Despre autor
Autor :
Dr. Alexandru-Constantin CHITUŢĂ*

Descriere Autor :


Email Autor :


Adresa Autor :


Cuprins
Metadate
Numar :
4 / 2016
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Studii şi articole

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat

Studiul prezintă câteva aspecte ale relaţiei dintre Spovedanie şi Euharistie aşa cum această relaţie a fost definită în practica pastorală din confesiunile creştine occidentale în comparaţie cu cea din cadrul Bisericii Ortodoxe, atât în cadrul tradiţiei din secolele trecute, cât şi în contextul celei contemporane. Sunt trecute în revistă opiniile unor renumiţi teologi şi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe ca răspuns la provocările şi confuziile specifice modernităţii, într-un efort de reafirmare şi reîntoarcere la tradiţie.

Cuvinte-cheie:
Spovedanie, Euharistie, Împărtăşanie, Antonie Plămădeală, tradiţie

Articol intreg

Legătura dintre Spovedanie şi Euharistie în tradiţie şi contemporaneitate – în gândirea
mitropolitului Antonie Plămădeală

Studiul de faţă priveşte legătura dintre Taina Spovedaniei şi Taina Împărtăşaniei plecând de la unele idei şi practici mai puţin „ortodoxe”, care astăzi sunt susţinute şi puse în practica cultului în unele eparhii şi parohii.

Viaţa spirituală, în desfăşurarea şi dezvoltarea ei, cunoaşte o serie de etape care în Biserică sunt marcate prin Sfintele Taine ce se administrează credincioşilor. Fiecare Sfântă Taină este un mod diferit de întâlnire cu Hristos şi de trăire a acestei întâlniri. În fiecare Sfântă Taină credinciosul se întâlneşte personal cu Hristos şi experimentează comuniunea de iubire cu El.

În legătură cu Spovedania şi Împărtăşania tradiţia ortodoxă e mai severă decât în confesiunile occidentale, unde practic spovedania a fost desfiinţată, fiind înlocuită cu o cerere colectivă de iertare în timpul cultului liturgic. Şi în diaspora ortodoxă se simte o influenţă în privinţa despărţirii şi, câteodată, a anulării relaţiei dintre spovedanie şi împărtăşanie, lucru neconform în spiritualitatea ortodoxă.

Au fost în trecut unele încercări de a se transplanta şi la noi obiceiul, dar încercarea a căzut repede în desuetudine, deşi la vremea ei a dat naştere la discuţii aprinse între teologi şi clerici, ajungând până pe agenda Sfântului Sinod prin anii cincizeci”. Totodată, putem aminti şi disputa teologică iscată în Sfântul Munte ca un corolar al controversei colivelor. Lucrarea lui Neofit Kavsokalivitul, publicată şi la Braşov în 1722, Despre deasa Împărtăşanie, a stârnit dese controverse şi a necesitat intervenţii prompte ale Patriarhiei Constantinopolului.

De pildă, unii teologi sunt de părere că toţi credincioşii care participă la Sfânta Liturghie trebuie împărtăşiţi fără o pregătire specială, pe când alţii, mai reţinuţi, sunt de părere că în parohii trebuie intensificată împărtăşirea credincioşilor, însă nu a tuturor celor ce participă la Sfânta Liturghie, ci doar a acelora care şi-au mărturisit păcatele şi au primit dezlegarea de la duhovnic. Împărtăşirea la Sfânta Liturghie a tuturor celor prezenţi, fără pregătire adecvată, ieşind astfel de pe făgaşul practicii şi experienţei dintotdeuna a Bisericii, nu este semnul unei suficiente responsabilităţi şi al suficienţei cunoaşterii a ceea ce înseamnă Sfânta Împărtăşanie. Bunii credincioşii refuză ei înşişi să se apropie de Sfântul Potir dacă nu s-au pregătit pentru aceasta. Biserica nu a impus nimănui să se apropie de Sfânta Împărtăşanie, ci dimpotrivă. De asemenea, trebuie luat în calcul şi faptul că nu toţi cei care sunt de faţă la momentul împărtăşirii sunt pregătiţi, ci unii ar putea fi de pildă, vizitatori sau chiar necreştini ş.a.

În privinţa acestei „rânduieli” care are ecouri în contemporaneitate am analizat legătura dintre Sfânta Taină a Spovedaniei şi Sfânta Taină a Euharistiei sau Împărtăşaniei aşa cum ea este în tradiţia şi spiritualitatea ortodoxă, folosind scrierile mitropolitului cărturar Antonie Plămădeală în această problemă duhovnicească

