventual masacru. Regele Athelred i-a trimis pe cei doi fii, Edward şi Alfred, în Normandia, după care i-a urmat şi el în exil.

În ziua de Crăciun a anului 1013, Svein I al danezilor a fost încoronat rege al Angliei, însă nu a apucat să se bucure mult timp de victoria sa, murind la scurt timp. Fiul său, Harald al II-lea a fost încoronat rege în Danemarca, însă danezii din Anglia l-au proclamat rege pe fratele său, Cnut, în timp ce englezii au trimis după Athelred în Normandia să vină şi să reocupe tronul englez. Revenind în Anglia în anul 1014, Ethelred a reuşit să-l alunge pe Cnut din ţară, dar acesta va reveni un an mai târziu. La revenirea sa în Anglia, Cnut a găsit regatul divizat, deoarece fiul lui Athelred, Edmund Ironside, s-a revoltat împotriva tatălui său şi s-a proclamat rege în partea daneză a regatului.

Invazia daneză din anul 1015 a fost una foarte intensă, asemănătoare cu cea din anul 865. Wessex-ul a fost primul regat englez care s-a predat forţelor lui Cnut, apoi mare parte din Mercia a trecut de partea sa împreună cu Eadric Streona, conducătorul acesteia. Forţele regelui englez Edmund nu au putut opri avansul armatei daneze care şi-a continuat campania în nord, unde a ocupat Northumbria.

După ce mare parte din Anglia a căzut în mâinile lui Cnut, acesta s-a îndreptat spre Londra, acolo unde Edmund şi-a consolidat puterea după moartea tatălui său, Athelred. Înainte de sosirea danezilor la Londra, Edmund a purtat campanii în Wessex unde a întâlnit o facţiune a armatei daneze în două bătălii indecise. Asediul Londrei a fost ridicat în cele din urmă de către danezi din cauza ferocităţii cu care lupta Edmund atunci când a ajuns din Wessex pentru a salva capitala engleză. O altă bătălie purtată în Essex a adus victoria danezilor de data aceasta datorită numeroaselor trădări venite din tabăra engleză. În urma acestei bătălii Cnut şi Edmund s-au întâlnit şi au negociat pacea care prevedea ca toate teritoriile de la nord de Tamisa să fie trecute în stăpânirea prinţului danez, iar cele din sud împreună cu Londra să rămână sub autoritatea lui Edmund. De asemenea, Cnut avea să fie desemnat succesorul lui Edmund, ceea ce s-a şi petrecut atunci când regele englez a murit câteva zile mai târziu în circumstanţe necunoscute.

Cnut a fost încoronat rege al Angliei, pe care o va conduce vreme de 19 ani, până la moartea sa survenită în anul 1035. Noul rege s-a căsătorit cu Emma de Normandia, văduva regelui englez Athelred şi fiica lui Richard al II-lea. Domnia lui Cnut în Anglia a adus acestei ţări o perioadă de stabilitate şi de prosperitate nemaîntâlnite, datorate în mare parte eliminării pericolului raidurilor scandinave din moment ce tronul englez a fost ocupat de către un scandinav. În mare parte, masacrul danezilor din 1002 a fost răzbunat. Pentru a-şi consolida puterea, Cnut a ordonat o serie de execuţii ale supravieţuitorilor nobilimii engleze din Wessex, ceea ce a dus la fuga fiilor lui Athelred în Normandia. Printre aceştia se afla şi Edward, viitorul mare rege al Angliei.

Cu vasta sumă colectată de la supuşii săi englezi, Cnut îşi îndrepta acum atenţia către afacerile scandinave. Fratele său, Harald, fusese deja încoronat rege al danezilor în anul 1014, însă la moartea sa în anul 1018, Cnut i-a succedat acestuia şi a devenit şi rege al Danemarcei. Domnia sa în Danemarca a fost una extrem de reuşită şi de prosperă, cu toate că energicul rege danez îşi petrecea cea mai mare parte a domniei sale în Anglia.

Situaţia tronului norvegian era mai complicată, ceea ce l-a determinat pe Cnut să ducă o luptă de lungă durată pentru a ocupa puterea în Norvegia pe care a deţinut-o şi tatăl său înaintea sa.

Tronul norvegian va fi ocupat vreme de treisprezece ani de către regele Olaf al II-lea Haraldson (1015-1028), descendent din familia regală a lui Harald Fairhair, primul rege al Norvegiei.

