Despre autor
Autor :
Pr. Prof. Dr. Aurel Pavel

Descriere Autor :


Email Autor :


Adresa Autor :


Cuprins
Metadate
Numar :
2 / 2016
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Studii şi articole

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat

Studiul de faţă evocă câteva dintre personalităţile, momentele şi aspectele semnificativei colaborări şi convieţuiri dintre poporul rus şi cel român, dintre Bisericile Ortodoxe din cele două ţări dea lungul Evului Mediu şi în Epoca Modernă, reliefând modul în care moştenirea spirituală a marelui Ierarh Petru Movilă s-a transmis peste generaţii şi veacuri în chiar definirea tradiţiei învăţământului teologic din Transilvania şi din Sibiu. Locuri şi momente istorice mai mult sau mai puţin celebre, personalităţi istorice, politice sau culturale sunt evocate într-un tablou ce prezintă strânsa colaborare dintre Bisericile Ortodoxe Română şi Rusă în secolele trecute.

Cuvinte-cheie:
relații româno-ucrainiene, influenţe slavone, Seminarul şi Academia Teologică din Sibiu.

Articol intreg

Dorința unor legături cu Rusia în secolele XVI-XVII a tuturor popoarelor asuprite de otomani era un deziderat pentru fiecare națiune în parte. Acest lucru reiese clar din spusele lui Nicolae, pârcălab de Hotin, care în 1595 vorbea de o ligă antiotomană, în care să intre „prea sfințitul nostru domn, papa de la Roma, preaputernicul împărat al romanilor, palatinul Ardealului, marele duce al Moscovei și ceilalți foarte mulți prinți ai creștinătății”. Această alianță nu s-a realizat, românii însă au încheiat multe legături cu creștinii din estul Europei, în special cu populațiile din Ucraina, aflate sub stăpânirea Poloniei. Pentru a rezista multiplelor opresiuni iau ființă la Kiev, Lvov, Moghilev ș.a. așa numitele „frății” (bratstva) care s-au implicat în viața social-religioasă a comunităților respective. Astfel se inițiază o colaborare între cele două națiuni: română și ucrainiană. În cele ce urmează evocăm câteva dintre personalităţile, momentele şi aspectele acestei semnificative colaborări, reliefând modul cum moştenirea spirituală a marelui ierarh Petru Movilă s-a transmis peste generaţii şi veacuri în definirea chiar a tradiţiei învăţământului teologic din Transilvania şi din Sibiu.
I. Din relațiile româno-ucrainiene
Până în anul 1539, când regele Sigismund I al Poloniei (1506-1548) l-a numit pe Macarie drept episcop ortodox de Lvov, hirotonia preoților ortodocși din Polonia și Rutenia se făcea în Moldova. Biserica ortodoxă din oraș, distrusă de un incendiu în 1527, a fost reclădită de domnul Alexandru Lăpușneanu (1552-1561; 1564-1568), lucrările fiind terminate în anul 1559. I-a adăugat apoi un paraclis, iar peste câțiva ani a fost zugrăvită. În pomelnic apar toți membrii familiei domnitorului. După ce a fost din nou distrusă de un incendiu, a fost reconstruită tot cu ajutor moldovean, de astă dată din partea lui Petru Șchiopu (1574-1577; 1578-1579; 1582-1591), Ieremia Movilă (1595-1600; 1600-1606) și Simon Movilă (1606-1607), alți membri ai familiei Movileștilor și, apoi, de Miron Barnovschi (1626-1629; 1633), care a terminat lucrările în anul 1629. Același domn a sprijinit și înființarea tipografiei din Lvov.
Datorită contribuției venite din Moldova, acest locaș a și fost supranumit „Biserica moldovenească”. În această biserică a fost hirotonit întru arhiereu Petru Movilă, în anul 1633. După unirea bisericească cu Roma, din anul 1700, Lvovul a devenit un puternic centru catolic. În anul 1787, negustori români din acel oraș au înființat o capelă ortodoxă, mutată în case particulare, o biserică românească fiind construită doar în anul 1860, demolată în 1901 și reconstruită o biserică nouă, alături de o casă parohială, slujitorii fiind trimiși de la sediul episcopesc – și apoi mitropolitan, din Cernăuți.
Schitul Mare (Maniava) din Pocuţia (actuala provincie Ivano-Francovsk), a fost înfiinţat de Iov Kneaghiniţki, în 1611-1612, cu ajutorul soţiei domnului moldovean Ieremia Movilă (1595-1600; 1600-1606) şi de fiica sa, Maria Potoţki, pe când se aflau în Polonia. Maria Potoţki i-a închinat Schitului Mare Mănăstirea Suceviţa, ctitoria familiei, cu toate moşiile sale. Dania a fost întărită de Vasile Lupu (1634-1653) şi de urmaşii săi şi alţi boieri. A fost desfiinţat în anul 1785 prin reforma împăratului Iosif II, vieţuitorii refugiindu-se în Moldova.
La Lavra Pecerska, mănăstire ucrainiană, situată lângă Kiev a fost tuns în monahism Petru Movilă, viitorul egumen, timp de cinci ani, şi apoi mitropolit de Kiev. În Paraclisul Sf. Ştefan al mănăstirii se află, din anul 1724, mormântul fostului episcop al Romanului, Pahomie (1707-1713).
În Muncaci, oraş al Transcarpatiei (aflat în Regatul medieval al Ungariei), a fost sediu al episcopiei ortodoxe, care în sec. XVII avea jurisdicţia asupra românilor şi carpato-ruşilor din nordul Transilvaniei şi Maramureş. Unii episcopi proveneau din Moldova, fiind hirotoniţi la Mitropolia de la Suceava. Domnul primei uniri româneşti, Mihai Viteazul (1593-1601), a recomandat, în anul 1600, aşezarea egumenului de la Mănăstirea Tismana, Serghie, ca episcop de Muncaci. Domnul Constantin Şerban Basarab (1654-1658) în Ţara Românească şi 1659; 1661 în Moldova) a clădit o biserică de piatră în locul uneia vechi de lemn, la Mănăstirea Sfântul Nicolae, apropierea Muncaciului, lucrările fiind terminate în anul 1661.