Spovedanie şi Euharistie astăzi

De la început trebuie subliniat că ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului „spre iertare păcatelor şi viaţa de veci”, deci pentru perfecţiunea noastră spirituală. „Efectele sau roadele Sfintei Împărtăşanii nu depind însă de numărul de împărtăşiri sau de intervalele la care primim Sfânta Euharistie, ci de dispoziţia sau pregătirea sufletească cu care o primim. În această privinţă sunt călăuzitoare cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Oricine va mânca pâinea aceasta şi va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului… Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, acela mănâncă şi bea sieşi osândă, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, pentru ca Sfânta Împărtăşanie să devină cu adevărat leac al neamuririi şi antidot împotriva morţii, cum o numeau Sfinţii Părinţi, trebuie eliminat din suflet tot ceea ce constituie păcat şi imperfecţiune, deci trebuie să ne pregătim în mod cu totul deosebit pentru a putea desăvârşi acest act de însemnătate covârşitoare, care este Sfânta Împărtăşanie. De aceea, Sfinţii Părinţii subliniază adesea regula aplicată totdeauna şi cu mare respect în practica Bisericii Ortodoxe, care nu încurajează pe nimeni să vină la împărtăşire fără pregătire necesară şi, mai ales, fără curăţirea inimii care se face prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Aşa se explică de ce în Biserica Ortodoxă, împărtăşirea nu este un fenomen aşa de des în viaţa credincioşilor, ca în Biserica Romano-Catolică sau chiar în cele protestante”.

„În confesiunile occidentale şi, din păcate, şi la unele biserici ortodoxe din Occident, se practică împărtăşirea zilnică în cadrul Sfintei Liturghii. Dacă ar fi numai atât şi dacă aceasta s-ar face cu observarea tuturor prescripţiunilor canonice, lucrarea ar fi cu adevărat reînviorătoare pentru viaţa creştină şi salutară pentru Biserica Ortodoxă. S-ar vedea şi o intensificare în viaţa creştină, s-ar observa şi realizarea unei comunităţi eclesiale depline, s-ar da ca pildă de convieţuire şi iubire unii faţă de alţi, dar…

Împărtăşania zilnică a constituit obiectul a nenumărate manifestări de evlavie şi a numeroase dispute teologice în istorie. S-a ajuns astăzi a se preciza că ea este îngăduită de Biserică, că e posibilă şi că e chiar recomandabilă.

Faptele ne arată însă că prin practicile numite mai sus ea se face trunchiată, în alt spirit, fără respectarea obligaţiunilor impuse de Biserică, atât în privinţa pregătirii credincioşilor, cât şi în privinţa modului de a li se administra. Ca urmare a desfiinţării în fapt a Tainei Pocăinţei, însăşi concepţia despre Taina Sfintei Euharistii a suferit o schimbare, o transformare, o înnoire. Ea nu mai are funcţia harică pe care o avea în Ortodoxie. I s-a scăzut esenţial valoarea, de aceea a scăzut simţitor şi respectul faţă de dânsa şi s-au relativizat formele ei de comunicare şi însuşire. Ea a devenit obligatorie pentru toţi participanţii la Sfânta Liturghie, indiferent de vrednicia sau nevrednicia lor. Or, Biserica n-a impus niciodată împărtăşirea obligatorie pentru toţi participanţii, indiferent de starea lor sufletească şi morală (…) Dacă împărtăşirea generală este obligatorie sau numai permisă la fiecare Liturghie, dacă, deci, împărtăşirea şi-a pierdut rostul de încununare a efortului, înseamnă că Hristos nu mai este arbitru. Atunci Hristos nu mai este în plinătatea însuşirilor Lui dumnezeieşti, e un Hristos care nu mai este judecător drept, ci doar iertător şi milostiv. Or, un asemenea Hristos nu este Hristos. Hristos este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar şi drept judecător şi răsplătitor, acum şi pururea, căci Hristos acelaşi este ieri, azi şi în veac. Şi apoi Hristos vrea să ne îndreptăm prin osteneală. Că împărtăşirea ar trebui şi ar fi bine să fie cât mai deasă este adevărat, dar nu oricum. Nu condiţionat de nimic”.

Mitropolitul Serafim Joantă afirma în scrisoarea pastorală dată clerului şi credincioşilor la praznicul Naşterii Domnului a anului 2013: „că legăm întotdeauna împărtăşania de spovedanie. Cei mai mulţi credincioşi cred că nu ne putem împărtăşi niciodată fără ca să ne spovedim mai întâi. Totuşi trebuie să ştim că nici un canon al Bisericii şi nici un Sfânt Părinte nu impune vreun post înaintea împărtăşaniei şi nu condiţionează împărtăşirea de spovedanie”.

Totodată, părintele Nicolae Necula mărturiseşte faptul că şi la cel de-al IV-lea Congres Internaţional al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă, ţinut la Bucureşti între 12-17 august 1996, un teolog ortodox aparţinând Bisericii Ortodoxe a Eladei a susţinut ideea înlăturării catapetesmei din arhitectura bisericilor ortodoxe şi desfiinţarea Proscomidiei sau revenirea la obiceiul sau practica de la început de a aduce darurile de pâine şi vin direct la Sfânta Masă. O altă propunere ce se făcea atunci era aceea de a împărtăşi pe toţi credincioşii care iau parte la Sfânta Liturghie, fără o pregătire specială, adică fără post, spovedanie şi dezlegare. Alt exemplu este cel afirmat de preotul profesor Konstantin Karaisaridis din Tesalonic, care, plecând de la filiaţia duhovnicească, de data această la distanţă, susţinea spovedania prin mijloace moderne, ca de pildă prin Skype, iar apoi dezlegarea prin punerea mâinilor să fie făcută de un preot.