Biografia sa o găsim împletită cu numeroase elemente mitice în istoriile islandeze ale secolului al XIII-lea. Islanda din timpul expansiunii vikinge, la fel ca şi în zilele noastre, era caracterizată de un peisaj sălbatic şi inospitalier, specific unui trai dificil. Scandinavii care s-au stabilit în această insulă îngheţată din vecinătatea Cercului Polar s-au mulţumit cu puţinul teren favorabil traiului din jurul fermei de la Reykjavik şi au întemeiat noi aşezări. Ceea ce îi lega şi îi unea pe toţi aceşti vikingi islandezi era dragostea pentru aventură, poezie şi istorisiri. Aceste elemente ale caracterului islandezilor au contribuit la compunerea faimoaselor istorii ale celor mai importanţi conducători sau exploratori scandinavi. Chiar dacă îmbină elemente mitice şi de multe ori sunt supuse criticii istoricilor, istorisirile islandeze reprezintă un izvor fundamental în cercetarea evenimentelor Evului Mediu în Europa de Nord. Dragostea pentru literatură a islandezilor s-a transmis din generaţie în generaţie ceea ce a făcut ca în ziua de astăzi mai mult de două treimi din populaţia matură a ţării să fie autori publicaţi. Fagrskinna saga, Morkinskinna saga şi faimoase Heimskringla saga, scrisă de către istoricul războinic islandez Snorri Sturlson descrie ascensiunea lui Olaf la tron, precum şi importanţa domniei sale în lupta naţională pentru independenţa Norvegiei şi în cristalizarea, şi organizarea creştinismului în această ţară muntoasă.

Înainte de a prelua puterea în Norvegia, Olaf Haraldson a organizat expediţii de jaf asupra ţărmurilor baltice ale Estoniei şi Finlandei, care au eşuat în a-şi atinge scopul, Olaf abia scăpând cu viaţă din mâinile războinicilor finlandezi.

În adolescenţa sa, Olaf era foarte activ în Marea Baltică, în Danemarca şi chiar în Anglia. Poemele skaldice ale islandezilor iubitori de povestiri şi de folclor menţionează un atac al lui Olaf asupra capitalei engleze în urma căruia a reuşit să distrugă Podul Londrei. Această expediţie nu este menţionată nici în Cronica anglo-saxonă şi nici în alte cronici contemporane sau ulterioare. Dacă acest atac a avut într-adevăr loc, atunci el s-ar fi petrecut în anul 1014, atunci când Cnut a fost alungat din Britania, iar tronul englez i-a revenit regelui Athelred.

În drumul său spre Norvegia, Olaf a iernat la curtea ducelui Richard al II-lea al Normandiei. Ducele Richard arăta un devotament arzător faţă de creştinism şi l-a convins pe Olaf să se boteze la Rouen. După ce a primit creştinismul, Olaf a ajuns în Norvegia în anul 1015, unde a primit sprijinul unei părţi însemnate a nobilimii locale şi a reuşit să-l învingă în luptă pe principalul pretendent la tron, Svein Hakonarson. În decursul anilor următori, Olaf a obţinut puteri sporite în rândul scandinavilor, reuşind o încorporare a majorităţii teritoriilor norvegiene sub sceptrul său, inclusiv ale Insulelor Orkney din apropierea Scoţiei.

Relaţiile cu Suedia s-au îmbunătăţit, însă relaţiile cu danezii continuau să fie ostile.

Succesul său a fost unul de scurtă durată deoarece în anul 1026 a pierdut importanta bătălie de la Helgea în faţa forţelor combinate daneze şi engleze. Regele Olaf al Norvegiei şi regele Anund Iacob al Suediei au profitat de faptul că regele Cnut îşi petrecea cea mai mare parte a timpului său implicat în problemele engleze şi i-au atacat pe danezi în Marea Baltică. Bătălia navală a fost câştigată în cele din urmă de către Cnut în mod piric, pierzând în luptă numeroase trupe daneze şi engleze, însă această victorie purtată cu multe pierderi l-a făcut pe Cnut forţa dominatoare din Scandinavia. Bătălia este menţionată atât în Cronica anglo-saxonă, fiind datată în această sursă în anul 1025 cât şi în Saga Sfântului Olaf de Snorri Sturlson. În urma acestei bătălii, Olaf a fost nevoit să fugă în Rusia Kieveană la curtea ţarului Iaroslav cel Înţelept (1019-1054), după care s-a refugiat în Suedia acolo unde se pare că a convertit numeroşi păgâni la creştinism, potrivit surselor islandeze.

În anul 1029, regentul lui Cnut în Norvegia a dispărut pe mare, iar Olaf a profitat de situaţie pentru a-şi redobândi tronul. Lupta s-a dat în anul 1030 la Stiklestad şi este considerată una dintre cele mai faimoase bătălii din istoria Norvegiei.