Petru Movilă a fost un fiu al unei cunoscute familii boiereşti din Moldova, ba chiar şi frate de domni moldoveni. Slujind Biserica, a devenit egumen la Mănăstirea Pecerska, apoi mitropolit de Kiev (1633-1646), timp de 15 ani. A întreţinut legături strânse cu Biserica din Moldova şi Ţara Românească. În anul 1631 a scris pentru fratele său, Moise Movilă, ajuns domn în Moldova (1630-1631; 1633-1634), o carte bisericească, Triodul ales, cuprinzând şi multe sfaturi despre modul de comportare a unui domn creştin. În timpul păstoririi sale, multe dintre tipăriturile sale poartă stema Movileştilor. Tipografiile lui Matei Basarab (1632-1654) de la Câmpulung, Govora şi Târgovişte, precum şi tipografia de la Iaşi a lui Vasile Lupu (1634-1653) au fost cumpărate sau dăruite de la Kiev, în perioada 1635-1646. A trimis meşteri tipografi în noile tipografii, cel mai cunoscut fiind Timotei Alexandrovici Verbiţki, fostul conducător al tipografiei din Kiev. În anul 1640 a trimis lui Vasile Lupu un grup de profesori pentru noul Colegiu de la Iaşi, cel mai important fiind Sofronie Pociaţki. De asemenea, la Sinodul de la Iaşi, din anul 1642, unde a fost prezentată şi analizată Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, lucrare de bază privind doctrina Ortodoxiei, tradusă în mai multe limbi, în limba română fiind tradusă de Radu Greceanu, împreună cu alţi reprezentanţi ai Bisericii ucrainiene. Rămăşiţele pământeşti ale lui Petru Movilă se află în biserica mare a Mănăstirii Pecerska (decedat în 22 dec. 1646).
Serghie, egumen la Mănăstirea Tismana din Oltenia (provincie occidentală a Ţării Româneşti), după cucerirea Transilvaniei, domnul muntean Mihai Viteazul (1593-1601) l-a recomandat a fi aşezat episcop de Muncaci. A ocupat scaunul episcopal timp de trei ani, în anul 1603, fiind alungat, s-a refugiat la Kiev.
Nicolae Milescu spătarul, cărturar moldovean (1636-1708), cunoscător al teologiei, a studiat la Academia domnească din Iaşi, apoi la Constantinopol şi în alte centre din Europa Occidentală. Din 1671 s-a aflat la Moscova, în slujba ţarilor ruşi, până la moarte, perioadă în care, pe lângă misiunea din China (1675-1677), a activat la Ministerul de externe rus ca interpret pentru limbile greacă, latină şi română. A scris şi a tradus lucrări teologice, dar a facilitat şi legăturile diplomatice şi bisericeşti dintre Rusia şi Principatele Române. A contribuit la obţinerea de către mitropolitul moldovean Dosoftei (1671-1674) a unei tipografii, în anul 1679, de la patriarhul rus Ioachim al Moscovei (1674-1690). Ajutoare financiare au obţinut şi mitropoliţii ardeleni Ilie Iorest (1640-1643), Sava Brancovici (1656-1680) sau mitropolitul Sofronie al Lipovei (1651).
Cărturarul român Dimitrie Cantemir (1673-1723) domn al Moldovei (1693; 1710-1711), aliat al ţarului Petru I cel Mare (1682-1725) împotriva turcilor, a fost preocupat şi de ştiinţele teologice. Pe lângă lucrări teologice şi filosofice, Cantemir a scris şi lucrări de istorie, precum Descriptio Moldaviae, Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, Istoria imperiului otoman. După înfrângerea de la Stănileşti (1711), domnitorul Dimitrie Cantemir s-a refugiat în Rusia, unde a şi murit, fiind înmormântat în Biserica Sfinţii Constantin şi Elena, ctitoria sa în Mănăstirea Sfântul Nicolae din Moscova.
Vlădica Pahomie de Roman (1708-1713), aderent la învăţăturile ascetice ale Sf. Dimitrie de Rostov, a adus din Rusia lucrări ale sfântului (Rostul de aur), icoane şi veşminte pentru Mănăstirea Neamţ şi Episcopia Romanului. După retragerea din scaunul episcopesc s-a stabilit, în anul 1717, în Lavra Pecerska din Kiev, unde a murit şi a fost înmormântat în anul 1724.
Vartolomeu Măzăreanu, monah moldovean (1720-1780), a fost arhimandrit la Mănăstirea Solca (prin anii 1770) și apoi egumen la Mănăstirea Putna (în jurul anului 1757). A fost în mai multe rânduri în Rusia, făcând parte şi din delegaţia moldoveană în Rusia, la ţarina Ecaterina II, de unde a primit daruri pentru mănăstiri. A adus şi cărţi religioase ruseşti, din care a tradus în limba română. A înfiinţat, în 1774, împreună cu fostul mitropolit al Moldovei, Iacob Putneanu (1750-1760), o şcoală duhovnicească, având un program similar şcolii lui Petru Movilă din Kiev. A scris lucrări de teologie-istorie, dar a şi tradus din limba rusă şi slavonă atât lucrări teologice, cât şi laice.
II. Relaţii româneşti cu Biserica rusă/ucrainiană în ultimele secole ale Evului Mediu
Patriarhia Moscovei a întreţinut legături cu Biserica Ortodoxă din Principatele Române încă din sec. XVI-XVII. Domnii români au trimis delegaţi pentru cumpărarea de icoane pentru bisericile şi mănăstirile din ţară. Arhimandritul Varlaam de la Secu (viitorul mitropolit în perioada 1632-1653) a fost trimis de domnul Miron Barnovschi (1626-1629; 1633) şi mitropolitul Anastasie Crimca (1608-1617; 1619-1629) pentru cumpărarea de icoane pentru Mănăstirea Dragomirna. Mai mult, în anul 1641, Vasile Lupu (1634-1653) a cerut ţarului Mihail III Romanov (1613-1645) zugravi pentru pictarea Bisericii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi. Şi pentru încheierea de alianţe politice, ţarii ruşi şi domnii români foloseau drept intermediari ierarhi şi egumeni români şi ruşi. În anul 1656, domnul moldovean Gheorghe Ştefan (1653-1658) a trimis la Moscova pe mitropolitul Ghedeon (1635-1659; 1664-1671) pentru încheierea unui tratat de alianţă cu ţarul Alexei Mihailovici (1645-1676), în slujba căruia se afla spătarul Nicolae Milescu (1636-1708). Dimitrie Cantemir (1673-1723) a ctitorit o biserică cu hramul Sfinţii Constantin şi Elena, în Mănăstirea Sfântul Nicolae din Moscova, loc în care a fost îngropat, împreună cu o parte a familiei lui.