Viziunea mitropolitului Antonie Plămădeală

Pentru a arată legătura dintre Sfânta Taină a Spovedaniei şi Sfânta Taină a Împărtăşaniei, aşa cum aceasta este normală în spiritualitatea ortodoxă am accentuat viziunea sănătoasă, echilibrată şi conformă cu aceasta, descrisă vrednicul de pomenire mitropolit Antonie Plămădeală în cartea Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă şi în câteva studii.

Părintele profesor Dumitru Stăniloae, vorbind despre acest volum cât şi despre gândirea ierarhului sibian, spunea: „cartea redă astfel o viaţă duhovnicească comunitară, imprimată de nuanţele a tot felul de contribuţii din partea membrilor care se întrec şi se îndeamnă, care pe de o parte îmbogăţesc conţinutul de viaţă al obştei, iar pe de altă îl menţin în echilibrul dreptei socoteli şi în smerenie, virtuţi capitale ale vieţii duhovniceşti în spiritualitatea răsăriteană şi culmi ale umanului autentic, singure capabile să promoveze sincera comuniune şi iubire între oameni, cizelând necontenit umanul şi răzuind orice opacitate de pe el şi făcându-I divinul transparent”.

Tradiţia şi libertatea sunt, aşa cum afirma mitropolitul Antonie, cei doi poli de cea mai mare importanţă, între care se desfăşoară viaţa duhovnicească în Ortodoxie.

Cu privire la la pregătirea sufletească, cea dintâi condiţie de îndeplinit este spovedania sau mărturisirea păcatelor. Nu se poate concepe primirea Sfintei Împărtăşanii fără mărturisirea în faţa duhovnicului, a păcatelor pe care le-am săvârşit de la ultima spovedanie şi împărtăşire. „În epoca primară, creştinii nu se puteau aduna zilnic pentru împărtăşanie, decât pe ascuns şi întâmplător. Împărtăşirea în fiecare zi s-a generalizat mai târziu, când Biserica a ajuns biruitoare. Dar cu timpul râvna a scăzut şi împărtăşirea zilnică s-a rărit. Râvna de înnoire prin întoarcerea la starea pimară a Bisericii într-un mod denaturat a fost de fapt mobilul râvnei celei dintâi a întregului Protestantism, din care s-a născut toată puzderia de secte şi erezii de care suferă mai ales Apusul” şi nu numai. În primele secole creştine existau rugăciuni având conţinut şi caracter penitenţial. Unele dintre ele au fost încorporate în rânduiala oficială de rugăciune a Bisericii. Altele făceau parte din rânduiala particulară de rugăciune, dar care, cu timpul, sub influenţa rânduielilor monahale, au căpătat caracter public, oficial şi obligatoriu pentru toţi creştinii. Astfel, în rânduiala Sfintei Liturghii, descrisă în Constituţiile Apostolice, sunt menţionate la sfârşitul Liturghiei catehumenilor, patru ectenii şi patru rugăciuni. Vorbind despre rolul de a avea un duhovnic, depre convorbirea cu acesta în scaunul Sfintei Spovedanii, mitropolitul Antonie spunea: „Convorbirea cu un duhovnic e întotdeauna sacramentală. În cadrul spovedaniei el îl pregăteşte pentru împărtăşanie. Curăţă casa care urmează a-L primi pe Hristos, de aceea e foarte atent, uneori foarte exigent. Dar şi când e exigent, când interzice sau amână împărtăşania, el găseşte sfatul părintesc, compătimitor, cu care câştigă încrederea penitentului şi-l hotărăşte la asceza pe care i-o impune pentru purificare şi iertare. Din când în când îl mai cheamă ca să-i verifice starea sufletească şi progresul duhovnicesc. Dacă observă progres şi pocăinţă, poate scurta perioada de penitenţă. Duhovnicii mari nu se limitează însă numai la aspectul formal, liturgic, ritual al spovedaniei. Ei devin încetul cu încetul sfătuitori şi în afara Tainei Spovedaniei, devin îndrumători”. Spovedania publică a rămas abolită. În Biserică a rămas obligatorie spovedania personală, individuală. Între duhovnic şi penitent există un raport de filiaţie, de naştere din nou. Cum s-ar putea realiza acest raport, această naştere din nou, când penitentul e pierdut în mulţime, când nu mai e persoană, ci masă anonimă şi impersonală? Şi cum poate o masă anonimă, impersonală să se simtă în faţa duhovnicului ca în faţa lui Dumnezeu? Şi cum poate duhovnicul să se considere lucrător al Tainei, când penitentul e anonim? Şi cum poate el să fe martor penitentului înaintea lui Hristos, când el nu-i aude păcatele, când penitentul le spune în gând sau chair cu voce, da în vânt şi nu duhovnicului? De ce se va fi rânduit sfătuirea „Iată, fiule…” din slujba spovedaniei, dacă aceasta ar trebui să fie colectivă? Şi pentru ce în dezlegare se spune: „te iert” şi nu „vă iert”? Şi cum se poate stabili gradul de gravitate al păcatului şi circumstanţele lui pentu canonisire, când mărturisirea e colectivă şi când duhovnicul nu o aude, nu o deosebeşte, şi când dezleagă mai mult după o bănuită măturisire, nivelând pe toţi ascultătorii rugăciunii sub regimul aceleiaşi dezlegări necondiţionate de nimic? Cum se pot împăca oare conştiinţele printr-o astfel de mărtuisire şi cum se vindecă păcatul? Se poate oare face cu folos un pogorământ, o iconomie colectivă? Biserica ne învaţă că nu. Pogorâmântul se face de la caz la caz. Tot aşa şi aplicarea canoanelor, ca şi bolnavilor medicamentele. De aici provine seriozitatea sau greutatea administrării acestei Sfinte Taine, căci de felul cum o administrăm depind şi efectele ei. În Taina Spovedaniei, preotul poate zidi sau dărâma. Desigur că el trebuie să zidească prin priceperea şi măiestria lui pastorală, prin experienţa de viaţă şi duhovnicie. Vorbind despre legătura dintre duhovnic şi credincios, mitropoliul Antonie afirma în paginile Telegrafului Român „supunerea către un astfel de îndrumător deschide Împărăţia Cerurilor. Ascultarea deschide Împărăţia Cerurilor. E de remarcat aici un lucru extraordinar. Te supui unui om şi te răsplăteşte Dumnezeu. Ca şi cum te-ai supune lui Dumnezeu. Explicaţia nu e grea: te supui unui om, dar te supui pentru Dumnezeu. Criteriul şi motivul supunerii nu e omul oricât de duhovnicesc ar fi el, ci Dumnezeu”.