Potrivit sursei Heimskringla, Olaf a pornit în fruntea unei armate însumând aproximativ 3 600 de războinici şi a trecut munţii din Suedia până în Valea Verdal din Norvegia în apropierea oraşului Trondheim. La Stiklestad, Olaf s-a întâlnit cu o altă armată norvegiană condusă de nobilii loiali lui şi astfel numărul trupelor a ajuns la aproximativ 14 500 de luptători. Snorri Sturlson descrie strigătele de luptă pe care le foloseau războinicii lui Olaf: „Înainte, înainte, oameni ai lui Hristos, oameni ai crucii, oameni ai regelui”. Potrivit istoricului islandez, Olaf a luptat eroic în bătălia împotriva forţelor daneze ale regelui Cnut cel Mare, însă a primit numeroase răni la genunchi şi gât, iar în final a fost răpus de o suliţă care i-a penetrat cămaşa de zale şi i-a perforat abdomenul. Trupul regelui a fost imediat luat de la faţa locului şi ascuns într-un loc neştiut de danezi. Alături de regele Olaf a luptat în bătălia de la Stiklestad şi fratele său de mamă, Harald Hardrada, care şi el, la rândul lui, a fost rănit serios şi a fost nevoit să fugă în Rusia Kieveană la Iaroslav cel Înţelept, protectorul fratelui său din timpul exilului. Tot potrivit lui Snorri Sturlson, după un an de la bătălie, trupul lui Olaf a fost deshumat şi a fost găsit neatins de putreziciune. Trupul său a fost luat şi depus în catedrala de la Trondheim, iar Olaf a fost canonizat de către prietenul său, arhiepiscopul Grimkell, fără aprobarea oficială a Curiei romane, acest obicei fiind necunoscut norvegienilor la acel timp.

Canonizarea lui Olaf al II-lea îl face pe acesta drept ultimul sfânt important cinstit atât în Occident, cât şi în Orient, anterior Marii Schisme din anul 1054.

După victoria de la Stiklestad, Cnut cel Mare a obţinut şi tronul Norvegiei restaurând astfel trioul puterii creat de către tatăl său, regele Svein. Guvernarea lui Svein, fiul lui Cnut, şi regentul din Norvegia a fost atât de nepopulară, încât a dus la răscoală lui Magnus cel Bun, fiul nelegitim al lui Olaf, şi la ocuparea tronului norvegian de către acesta.

Importanţa domniei lui Olaf al II-lea în Norvegia nu este dată de realizările sale politice, ci mai degrabă de cele religioase. La un prim studiu, domnia lui Olaf nu pare deloc impresionantă. Puterea sa s-a bazat în primul rând pe relaţia acestuia cu regele Cnut cel Mare. Atunci când legăturile dintre cei doi s-au distanţat, Olaf a pierdut tronul, iar când a încercat o recâştigare a puterii regale, acesta a fost ucis pe câmpul de luptă. Însă activitatea sa pe plan religios îl face pe Olaf să fie numit Regele Etern al Norvegiei. Mai mult decât atât, Olaf devine simbolul spiritual al ţării scandinave, sfântul patron adoptat de către norvegieni după modelul danez al Sfântului Cnut cel Mare şi după cel suedez al Sfântului rege Erik cel Victorios. Alături de simbolul religios, Olaf al II-lea devine şi un simbol al unităţii şi libertăţii naţionale ale poporului norvegian.

În mod eronat, Olaf al II-lea este considerat de către mulţi ca fiind cel care a încreştinat Norvegia, ori, începând de la regele Haakon cel Bun, toţi monarhii norvegieni au fost creştini. Cel care a demarat cele mai puternice eforturi pentru convertirea Norvegiei la creştinism a fost mai degrabă înaintaşul lui Olaf al II-lea, Olaf I Tryggvason. În timpul domniei lui Olaf al II-lea toţi adversarii săi politici, în frunte cu regele danez Cnut cel Mare, erau deja creştini devotaţi şi patroni neobosiţi ai Bisericii. Aportul substanţial al lui Olaf al II-lea a fost mai degrabă reorganizarea Bisericii norvegiene şi propagarea creştinismului în ţinuturile interioare muntoase ale ţării. După cum am putut vedea mai sus, îl surprindem personal pe Olaf convertind păgânii suedezi la creştinism în timpul surghiunului său în această ţară. Organizarea Bisericii şi implementarea legilor religioase de către Olaf au avut un impact atât de puternic, încât delegaţii papei Grigorie al VII-lea (1073-1085) au fost refuzaţi în mod categoric de către sinodul Bisericii norvegiene atunci când aceştia au venit să impună celibatul preoţilor în rândul scandinavilor. Sinodul norvegian a invocat faptul că aceste noi reguli pentru preoţi nu se găseau în codul legilor Bisericii alcătuit de către regele Olaf al II-lea.