Ţari şi ţarine din Rusia, binefăcători ai Bisericii româneşti
Alexei Mihailovici (1645-1676) a avut în slujba sa pe spătarul Nicolae Milescu (1636-1708), graţie căruia au fost posibile legături mai strânse ale Bisericii Ortodoxe din Principatele Române şi Transilvania. Apropiat al lui Milescu, domnul Gheorghe Ştefan (1653; 1653-1658) a încheiat un tratat de alianţă cu Rusia. În 1679, mitropolitul Dosoftei al Moldovei (1675-1686) a obţinut de la patriarhul Moscovei, Ioachim (1674-1690), o tipografie. Ţarul a primit în audienţă, la recomandarea mitropolitului Varlaam (1632-1653), în 26 august 1645, pe fostul mitropolit al Transilvaniei, Ilie Iorest (1640-1643), căruia i-a plătit apoi suma de 1000 de taleri, sumă datorată principelui Transilvaniei, sumă pentru care erau ţinuţi ostateci 24 de credincioşi români din Transilvania. Şi mitropolitul ardelean Sava Brancovici (1656-1680) a fost primit de ţar, la 31 mai şi 2 august 1668, prilejuri pentru slujirea împreună cu alţi patriarhi răsăriteni: Paisie al Alexandriei (1657-1678) şi Macarie III al Antiohiei (1647-1672), la Biserica Uspenia din Moscova.
Petru I cel Mare (1682-1725), aliat al domnului Dimitrie Cantemir, s-a aflat în Moldova în iunie 1711, fiind primit şi de mitropolitul Moldovei, Ghedeon (1708-1722), când a vizitat mănăstiri din Moldova, cel mai impresionat fiind de Mănăstirea Golia din Iaşi. În anul 1709, egumenul Pahomie de la Bisericani, în Moldova, a plecat în Rusia, unde a cerut sprijinul ţarului Petru I pentru a readuce moaştele Sf. Ioan cel Nou, din Polonia (Zolkiew) la Suceava. Pahomie a ajuns mai târziu mitropolit de Voronej, în Rusia. Abia Dosoftei Herescu, episcop de Rădăuţi (1750-1781) şi apoi episcop exempt al Bucovinei (1783-1789) a reuşit, în anul 1783, să aducă moaştele Sfântului Ioan cel Nou la Suceava.
Elisabeta Petrovna, ţarină a Rusiei (1741-1761), fiica lui Petru cel Mare, a primit la Petersburg, în anul 1743, pe protopopul braşovean, Eustatie Vasilievici Grid (tatăl lui Dimitrie Eustatievici, cel care şi-a completat studiile la Academia Movileană din Kiev) şi i-a îngăduit să strângă ajutoare pentru românii ortodocşi din Braşov. Ţarina însăşi i-a dat suma de 2500 ruble şi multe cărţi de cult, aflate în muzeul Bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului. Din cei 13.000 florini strânşi, protopopul a renovat biserica şi a montat un ceas în turnul bisericii.
Ecaterina II, ţarină a Rusiei (1762-1796), a sprijinit Ortodoxia românească. În timpul războiului ruso-turc (1768-1774), perioadă în care ţările române se aflau sub ocupaţie militară rusă (1769-1774), două delegaţii din Principate, conduse de mitropolitul Ungrovlahiei Grigore II (1760-1787) şi episcopul Huşilor, Inochentie (1752-1782), alături de alţi boieri şi arhimandriţi, între care şi arhimandritul Vartolomeu Măzăreanu, au plecat, în anul 1770, la Petersburg, fiind primite deodată de Ecaterina. Au prezentat trei scrisori ţarinei. Într-una cereau, din nou, sprijinul pentru readucerea moaştelor Sf. Ioan cel Nou din Polonia (Zolkiew) la Suceava, în alta cereau încetarea abuzurilor făcute de armatele străine în Moldova, iar în a treia erau cerute scutiri de dări pentru câteva văduve. Ţarina le-a promis că ţările lor vor fi conduse „după a lor judecăţi şi rânduieli” şi a făcut mai multe daruri pentru mănăstirile româneşti (veşminte, obiecte liturgice şi cărţi rituale).
III. Ucrainieni în legătură cu Biserica românească
Ambrozie Serebrenikov a fost mitropolit de Ecaterinoslavului (cu reşedinţa la Poltava). În timpul ocupaţiei ruseşti (octombrie 1788-29 decembrie 1791), Ambrozie a fost numit, de către Sinodul rus, exarh (locţiitor) de mitropolit al Moldovei (1789-1792). A tipărit cărţi de cult româno-ruse. În anul 1790 a vizitat Mănăstirea Neamţ, acordând stareţului Paisie rangul de arhimandrit, iar în 1791 a hirotonit pe arhimandritul Gavriil Bănulescu-Bodoni drept episcop-vicar de Cetatea Albă şi Tighina.