Rostite cu responsabilitatea care decurge din mandatul încredinţat de Mântuitorul şi cu conştiinţa că prin slujitorul sfinţit lucrează harul sfinţitor, cuvintele de iertare şi dezlegare, din formula Spovedaniei, au darul de a şterge toate păcatele mărturisite. Când preotul rosteşte „Iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, aşa cum observa eruditul şi profund, teolog al Bisericii noastre, mitropolitul Antonie al Transilvaniei, important este să ai certitudinea că în acel moment păcatele s-au iertat. Făcând deosebirea între medicul psihanalist şi duhovnic, ierarhul spunea: „Una e să te duci la un medic, care va căuta să-şi desluşească cauzele unei boli din cine ştie ce fapte şi amintiri rămase în subconştientul tău, cu care va vrea să te pună de acord, ca să le uiţi sau să le înţelegi, şi alta e să te duci la duhovnic şi să-i spui, ca în faţa lui Dumnezeu, greşelile şi căinţa ta şi să-i ceri iertare şi să simţi că, în clipa când preotul a zis Te iert şi te dezleg, s-a şters cu buretele totul, aşa cum ai şterge cu buretele o tablă pe care ai scris cu creta o mie de păcate. Dacă mai moi buretele şi în puţină apă, şe sterge şi mai bine. De aceea, vorbesc părinţii de lacrimile pocăinţei, de lacrimile căinţei”.

Referindu-se la Taina Mărturisirii şi întemeindu-se pe trăire profundă şi convingere, Sfinţii Părinţi scot în evidenţă ideea că mărturisirea sinceră are puterea de a ierta orice păcat. Singurul păcat care nu se iartă este acela pentru care omul nu manifestă părere de rău. În această privinţă, Sfântul Isaac Sirul este cât se poate de categoric: „Nu e păcat de neiertat decât acela pentru care nu se face pocăinţă”. Această teză este întâlnită şi la părinţii filocalici. Spre exemplu, Cuviosul Teognost spune într-o scriere de a sa: „Nu vom fi pedepsiţi şi osândiţi în veacul ce va să vie pentru că am păcătuit, o dată ce am primit o fire nestatornică şi schimbăcioasă. Ci fiindcă, păcătuind, nu ne-am pocăit, nici nu ne-am întors, pe calea cea rea spre Domnul, după ce am primit putere şi vreme pentru pocăinţă…”. Alţi Părinţi merg mai departe şi precizează că se iartă păcatele pentru care se manifestă pocăinţă profundă şi intensă. Simplul act formal al mărturisirii păcatelor, fără frângerea inimii, nu atrage după sine iertarea, ci, mai curând, osânda: „Iar dacă ţi s-ar întâmpla să te tulburi sau să aluneci într-o cădere şi să te abaţi de la ceea ce se cuvine, trebuie să te împaci repede cu cel ce te-a supărat sau şi cu cel supărat pe tine şi să te pocăieşti din suflet şi să plângi şi să verşi lacrimi şi să te mustri pe tine însuţi”. Diadoh al Foticeii subliniază şi el acelaşi lucru. El spune: să cerem lui Dumnezeu „să ne înveţe deosebire dintre virtute şi păcat. În cazul celui din urmă, trebuie să-i aducem mărturisirea neîncetată a păcatelor şi lacrimi nelipsite şi retragere şi mai multă, că doar vom putea astfel, prin sporirea ostenelilor, să ni-L facem pe Dumnezeu milostiv, ca să caute ca mai înainte la inimile noastre”.