Deşi fapte miraculoase au fost atribuite cu generozitate lui Olaf şi credinţa sa autentică nu poate fi nicicum pusă la îndoială, trebuie evidenţiate totuşi şi anumite aspecte negative ale personalităţii sfântului rege.

Din toate sursele biografiei sale reiese faptul că Olaf era o persoană extrem de violentă şi de răzbionică şi acţiunile sale au dus de cele mai multe ori la jafuri şi vărsări de sânge. De cele mai multe ori, asemenea lui Olaf I Tryggvason, Olaf al II-lea Haraldson recurgea la forţa brută pentru convertirea păgânilor la creştinism. Totuşi, acest comportament înclinat spre violenţă poate fi scuzat dacă nu este scos din contextul general al societăţii nordice medievale, şi nu numai, deosebit de sângeroase şi de angrenate în conflicte violente permanente. Totodată, deşi creştinismul a fost asumat în mod sincer de către monarhiile scandinave şi de către oamenii de rând, anumite practici păgâne au murit mai greu. Este binecunoscut faptul că, asemenea predecesorilor săi, Olaf practica poligamia, luându-şi mai multe soţii în acelaşi timp. Cum însă personalitatea umană îmbina aspectele pozitive cu cele negative şi cum niciun om nu este fără de păcat, importanţa realizărilor sale spirituale şterge scăderile şi neîmplinirile fiinţei sale.

Atât de mare era cultul personalităţii sale, încât a devenit cel mai cinstit sfânt scandinav de peste hotare. A devenit curând patronul spiritual al Gărzii Varangiene scandinave din Imperiul Bizantin, alături de Fecioara Maria. O biserică având hramul său se găsea în York în Evul Mediu, fiind foarte popular printre englezii de origine daneză. După cum am menţionat anterior, Olaf este ultimul sfânt important cinstit în toată Biserica creştină anterior Marii Schisme din anul 1054, şi este unul dintre cei mai cinstiţi sfinţi occidentali de către creştinii ortodocşi de astăzi, în special de către cei din Occident sau din America.

Moartea lui Olaf al II-lea a echilibrat situaţia politică din Scandinavia, conferindu-i regelui Cnut cel Mare puteri sporite.

După ce a obţinut puterea în Norvegia, Cnut cel Mare a devenit liderul dominant din Scandinavia. Ocupând tronul a trei ţări: Anglia, Norvegia şi Danemarca, regele Cnut a devenit unul dintre cei mai puternici monarhi din Europa în acea vreme, întemeind un imperiu al Mării Nordului ce rivaliza cu Sfântul Imperiu Romano-German şi cu Imperiul Bizantin.

Aflat la apogeul puterii sale, cu inamicii înfrânţi şi cu puterea concentrată în mâinile sale mai sigură ca niciodată, Cnut a onorat invitaţia papei de a asista la încoronarea împăratului German Conrad al II-lea. În anul 1037, Cnut a mers în pelerinaj la Roma, unde a legat relaţii strânse cu împăratul german şi cu regele Burgundiei, Rudolf. Invitaţia de a se alătura celor mai puternici oameni din Apusul european demonstrează prestigiul de care se bucura Cnut în timpul domniei sale şi forţa sa decizională în ceea ce priveşte chestiunile principale ale puterilor creştine din Occident. Vizita sa la Roma evidenţiază şi relaţia deosebită pe care acesta o avea cu Biserica romană. În timpul domniei sale creştinismul a beneficiat de un avânt deosebit de puternic în Scandinavia, ceea ce a dus la convertirea multor vikingi la creştinism, deşi unele obiceiuri păgâne incompatibile cu învăţătura creştină, cum ar fi poligamia, au continuat să influenţeze societatea nordică, aceast obicei fiind practicat de către însuşi Cnut şi de către majoritatea conducătorilor scandinavi, fie ei regi danezi sau norvegieni creştini, printre care îi menţionăm pe Olaf I Tryggvason, Olaf al II-lea Haraldson şi Harald al III-lea Hardrada, toţi exponenţi veritabili ai creştinismului, dar practicanţi ai poligamiei. Deşi Danemarca şi Norvegia adoptau aproape în totalitate creştinismul, Suedia rămânea în continuare adeptă credinţelor păgâne şi îşi trasa propria identitate scandinavă.