Paisie Velicicovschi (1722-1794) a fost de neam slav, născut în Poltava din Ucraina. A urmat cursurile Academiei Duhovniceşti din Kiev, după care a intrat în Mănăstirea Liubeţchi, pe Nipru, în anul 1740. Din Polonia catolică a trecut în ţările române, apoi a plecat la Muntele Athos. A fost înconjurat de mai mulţi monahi slavi şi români la Mănăstirea Pantocrator. În 1763 s-a întors la Mănăstirea Dragomirna, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca (1608-1617; 1619-1629), unde a stabilit un „îndreptar” al vieţii călugăreşti. În 1775, după anexarea Bucovinei la Imperiul austriac, Paisie, cu alţi 200 de călugări s-au aşezat la Secu, apoi, din 1779, la Mănăstirea Neamţ. Aici, prin administraţia, activitatea culturală şi filantropică, a ridicat nivelul mănăstirii atât cantitativ (erau 700 vieţuitori de toate neamurile), cât şi calitativ, sub aspect educativ, moral, cultural. Arhiepiscopul Ambrozie Serebrenikov, locţiitorul rus al mitropolitului Moldovei (1789-1792), din timpul ocupaţiei ruseşti, l-a ridicat pe stareţul Paisie la rangul de arhimandrit. A fost înnoitorul vieţii monahale, mulţi dintre ucenicii săi ducând cu ei regulile mănăstireşti instituite de Paisie. În Rusia, ucenici ai lui au răspândit tradiţiile paisiene în mănăstiri ca: Valaam, Solovăţ, Alexandru Sfirski, Alexandru Nevski (Petersburg), Briansk, Simonov, Novospask (Moscova), Lavra Pecerska (Kiev), Noul Athos (Caucaz). Totodată şi multe mănăstiri româneşti au preluat tradiţia paisiană. La Neamţ, Paisie a tradus multe lucrări teologice din greacă în slavonă şi română (ediţii bilingve), folosind în cult, alternativ, ambele limbi.
Mihail Strilbiţchi, protopop de origine polonă, rusificat, a venit în Moldova în a doua jumătate a secolului XVIII, ca tipograf şi gravor. A lucrat ca tipograf în timpul păstoririi mitropolitului Gavriil Callimachi (1760-1786), în timpul ocupaţiei ruse a Moldovei. În anul 1785 a înfiinţat o tipografie proprie la Iaşi, având caractere ruseşti, în care a tipărit cărţi atât ruseşti, cât şi româneşti populare, cărţi pentru învăţarea limbii ruse, precum şi un Calendar pe 112 ani. În timpul locţiitorului de mitropolit Ambrozie Serebrenikov (1789-1792), în foile de titlu ale tipăriturilor lui Mihail Strilbiţchi, acesta se autointitula „protoereu al Moldovei, Valahiei şi Basarabiei”. Această titulatură dispare odată cu încetarea ocupaţiei ruseşti şi ocuparea scaunului mitropolitan de către Iacob Stamati (1792-1803), ierarh deloc favorabil politicii ruseşti. De aceea, după 1794 a tipărit cărţi (chiar şi în limba română) dincolo de Nistru, la Dubăsari şi Movilău.
În ce privește învățământul teologic ortodox, menționăm că în 1640, când Vasile Lupu, domnitorul moldovean, a pus bazele Colegiului de la Iași, Petru Movilă i-a trimis de la Kiev, un grup de profesori, în frunte cu ieromonahul Sofronie Pociațki, numit în același timp, egumen al Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi și apoi conducător al tipografiei. După 1646, grupul de profesori veniți de la Kiev, în frunte cu Sofronie Pociațki, a fost înlăturat. Conducerea a trecut în mâna unor profesori greci. Orientarea umanistă a dascălilor kievieni a fost schimbată cu una tradiționalistă, ortodoxă. Școala a dăinuit, devenind Academie, dar cu profesori greci până la începutul sec. XIX (între profesorii de mai târziu amintim pe Teodor Trapezuntul, Ieremia Cacavelas). Se pare că elevi ai acestei școli au fost și marii cărturari moldoveni Nicolae Milescu Spătarul și Mitropolitul Dosoftei.
Primul cleric român transilvănean care a călătorit în Rusia în secolul al XVIII-lea a fost protopopul brașovean Eustatie în 1743-1744. Țarina Elisabeta Petrova (1741-1761) i-a permis să strângă ajutoare în marile orașe rusești timp de trei luni, dăruindu-i ea însăși 2.500 ruble și alte cărți de slujbă. Fiul său, Dimitrie Eustatievici (1730-1795), iluminist, teolog și pedagog, fiul protopopului Eustatie Grid de la Biserica „Sfântul Nicolae” din Șchei-Brașov, a studiat la Academia Duhovnicească din Kiev (absolvind în 1753). Ajunge dascăl la Școala Românească din Șcheii Brașovului (1753-1762), apoi secretar al primilor trei episcopi sârbi de la Rășinari și Sibiu.
Aici considerăm că este punctul de legătură între învățământul teologic sibian și cel kievian. Întrucât scopul nostru este şi acela de ne face mai bine cunoscuţi în vederea realizării unei legături rodnice, ca cea de odinioară, dintre învăţământul teologic românesc din Moldova și cel cu Academia de la Kiev, vă propun o succintă prezentare a istoricului Facultăţii pe care o reprezentăm.
IV. Începuturile învăţământului teologic în România
Despre un învăţământ teologic organizat şi permanent în Biserica Ortodoxă Română se poate vorbi abia din prima jumătate a secolului al XIX-lea, când s-au înfiinţat seminariile teologice din Moldova şi Ţara Românească. Dar cu toate acestea, au existat şi până atunci şcoli sau cursuri sporadice de pregătire a clerului, fie în mănăstiri, fie la reşedinţele eparhiale. S-a dovedit că între anii 1490-1585, a funcţionat o şcoală la Mănăstirea Putna, care avea caracterul unui seminar la sfârşitul secolului al XV-lea. O şcoală cu vechi tradiţii a fost cea de pe lângă biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, fondată încă pe la sfârşitul secolului al XV-lea şi reorganizată în 1597 de protopopul cărturar Mihai, colaboratorul diaconului Coresi, la care se pregăteau şi viitorii preoţi din Braşov şi Ţara Bârsei. Alţi candidaţi la preoţie îşi dobândeau învăţătura în şcolile de pe lângă centrele eparhiale (Bucureşti, Râmnic, Buzău şi, mai târziu Argeş, în Ţara Românească; Iaşi, Roman, Rădăuţi şi Huşi în Moldova; Alba Iulia în Transilvania), precum şi în şcolile mănăstireşti de la Cozia, Argeş, Colţea, Neamţ, Putna ş.a. La cele din urmă au învăţat carte şi numeroşi tineri transilvăneni, mai ales în secolul al XVIII-lea.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se cunosc primele încercări de înfiinţare a unor şcoli speciale pentru pregătirea clerului. Astfel, în 1764 s-a deschis o şcoală pe lângă Biserica Sf. Dumitru din Craiova, în care se pregăteau şi candidaţi la preoţie, iar în 1775 o altă şcoală de acest gen la mănăstirea Obedeanu din Craiova, amândouă cu o existenţă scurtă. În 1776, s-a rânduit un dascăl la Mitropolia din Bucureşti, care să înveţe pe cei ce voiau să ajungă preoţi. În Moldova s-a înfiinţat o şcoală specială pentru pregătirea clerului la Mănăstirea Putna, în 1774, prin strădaniile fostului mitropolit Iacob Putneanul – acum retras aici·– şi ale învăţatului arhimandrit Vartolomei Măzăreanu, care a funcţionat până după 1782. În 1786 s-a înfiinţat o şcoală teologică la Mănăstirea Sf. Ilie de lângă Suceava, mutată peste trei ani la Cernăuţi. Seminariile propriu-zise, cu patru clase, s-au înfiinţat ceva mai târziu: în 1803 la Socola, lângă Iaşi, în 1836 la Bucureşti, Buzău şi Argeş, în 1837 la Râmnic.