Un alt aspect este acela al mărturisirii ca mijloc de creştere duhovnicească. Spovedanie este totodată un exemplu al maturităţii duhovniceşti. Pocăinţa este dorinţa arzătoare de eliberare de omul cel vechi şi îmbrăcare în cel nou. Concretizată în mărturisirea păcatelor, ea aduce folos sufletesc. Iată ce spune în acest sens Petru Damaschinul: „Nimic nu pricinuieşte ştergerea greşelilor ca pocăinţa şi tăierea răului; nici sporirea mai grabnică a sufletului ca tăierea voilor şi cugetărilor proprii”, şi tot el spune că, în final, prin mărturisire permanentă se dobândeşte mântuirea: „Dar dacă cineva vrea, pune iarăşi început prin pocăinţă. Dacă ai căzut zice, ridică-te; şi dacă iarăşi ai căzut, iarăşi ridică-te, nedeznădăjduind nicidecum de mântuirea ta, orice s-ar întâmpla”. Or, dobândirea mântuirii implică starea de curăţie sufletescă şi belşug duhovnicesc, care au drept cauză însăşi pocăinţa. Gândurile rele şi păcatele dau omului o încărcătură negativă. Eliberarea de acestea prin mărturisire dau posibilitatea plinirii locului rămas gol cu o încărcătură pozitivă. Spovedania este Taina regenerării noastre sufleteşti, a înnoirii şi curăţirii hainei Botezului pe care am întinat-o cu păcatele. Cum toţi păcătuim, toţi avem nevoie de pocăinţă, de iertare şi curăţenie. În ceea ce priveşte legătura dintre spovedanie şi împărtăşanie, mai ales în viaţa intensă a monahilor, mitropolitul Antonie afirma: „În mănăstiri, duhovnicii spovedesc şi obştea, şi pe laici. În mănăstirile de bună tradiţie spovedania călugărilor se face săptămânal, iar împărtăşirea la 40 de zile. Se poate şi mai des, şi mai rar, doar în cele patru posturi. Tradiţia a impus spovedania deasă şi împărtăşania rară. Sfânta Împărtăşanie se dă numai după spovedanie şi dezlegare din partea duhovnicului. Ei dezleagă întotdeauna de păcate, dar nu întotdeauna dau binecuvântare pentru împărtăşanie: uneri impun epitimii, canon de rugăciune şi metanii, sfat să se împace cu cei pe care i-a supărat, să repare ceea ce au vătămat etc.

Împărtăşirea nu trebuie să fie nici deasă şi nici rară, ci continuă, cu pocăinţă şi trezvie. Ideea pe care o accentuează mitropolitul Antonie Plămădeală e că problema nu e împărtăşirea deasă, ci împărtăşirea fără rânduială, fără spovedanie validă, cum o susţin unii ierarhi, preoţi şi teologi contemporani, care duce la o împărtăşire, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, „din obicei, întâmplătoare, nu după lege şi chibzuială curată”.

Pocăinţa este una dintre cele mai importante lucrări sfinţitoare din viaţa credincioşilor, pentru că prin ea se reface comuniunea cu Dumnezeu, întreruptă de păcat, şi se restaurează omul cel nou sau haina luminoasă a Botezului, întunecată sau murdărită prin viaţa păcatoasă. De aceea, nu se poate concepe viaţa creştină autentică fără spovedanie. Cu cât ne mărturisim mai des, cu atât suntem pe calea adevăratei vieţuiri creştine şi păstrăm legătura cu Hristos, Care este izvorul harului şi binecuvântării. Dacă orice păcat e un orgoliu, o depărtare de la Dumnezeu, apoi apropierea de Dânsul nu se poate realiza decât prin lepădarea orgoliului, adică prin smerenie. Aceasta este şi dispoziţia spre întoarcere pomenită de Canonul 102 Trulan.

„Pocăinţa se împlineşte în nădejde şi în dezlegarea şi iertarea păcatelor. Ea nu duce niciodată la deznădejde şi disperare, ci te scapă şi de una, şi de alta. Iar formele pe care le îmbracă ea nu ajung niciodată la excese ascetice. Sau dacă ajung, apoi ele se motivează printr-o înaltă a călcării dreptăţii, şi mai ales prin contravinerea păgubitoare pentru alţii la legea dragostei. Pocăinţa adevărată este cea care creează, nu cea care distruge omul, cea care înlocuieşte păcatul cu virtutea, nu cea care distruge păcatul şi pe om, pur şi simplu! Rostul pocăinţei nu este de a-l desfiinţa pe om în existenţa sa pământească, şi nici de a-l îmbolnăvi, de a-l schilodi, de a nu-l mai face apt pentru viaţă. Apatia ortodoxă presupune integritatea psiho-fizică a nepătimitorului, şi nu descompunerea în neant. Sfântul Ioan Scărarul consideră că excesele sunt lucru fără de socotinţă, ducând la pierderea echilibrului mintal”.