Cnut a preferat întotdeauna să se sustragă influenţei exercitate de către scaunul arhiepiscopal de la Bremen din Germania impus de către papailtate şi a preferat să aducă misionari englezi pentru propagarea învăţăturilor creştine, configurând noi legături culturale şi religioase între Anglia şi Scandinavia.

Cnut a murit în toamna anului 1035, însă imperiul său nordic nu a supravieţuit. În Danemarca şi în Anglia i-a succedat la tron Harthacnut, numit şi Cnut al III-lea, iar în Norvegia, Magnus I. În Anglia, după moartea lui Harthacnut, tronul i-a revenit lui Edward, fiul regelui englez Athelred, care a revenit din Normandia în anul 1042, reinstaurând astfel dinastia de Wessex.

Domnia regelui Edward Confesorul va dura până în anul 1066 şi va reprezenta una dintre cele mai stabile şi mai prospere domnii din istoria poporului englez, fiind exemplară pentru toţi monarhii care au ocupat tronul englez până în ziua de astăzi.

În timpul domniei sale s-a menţinut o vie corespondenţă cu Imperiul Bizantin şi a fost trimisă o delegaţie engleză compusă din cavaleri, clerici şi monahi britanici la împăratul Maniakes. Desigur, aici Edward Confesorul face confuzie, deoarece nu a existat niciun împărat în Bizanţ cu acest nume. Este vorba, aşadar, de strălucitul general George Maniakes, cel care a purtat campanii încununate de succes împotriva Alepului şi Edessei în Orientul Mijlociu, dar care şi-a încununat cariera militară în Italia şi în Sicilia împotriva arabilor şi a normanzilor. În aceste campanii Maniakes a fost însoţit de către Garda Varangiană condusă de către Harald Hardrada, a cărui viaţă şi activitate le vom descrie şi analiza în rândurile următoare. Din cauza nerecunoștinței împăratului Constantin al IX-lea Monomahul, George Maniakes s-a revoltat, însă a fost învins în luptă în cele din urmă. Maniakes se bucura de o popularitate covârşitoare, depăşind-o pe cea a împăratului în relaţiile internaţionale şi de aceea este numit în sursele engleze şi scandinave cu titlul de împărat. Delegaţia engleză de la Constantinopol avea rolul de a înmâna împăratului scrisorile regelui Edward Confesorul cu privire la o vedenie pe care acesta a avut-o. Potrivit cronicii engleze Gesta Regnum Anglorum, în timp ce se afla la ospăţul de Paşti de la Westminister, cucernicul rege englez a avut o vedenie a celor şapte tineri adormiţi de pe muntele Coelius din Efes care îşi aflau trupurile aşezate în mormânt pe partea dreaptă vreme de mai bine de două sute de ani. În vedenia sa, aceştia s-au întors pe partea stângă şi vor contiunua să stea aşa vreme de încă 74 de ani. Iar în aceşti 74 de ani se vor petrece multe lucruri îngrozitoare pentru imperiul romanilor şi necredincioşii se vor abate asupra lor. Delegaţia engleză a mers apoi la Efes, unde au fost deshumate trupurile celor şapte sfinţi şi au fost găsiţi aşezaţi pe partea stângă, aşa cum a văzut regele englez în vedenie. Locuitorii Efesului au susţinut cu tărie faptul că până acum cei şapte tineri fuseseră aşezaţi pe partea dreaptă. Avertismentele adresate de către regele englez romeilor se par e că nu au avut efectul scontat, iar bizantinii nu au ţinut cont de ele. Totuşi, ele s-au adeverit cu precizie miraculoasă, iar Bizanţul a fost pedepsit cu împăraţi nevrednici şi total incompetenţi, care au neglijat politica imperială de până acum şi au dus armata romeică într-o stare deplorabilă prin desfiinţarea celebrelor theme, forme administrative militare specifice Imperiului Bizantin şi prin desfiinţarea flotei imperiale a cărei utilitate era contestată. Totul a culminat cu trădările şi umilinţele suferite de către bizantini pe câmpul de luptă de la Manzikert din anul 1071, în urma căreia mare parte din armata romeica a fost distrusă, iar Anatolia a fost inundată de către turcii selgiucizi. Totuşi, cei 74 de ani prorociţi de către monarhul englez se vor termina, sfârşitul lor putând fi interpretat ca momentul de debut al restauraţiei comneniene caracterizate prin domniile împăraţilor Alexios I Comnenul (1081-1118), a fiului său Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143) şi a nepotului acestuia, Manuel I Comnenul (1143-1180).

Pagini citate