Seminarul de la Sibiu
În Transilvania, ortodocşii români, fiind membri ai unei confesiuni tolerate, nu aveau dreptul de sprijin bugetar de Stat pentru funcţionarea şcolilor confesionale. Abia după răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan a fost acceptată, în anul 1786, finanţarea, din bugetul de Stat, şi a opt şcoli primare ortodoxe, anume cele din Avrig, Braşov, Cernatu, Făgăraş, Orăştie, Sălişte, Turcheş şi Sadu. Totodată, la Sibiu a fost instituit „Cursul de normă” pentru pregătirea învăţătorilor şi a preoţilor. Guvernul a recomandat ca director al şcolilor ortodoxe româneşti pe Dimitrie Eustatievici, numit oficial la 20 septembrie 1786 şi, paralel, au început să fie ţinute şi cursuri de scurtă durată pentru pregătirea clericilor. Acesta a condus şi a supravegheat „cursul de normă” de la Sibiu până la moartea sa, survenită în primăvara anului 1796. A fost numit drept succesor Radu Tempea, preot din Braşov, acesta funcţionând în perioada 1796-1808, fiind urmat de Gheorghe Haines din Braşov, numit prin decret imperial la 22 august 1808, care a condus şcolile româneşti ortodoxe până în anul 1812.
Episcopul Vasile Moga (1810-1845) a reorganizat cursul clerical, deschizând, la 15 martie 1811, un Curs sistematic de pregătire a clerului ortodox, organizat pe o perioadă de şase luni, la conducerea căruia s-a aflat Gheorghe Lazăr. Acelaşi episcop a dorit, încă din anul 1809, înfiinţarea unui veritabil Seminar, fapt adus la cunoştinţa Guvernului imperial. Prin Decretul aulic din 25 mai 1809, împăratul Francisc I şi-a dat avizul pentru înfiinţarea la Sibiu a unui Seminar cu trei ani de studiu.
Modificări importante în privinţa Seminarului au avut loc după venirea la Sibiu a lui Andrei Şaguna. Curând după sosirea în Transilvania (deci încă din toamna anului 1846), Şaguna a dispus ridicarea „cursului clerical” de la şase luni la un an, introducând noi materii de învăţământ: Teologia Pastorală, Metodul învăţătoresc, Exegeza şi Gramatica românească. A fost o „inovaţie salutară” pe care a făcut-o Şaguna, cu scopul ca tuturor „candidaţilor de preoţi să le fie dată posibilitatea să fie şi învăţători şi, astfel, să corespundă şi mai bine misiunii lor culturale de luminători ai poporului şi de supraveghetori ai şcoalelor, suplinându-se în chipul acesta pe un timp oarecare şi lipsa institutului pedagogic”.
Acest Seminar a fost prevăzut cu o durată a cursurilor de trei ani, însă, nefiind îndeplinite condiţiile pentru aceasta, nu se putea pune încă problema prelungirii cursurilor. Important este însă faptul că în acest Seminar se avea în vedere şi pregătirea de învăţători, dar şi introducerea prevederii, devenită tradiţie şi reglementată mai târziu, ca absolvenţii cursului teologic, înainte de a se hirotoni, să funcţioneze ca învăţători. În anul şcolar 1853/54, s-a realizat, în sfârşit, separarea dintre Cursul clerical, ce urma să aibă o durată de doi ani, şi Cursul pedagogic, organizat pe perioada de un an.
La 1 octombrie 1854, printr-o dispoziţie a episcopului Andrei Şaguna a fost stabilită structura şi disciplinele studiate la ambele cursuri. Astfel, pentru „Cursul clerical” au fost prevăzute la Anul I: Dogmatica, Morala, Istoria bisericească şi Gramatica română, iar la Anul II: Dogmatica, Morala, Dreptul Canonic, Pastorala, Exegetica, Retorica şi Polemica.
În condiţiile obţinerii unei finanţări constante, Andrei Şaguna a putut reorganiza Institutul, astfel că, începând din anul şcolar 1861/62, Cursul clerical a fost ridicat la trei ani de studii, iar, din 1862, Cursul pedagogic a fost ridicat la doi ani de studii. Drept urmare, şi Programa de învăţământ a fost modificată, procesul de învăţământ îmbunătăţindu-şi nivelul calitativ.
Datorită interesului deosebit pentru înfiinţarea şi funcţionarea acestui Institut, curând după trecerea la cele veşnice a mitropolitului Andrei Şaguna, Sinodul arhidiecezan din 1874 (precursorul Adunării eparhiale de acum) a hotărât ca numele acestuia să fie pe viitor de „Seminarul Andreian”.
Cursurile Seminarului au fost organizate încă de la bun început în imobilul din str. Cisnădiei (azi Nicolae Bălcescu). În urma colectei organizate de preoţi şi protopopi, la iniţiativa episcopului Şaguna din 1852, s-au strâns 26.062 florini, din care a fost cumpărată o casă în str. Măcelarilor (azi Mitropoliei), aceasta fiind folosită ca internat gratuit pentru elevii secţiei teologice în perioada 1853-1858, după care a devenit reşedinţă episcopală (mitropolitană) până astăzi. Între timp, Şaguna a mai cumpărat un imobil în str. Măcelarilor, cu 30.000 de florini, în care, după reparaţii şi renovări, au fost mutate cursurile seminariale în anul 1864.