Sfântul Grigorie Palama numeşte plânsul baie a iertării şi al doilea botez. În toate textele despre lacrimi se vede că nu este vorba de o lepădare a optimismului natural al omului, ci este o amarnică luare în seamă a stricăciunii şi a păcatului, cum zice Arseniev. „Nu vom fi acuzaţi, zice Sfântul Ioan Scărarul, pentru că nu am făcut minuni, pentru că nu am fost teologi, pentru că nu am avut vedenii, dar va trebui neaparat să dăm seama lui Dumnezeu pentru că nu ne-am plâns păcatele”. Sensul pocăinţei în spritualitatea ortodoxă este întoarcerea la ceea ce îi este propriu naturii de la aceea ce este împotriva naturii.

În ceea ce priveşte spovedania şi euharistia Occidentului contemporan, mitropolitul Antonie afirmă: „Biserica s-a condus de învăţăture Sfântului Pavel: Cercaţi toate şi ţineţi ce este bun. De aceea până astăzi, Biserica nu s-a pronunţat asupra acestui caz, lăsându-l uitat ca pe o manifestare izolată dintr-o Biserică locală. Şi nu s-a pronunţat negativ şi pentru faptul că părintele Ioan de Kronstadt a fost o personalitate duhovnicească excepţională, cu totul supusă Ortodoxiei, mărturisirea colectivă făcându-o de nevoie, din pricina marii mulţimi de credincioşi care veneau să-l vadă şi-i cereau insistent să fie spovediţi. În Occident lucrurile nu stau tot aşa. Aici nu mulţimea cere, ci clerul cheamă mulţimea la împărtăşanie după un simulacru de spovedanie colectivă rituală… Dar nu atât originalitatea ne interesează aici. E vorba de urmările acestei practici. Iertând uşor, tot aşa de uşor se întoarce omul la păcat şi, minimalizându-i-se păcatul, i se perverteşte conştiinţa. Omul slab sufleteşte se bucură când i se permite păcatul şi când, în acelaşi timp, i se dă asigurarea că e împăcat cu Dumnezeu. Cu asemenea practici şi cu asemenea oameni slabi, nu e greu să faci partidă!

În ceea ce priveşte participarea şi împărtăşirea credincioşilor, Părintele Ioan Ică păstrând linia teologică a nesegrăgării scolastice dintre Liturghie şi Euharistie a Părintelui Dumitru Stăniloae promovează o viziune unitară asupra prezenţei lui Hristos în Liturghie, prezenţă care nu este redusă doar la nivelul celei euharistice, afirmând că: „întreaga Sfântă Liturghie, ca loc al întâlnirii noastre cu Hristos, de la început şi până la sfârşit… este o epifanie treptată a prezenţei personale, duhovniceşti a lui Hristos, în care se disting mai multe moduri ale prezenţei şi lucrării, ca tot atâtea căi de întâlnire şi comuniune cu Hristos. Liturghia a fost văzută întotdeauna în Ortodoxie ca un tot unitar, ca un întreg, în care „nu există nimic static, nimic izolat. Toate viază şi se mişcă în armonie cu întregul”, întreaga slujbă „fiind ca o icoană care înfăţişează un singur trup al lucrării Mântuitorului în lume”. „Împlinirea poruncilor şi tuturor virtuţilor este calea prin care se păstrează, actualizează, activează şi rodeşte viaţa nouă în Hristos, dobândită prin Sfintele Taine”. Scopul vieţii creştine este unirea cu Dumnezeu, „această unire se realizează prin lucrarea Sfântului Duh, dar până la obţinerea ei omul este dator cu un îndelungat efort de purificare”. Acest efort este concretizat într-un proces de conformare a vieţii omului la voinţa divină prin împlinirea tuturor poruncilor şi a virtuţilor, prin care Hristos cel sălăşluit euharistic înlăuntrul nostru este descoperit în noi, şi darurile sale sunt puse în lucrare. „Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că fiinţa virtuţii din fiecare dintre noi este Cuvântul Cel unic al lui Dumnezeu, căci fiinţa tuturor virtuţilor este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos”, iar Sfântul Marcu Ascetul afirmă că „Domnul se află ascuns în poruncile Sale şi cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsura primirii poruncilor Lui”. După cum arată şi Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, „puterile crucii şi învierii lui Hristos devin ale noastre numai dacă le punem în lucrare, prin împlinirea tuturor poruncilor Lui, dacă murim cu totul păcatului şi înviem cu totul lui Hristos”. Împlinirea poruncilor nu reprezintă aşadar un efort de purificare independent de comuniunea cu Hristos, ci tocmai procesul de întâlnire cu Hristos şi de realizare a comuniunii cu El, ca efect al regăsirii şi potenţării prezenţei Lui euharistice în noi, căci „orice om care se împărtăşeşte de virtute printr-o deprindere neclintită, se împărtăşeşte de Dumnezeu, fiinţa tuturor virtuţilor, şi devine dumnezeu, ca unul care a adăugat, prin libera alegere, la binele natural al Chipului”.

Teologia contemporană evidenţiază mai multe moduri ale prezenţei lui Hristos în mod real în întregul Sfintei Liturghii: a) în Cuvintele Sfintei Scripturi citite de preot şi citeţ în biserică; b) în cuvântul de propovăduire al preotului; c) în rugăciunile rostite de preot, în cântările credincioşilor; d) în jertfa euharistică; e) în slujba celorlalte Sfinte Taine; f) în citirile credincioşilor din Sfânta Scriptură etc. Părintele Profesor Ioan Ică accentuează faptul că „având în vedere modurile diferite de prezenţă şi lucrare a lui Hristos în Sfânta Liturghie, care sunt toate necesare şi complementare, înseamnă că prin toate acestea credincioşii se întâlnesc cu Hristos şi se cuminică de o lucrare a Lui, având un folos de la Sfânta Liturghie chiar dacă nu se împărtăşesc. Afirmând valoarea şi centralitatea prezenţei euharistice la Sfânta Liturghie, părintele profesor face o serie de preccizări punctual referitoare la funcţia epifanică a celorlalte moduri de prezenţă a lui Hristos în Sfânta Liturghie: a) toate modurile de prezenţă şi lucrare a lui Hristos în Liturghie sunt forme diferite de împărtăşire de Hristos, necesare şi complementare; b) şi cei care nu se cuminică la sfârşit se zidesc şi se folosesc şi ei prin participarea la Sfânta Liturghie; c) Împărtăşirea euharistică nu poate şi nu trebuie să fie privită exclusiv în sine detaşată de ansamblul Sfintei Liturghii, a învăţăturii şi spiritualităţii ortodoxe. Totodată părintele profesor asemenea mitropolitului Antonie, accentuează faptul că Sfânta Împărtăşanie este nu doar un mijloc de sfinţire a credincioşilor, ci chiar ţinta şi scopul întregii vieţi creştine, reliefând că împărtăşirea euharistică nu a fost niciodată desprinsă de viaţa duhovnicească al cărei scop este comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu; împărtăşirea sacramentală cu Trupul şi Sângele Domnului nu era un mijloc, ci un scop, piscul central cel mai înalt al urcuşului duhovnicesc care implică o pregătire pe măsură, ea fiind o încununare, şi că împărtăşirea euharistic-sacramentală a fost întotdeauna legată de strădaniile etice-ascetice de a păstra până la sfârşit comoara dobândită prin har, pin viaţa îndumnezeită, conform darului primit.

În concluzie, Biserica recomandă ca împărtăşirea să se facă în urma spovedaniei. Ea este mai potrivită în timpul Posturilor, dar dacă cineva este mai zelos şi mai curat cu sufletul, o poate face şi mai des. Chiar într-un interval de 40 de zile. De aceea se poate împărtăşi de mai multe ori şi valabilitatea sau durata Sfintei Împărtăşanii nu este condiţionată de termenul de 40 de zile, ci de starea de curăţenie sau păcătoşenie în care ne aflăm. În privinţa împărtăşirii şi a termenelor la care o primim, rămâne mereu valabilă regula fixată şi recomandată de Sfântul Apostol Pavel în Epistola 1 către Corinteni: „Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni. Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta şi va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat de Trupul şi Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mânănce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănăncâ şi bea, nesocotind Trupul Domnului”.

Am prezentat aceste reflexii asupra rolului şi necesităţii Spovedaniei şi, implicit, dezlegării de păcate, înainte de a ne împărtăşi, apelând la autoritaea unui ierarh şi teolog de largă reputaţie, pentru că, aşa cum am văzut, există astăzi tendinţa unor teologi ortodocşi de a diminua însemnătatea Spovedaniei şi necesitatea ei pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, mergând până la afirmarea că Spovedania trebuie să se facă numai pentru păcatele care ne rup de Biserică, ne excomunică, adică pentru păcatele de moarte, pe când pentru celelate nu mai este nevoie ca ele să fe mărturisite şi cu atât mai mult dezlegate. Ba mai mult, unul dintre aceşti teologi socoteşte dezlegarea ca pe o formula magică. „Această dezlegare formală, jumătate magică, jumătate legalistică, şi nu împăcarea cu Biserica, de care prin păcatele sale a fost excomunicat, se caută astăzi în Taina Spovedaniei”. Această rugăciune de dezlegare, spune el, ar fi de origine apuseană şi a fost introdusă în cărţile noastre liturgice în vremea accentuatei „latinizări” a teologiei ortodoxe, în vremea lui Petru Movilă şi a urmaşilor săi.

Părintele Dumitru Stăniloae scria că „prin spovedanie recunoaştem greşelile: doar astfel ne tăiem mândria noastră. De aceea Biserica Ortodoxă păstrează rânduiala de a condiţiona participarea la Jertfa Euharistică de mărturisirea păcatelor, de recunoaşterea vinovăţiei noastre”.