Către sfârşitul sec. XIX au fost prezentate şi analizate mai multe variante pentru construirea unui nou edificiu pentru Seminar. Au existat însă deosebiri de opinii în administraţia eparhială şi între deputaţii sinodali, astfel că lucrurile au tergiversat, îndeosebi datorită costului mare al acelor lucrări de construcţii. S-a hotărât, însă, în Sinodul din anul 1896, demolarea mai multor clădiri vechi ale Seminarului, aflate în str. Spinarea câinelui (azi Centumvirilor), şi construirea clădirii actuale a internatului cu două etaje, cu 10 dormitoare, două săli de baie şi o sală mare de mese. Deşi se alocaseră 25.000 florini pentru această lucrare, costurile s-au ridicat la suma de 36.574 florini.
Problema noului edificiu al Seminarului încă nu era rezolvată. Deşi sinodalii hotărâseră ridicarea noului Seminar pe un teren viran în anul următor, la iniţiativa mitropolitului Ioan Meţianu s-a decis construirea unei aripi noi cu două etaje în str. Măcelarilor nr. 26-28 (pe locul mai multor case demolate) şi refacerea celor existente, urmând ca zidirea noii clădiri să se amâne până la data când vor exista mai multe resurse financiare. Şi, într-adevăr, în anii 1913-1914 a fost construită noua clădire a Seminarului (actuala clădire a Facultăţii de Teologie).
Constituirea Bibliotecii Seminarului a cunoscut mai multe etape. La început, o bibliotecă modestă, noul episcop Andrei Şaguna a completat-o cu cele 3000 de volume personale. Dar, în evenimentele revoluţionare din 1848, toate cărţile bibliotecii, precum şi arhiva episcopală a ars. Drept pentru care Şaguna a purces la cumpărarea de cărţi pentru înfiinţarea unei noi biblioteci. A obţinut cărţi prin danii din Moldova, a achiziţionat alte cărţi de teologie, filosofie şi literatură din librării sau anticariate din Budapesta şi Viena, după care au apărut şi cărţile tipărite în Tipografia diecezană din Sibiu, inaugurată la 27 august 1850, cu utilaje cumpărate de Şaguna din banii proprii. Biblioteca s-a mai îmbogăţit prin achiziţii şi donaţii, astfel că, în anul 1873, la moartea mitropolitului, erau inventariate de Ilarion Puşcariu, cu ştampila „Biblioteca mitropolitului Andrei”, 2440 de titluri în 3916 volume, cu 484 broşuri în 599 volume, 53 manuscrise în 55 volume (multe cărţi rare în limbile latină, germană, sârbă, rusă şi maghiară), la care au fost adăugate 20 de cărţi diverse în 126 de volume, 78 diverse în 92 volume, 22 de cărţi „prisositoare” în 29 volume, 33+88 alte titluri în 47 de volume. Fondul privat de carte al lui Şaguna a trecut, după moartea mitropolitului, în patrimoniul Mitropoliei, cu ştampila „Biblioteca Mitropoliei din Sibiu”, patrimoniu care, în februarie 1923, cuprindea 5020 cărţi, în anul 1938 cuprindea 7792 de cărţi.
O bibliotecă a profesorilor seminariali a fost înfiinţată în anul 1877, care, conform art. 7 din Regulamentul seminarial, trebuia să cuprindă manuale şcolare, precum şi obiecte de învăţământ. Evidenţa volumelor din această bibliotecă a fost reliefată de „Anuarele” Seminarului, care au început să se tipărească din anul şcolar 1884/85 până astăzi, din care rezultă că în anul 1883/84 deţinea 60 de titluri în 132 de volume, iar la sfârşitul anului şcolar 1910/11 erau 1992 de titluri în 3318 volume. Ele erau amplasate în două săli, la parterul Seminarului (în actualele Birouri ale Catedrelor de Teologie Sistematică şi Teologie Practică).
Academia Teologică Andreiană
După unirea Transilvaniei cu România în 1918 s-a procedat la elaborarea unui nou Regulament de organizare a vechii Secţiuni teologice a Seminarului Andreian, proiectul acestuia fiind aprobat de secţia bisericească a Consistoriului arhidiecezan (Consiliului eparhial) la 5/18 aprilie 1924. Prin urmare, începând din anul şcolar 1924/25, fosta Secţiune teologică a Seminarului a purtat numele de „Academia Teologică Andreiană”, situaţie rămasă neschimbată până în anul 1948.
Procesul de învăţământ avea să se desfăşoare pe parcursul a patru ani de studii (fiecare împărţit în două semestre: 15 septembrie-1 februarie şi 1 februarie-30 iunie – art. 32). În ceea ce priveşte formele de verificare a cunoştinţelor, regulamentul a stipulat examene anuale (iunie, cu restanţă în septembrie) şi fundamentale (la sfârşitul anului II şi IV, cu verificarea cunoştinţelor la fiecare disciplină din cele două cicluri de studii). Studentul care promova examenul al doilea fundamental primea „absolutorul teologic” şi purta titlul de „absolvent în Teologie”. Înainte de a fi admis în rândul clerului, trebuia să depună examen de „candidat la preoţie”.