Cât priveşte practica Spovedaniei înainte de Împărtăşanie şi legătura dintre ele, acestea sunt puse pe seama aplicării „credincioşilor din enorii a canoanelor aspre ce au fost prevăzute pentru monahi în secolele de regresiune ale Bisericii”. Din cauza aceasta trebuie să accentuăm faptul că: 1. Toatea aceste teologumene, care nu au primit în niciun fel acceptul autorităţii bisericeşti şi care vin în contradicţie cu întreaga învăţătură şi practică a Bisericii Ortodoxe, ele rămân simple reflexii teologice izvorâte din dorinţa căutată de înnoire şi din practica unor comunităţi ortodoxe care îşi desfăşoară viaţa şi activitatea în diaspora şi în lumea protestantă; 2. Pentru ca să ne prezentăm înaintea Sfântului Potir este nevoie de curăţire de păcate, şi lucrul acesta nu-l face decât Spovedania şi pocăinţa. Este adevărat că niciodată nu vom fi aşa de curaţi de păcate, ca să putem spune că pentru această curăţenie merităm să primim Sfânta Împărtăşanie, dar nici fără totală pregătire nu ne putem prezenta înaintea Sfântului Potir. A veni la Cina euharistică total nepregătiţi înseamnă o profanare a Sfintei Împărtăşanii, un dispreţ total al ei; 3. În rânduiala Sfintei Spovedanii, ca şi în teologia privitoare la această Sfântă Taină, nu se face vreodată deosebire între păcatele care ne rup de Biserică şi cele uşoare, care se iartă fără Spovedanie sau pentru care nu este nevoie de aceasta. Nici canoanele Bisericii Ortodoxe nu fac această deosebire, ci fixează anumite „pedepse”, ca remedii spirituale, şi remedii spirituale şi mijloace de vindecare, după gravitatea păcatelor, fără să spun că unele ne rup de Biserică, iar celelalte nu, şi că unele trebuie spovedite şi iertate prin dezlegare, iar altele nu. Orice păcat ne rupe de Dumnezeu şi de Biserică şi pentru oricare dintre păcate este nevoie de Spovedanie şi dezlegare. Pe de altă parte, părintele prof. Nicolae Necula de la Bucureşti afirmă faptul că „a lăsa acum o asemenea concepţie nefundamentată, că pentru unele păcate trebuie să ne spovedim, iar pentru altele nu, înseamnă a produce o derută şi sminteală fără margini în sufletele credincioşilor care ştiu că orice păcat săvârşit trebuie mărturisit şi dezlegat de preotul duhovnic. Nu există în învăţătura Bisericii şi a Sfinţilor Părinţi afirmaţia că dezlegarea se dă numai pentru păcatele care ne excomunică, ci ea se dă pentru toate păcatele”; 4. Canoanele aplicate credincioşilor în actul Spovedaniei şi al Împărtăşirii sunt opera marilor Părinţi teologi ai Bisericii celei una. Ei nu erau simpli călugări naivi, ci geniile teologiei, care le-au fixat în Sinoadele Ecumenice, locale, particulare sau personal, nu în perioade sau secole de regresiune a Bisericii, ci în perioada de înflorire, diriguind prin ele întreaga viaţă a Bisericii. Tot acest accent pus pe rânduiala Spovedaniei înainte de Împărtăşanie poate fi şi un semnal pentru cei care încearcă să rupă această legătură. De exemplu, s-a ajuns astăzi ca în bisericile greceşti şi de limbă arabă conştiinţa necesităţii spovedaniei să dispară. Mărturisirea este redusă la recitarea rugăciunilor din ritualul Tainei, după care penitentul nu mai trebuie să facă o mărturisire actuală a păcatelor.

Aceasta se face doar în cazul păcatelor grave. Practica mărturisirii s-a menţinut doar în mănăstiri. În bisericile slave, practica mărturisirii s-a menţinut, însă există tendinţa de a fi redusă la o singură dată pe an. În Biserica Serbiei, ori de câte ori se face mărturisirea, credincioşii se pregătesc printr-o săptămână de post sever şi prin participarea la Sfânta Liturghie. În Biserica Finlandei şi în Statele Unite, acolo unde credincioşii se împărtăşesc săptămânal, a început să prindă rădăcini practica mărturisirii lunare. Părintele Ioan Ică jr. afirmă că acest „caracter problematic al recursului la metoda desei împărtăşiri vine, aşadar, din presiunea exercitată de adepţii ei de a se renunţa la elemente tradiţionale, cum sunt pregătirea ascetică prealabilă prin post şi, mai ales, la legătura dintre Împărtăşanie şi Spovedanie”. Toate aceste precizări au darul de a ne întări convingerea că participarea Spovedaniei şi a dezlegării de păcate, înainte de Sfânta Împărtăşanie, aşa cum o păstrăm în Biserica noastră, este corectă şi se situează pe linia adevăratei învăţături de credinţă. Împărtăşanie fără Spovedanie nu se poate concepe, iar pentru o eficientă lucrare de înduhovnicire a credincioşilor noştri, această practică trebuie păstrată cu sfinţenie.

Pagini citate