Prin acest regulament ponderea disciplinelor teologice studiate a crescut. Împărţirea materiilor pe ani şi ore săptămânale de studii a fost următoarea: Anul I: Arheologie biblică, 2 ore; Introducerea în cărţile Vechiului Testament, 3 ore; Exegeza Vechiului Testament, 4 ore; Hermeneutică biblică, 1 oră; Istoria Bisericii Universale, până la 1054, 4 ore; Psihologia, 2 ore; Introducerea în Filosofie, 2 ore; Istoria Limbii şi Literaturii române, 2 ore; Cântări bisericeşti, 2 ore; Tipic, 1 oră; Muzică vocală, 1 oră; Seminar biblic, 1 oră; Anul II: Introducere în cărţile Noului Testament, 3 ore; Exegeza Noului Testament; 3 ore; Exegeza Vechiului Testament, 2 ore; Istoria Bisericii Universale, după 1054, 4 ore; Istoria Bisericii Române, 3 ore; Patrologia şi Patristica, 2 ore; Didactica şi Metodica, 2 ore; Cântări bisericeşti, 2 ore; Tipic, 1 oră; Muzică vocală, 1 oră; Seminar istoric, 1 oră; Anul III: Exegeza Noului Testament, 3 ore; Teologie Fundamentală, 5 ore; Teologie Dogmatică, 4 ore; Teologie Morală, 6 ore; Catehetică teoretică, 2 ore; Omiletică teoretică, 2 ore; Pedagogia şi Istoria pedagogiei, 2 ore; Cântări bisericeşti, 2 ore; Tipic, 1 oră; Muzică vocală, 1 oră; Seminar dogmatic, 1 oră; Anul IV: Exegeza Noului Testament, 2 ore; Teologie Dogmatică, 3 ore; Drept bisericesc, 4 ore; Teologie Pastorală, 2 ore; Liturgică, 3 ore; Omiletică practică, 1 oră; Catehetica practică, 2 ore; Sectele, 2 ore; Sociologia, 2 ore; Cântări bisericeşti, 2 ore; Tipic, 1 oră; Igienă pastorală, 1 oră; Muzică vocală, 1 oră; Seminar practic, 1 oră; Seminar biblic, 1 oră.
Dat fiind regimul deosebit al Academiilor teologice din Transilvania (socotit inferior Facultăţilor), dar, totodată, şi performanţele deosebite ale Academiei din Sibiu, mitropolitul Nicolae Bălan a intensificat demersurile la Ministerul Cultelor pentru recunoaşterea dreptului Academiei din Sibiu de a acorda Diplome de Licenţă. Astfel, la 19-20 aprilie 1935 a fost organizat, sub conducerea mitropolitului Bălan, primul Congres al profesorilor de la Academiile teologice ortodoxe din Transilvania, for care a revendicat recunoaşterea dreptului acestor Academii de a elibera Diplome de licenţă în Teologie. Dar, în pofida tuturor încercărilor întreprinse chiar şi în anii următori, rezultatul nu a fost cel dorit, mai ales că, încă din anul 1932, Academia Teologică unită din Blaj obţinuse acest drept, deşi nu era superioară sub aspect calitativ învăţământului de la Sibiu.
Abia în şedinţa Sfântului Sinod din 18 martie 1938, comisia sinodală pentru reorganizarea învăţământului teologic a prezentat un proiect de lege, care în noul context politic (Dictatura regală, cu Guvern condus de patriarhul Miron Cristea şi cu ministru al Educaţiei Naţionale în persoana episcopului de la Cluj, Nicolae Colan) a devenit Decret-lege la 18 mai 1938 (cuprinzând 17 articole). Prin noua Lege au fost stabilite două tipuri de şcoli teologice superioare: Facultăţi în cadrul universităţii (Bucureşti, Iaşi şi Cernăuţi) şi academii teologice, sub jurisdicţia Bisericii.
Cu toate acestea, Academiei nu i se recunoştea dreptul de a elibera Diplome de licenţă decât prin Legea de reorganizare a învăţământului superior, din 23 mai 1942, lege care, la art. 141, preciza că:
„Academia Teologică din Sibiu va putea elibera diplome echivalente cu cele de licenţă în Teologie, dacă îşi va organiza studiile şi-şi va recruta corpul didactic după modalităţile similare celor în vigoare pentru Facultăţile de Teologie. În acest caz, corpului didactic al acestei Academii Teologice i se conferă aceleaşi drepturi de salarizare ca şi celui de la Facultăţile de Teologie”.
Prin noul Regulament al Academiei au fost prevăzute zece catedre, trei conferinţe şi două asistenţe. Catedrele au fost: Exegeza Vechiului Testament şi Limba ebraică; Exegeza Noului Testament şi Ermeneutica biblică; Apologetica şi Sociologia; Teologia Dogmatică; Dreptul Bisericesc; Teologia Morală; Istoria Bisericii Române şi Artei creştine ortodoxe; Istoria bisericească universală şi Patrologia; Liturgica şi Teologia Pastorală; Filozofia creştină şi Pedagogia. Conferinţele cuprindeau: Omiletică şi Catehetica; Îndrumările misionare şi Sectologia; Muzica bisericească şi Ritualul.
La 23 mai 1943, în cadru festiv, a avut loc declararea ridicării Academiei la rang universitar. În vara aceluiaşi an, Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor a recunoscut drept cadre didactice titulare pe câţiva dintre cei mai prestigioşi profesori, între care Dumitru Stăniloae, Nicolae Terchilă, Nicolae Neaga, Liviu Stan, Grigorie Marcu, Teodor Bodogae ş.a.
Institutul teologic de grad universitar din Sibiu între 1948-1990
Instaurarea „dictaturii proletariatului” în anul 1948 a avut urmări şi asupra poziţiei autorităţilor faţă de Biserică, precum şi asupra structurii învăţământului teologic.
Legea pentru regimul general al cultelor religioase, din 3 august 1948, prevedea la art. 49 că Biserica Ortodoxă Română urma să deţină două institute teologice de grad universitar, precum şi şcoli de cântăreţi, şi seminarii teologice. Astfel, situaţia învăţământului teologic, ca, de altfel, cea a Bisericii în general, a fost în România mult mai bună decât în celelalte ţări ortodoxe „socialiste”, fapt datorat atitudinii patriarhului de vrednică pomenire, Iustinian Marina, ales în anul 1948. Totuşi, la început au funcţionat trei institute teologice de grad universitar, anume: la Bucureşti, Sibiu şi Cluj, fiecare având câte o facultate şi câte unul sau două „Centre de îndrumare a clerului”.
Drept urmare, la 23 august 1948 Academiei Teologice Andreiene i-a fost schimbată denumirea în Institut teologic de grad universitar, iar prin Decizia din 13 noiembrie 1948 s-a stabilit că Institutul cuprindea, pe lângă facultate, şi două centre de îndrumare, unul la Sibiu şi celălalt la Arad.
În aceşti primi ani ai regimului comunist au fost efectuate şi mişcări de personal didactic. O parte din cadre au fost puse în retragere, iar altele au fost redistribuite la toate instituţiile de învăţământ teologic.
Programa de studii a fost stabilită pentru patru ani de studii şi se prezenta în felul următor: Anul I: Studiul Vechiului Testament (inclusiv limba ebraică), 6 ore; Studiul Noului Testament (inclusiv limba greacă), 6 ore; Istoria Bisericească universală şi Patrologie, 5 ore; Limba latină şi franceză, 3 ore; Istoria Bisericii Române, 5 ore; Limbile rusă şi slavonă, 2 ore; Pedagogia, 1 oră; Cântare bisericească, 2 ore. Anul II: Studiul Vechiului Testament, 6 ore; Studiul Noului Testament, 6 ore; Istoria Bisericii Universale şi Patrologie, 3 ore; Limbile latină şi franceză, 2 ore; Istoria Bisericii Române, 3 ore; Limbile rusă şi slavonă, 2 ore; Teologie Fundamentală şi Istoria Religiilor, 5 ore; Pedagogie, 1 oră; Cântare bisericească şi Ritual, 2 ore. Anul III: Teologie Fundamentală şi Istoria Religiilor, 5 ore; Teologie Dogmatică şi Simbolică, 4 ore; Limba greacă, 2 ore; Morala creştină, 4 ore; Omiletică şi Catehetica, 3 ore; Liturgica, Pastorala şi Tipicul, 3 ore; Dreptul bisericesc şi Administraţia, 4 ore; Limbile latină şi franceză, 2 ore; Cântare bisericească şi Ritual, 2 ore; Limba slavonă, 1 oră. Anul IV: Teologie Dogmatică şi Simbolică, 4 ore; Îndrumări misionare, 2 ore; Morala creştină, 4 ore; Omiletică şi Catehetica, 3 ore; Dreptul bisericesc şi Administraţia, 4 ore; Liturgica, Pastorala şi Tipicul, 5 ore; Limba greacă, 1 oră, Limba franceză, 2 ore; Limba slavonă, 2 ore; Cântare bisericească şi Ritual, 2 ore.
La absolvire studenţii urmau să dea examenul de licenţă, acesta constând din elaborarea şi susţinerea unei teze de licenţă, aleasă de absolvent, şi din examene orale din: Noul Testament, Istoria Bisericii Române şi Universale, Dogmatică, Catehetică, Omiletică, Practică liturgică şi Drept bisericesc.
Trebuie menţionat că în acest interval s-au format la Institutul teologic din Sibiu bună parte din ierarhii de azi ai ţării, inclusiv Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.
Activitatea ştiinţifică şi de cercetare a cadrelor universitare din Institut
Urmând tradiţia, generaţiile de profesori ai Institutului au abordat diverse teme de studiu, finalizate prin lucrări de valoare, publicate în volum şi folosite drept manuale pentru studenţi, multe apărute la Editura Institutului Biblic şi de Misiune din Bucureşti încă din deceniul al VI-lea: Introducere în Noul Testament a prof. Grigorie Marcu şi Sofron Vlad (3 ediţii, 1954, 1977 şi 1984), Introducere în Vechiul Testament a prof. Nicolae Neaga, Istoria bisericească universală a prof. Teodor Bodogae (2 volume, în 1956), Istoria Bisericii Române a prof. Ştefan Lupşa (2 volume, 1957-1958), Dogmatica lui Ioan Petreuţă şi Isidor Todoran (2 volume, 1958). A urmat apoi noua generaţie de profesori cu importante manuale, precum monumentala lucrare de Istoria Bisericii Ortodoxe Române a prof. Mircea Păcurariu (3 volume, 1980-1981, ajunsă acum la cea de-a treia ediţie, între 2004-2008), Catehetica de Dumitru Călugăr (2 ediţii, 1976, 1978), Morala creştină de Ioan Zăgrean (2 ediţii, 1974, 1985). Numeroase studii şi articole au fost publicate fie în revistele de specialitate din Sibiu, precum Mitropolia Ardealului, Revista Teologică, fie în alte reviste centrale bisericeşti, precum Studii Teologice, Ortodoxia, Biserica Ortodoxă Română, ori alte publicaţii bisericeşti ale altor eparhii.
Integrarea în sistemul universitar. Dubla subordonare a Facultăţii de Teologie
După evenimentele din Decembrie 1989, învăţământul teologic sibian a intrat într-o nouă etapă de dezvoltare. La 30 mai 1991, între Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei, Secretariatul de Stat pentru Culte şi Patriarhia Română a fost semnat Protocolul nr. 9870/30 mai 1991, prin care învăţământul teologic universitar din România a fost integrat în sistemul universitar de Stat, dar sub o dublă subordonare:
„În vederea unei contribuţii sporite a Bisericii la promovarea spiritualităţii, culturii şi vieţii sociale româneşti, se asigură posibilitatea integrării instituţiilor de învăţământ teologic superior în cadrul universităţilor de Stat, pe baza acordurilor directe între aceste instituţii. […] Institutele teologice de grad universitar deja existente, din Bucureşti, Sibiu şi Iaşi, devin facultăţi de teologie în cadrul universităţilor de Stat din oraşele respective, începând cu anul universitar 1991/92. […] Diplomele de licenţă vor fi acordate sub autoritatea comună a Patriarhiei Române şi a Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei”.
Pe baza acestor principii a fost încheiat Protocolul nr. 1335/27 septembrie 1991 între Universitatea din Sibiu şi Institutul Teologic de grad universitar „Andrei Şaguna” din Sibiu, prin care cel din urmă a devenit Facultate de Teologie. În prealabil fuseseră formulate şi acordurile Senatului şi Consiliului de Administraţie ale Universităţii din Sibiu (25 iunie 1991) şi cel al Consiliului Profesoral al Institutului teologic de grad universitar din Sibiu (19 iunie 1991). Practic, în urma acestor protocoale, învăţământul teologic universitar din întreaga ţară a fost aşezat sub o dublă subordonare: Ministerului Educaţiei, respectiv universităţii din care face parte fiecare facultate, şi Sfântului Sinod, respectiv ierarhului locului, fapt prevăzut explicit şi de Legea educaţiei naţionale din 28 decembrie 2010.
Începând cu anul 1994, Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” a organizat programe post-licenţă de studii aprofundate, cu durata de două semestre, transformate în anul 2003 în programe de masterat cu durata de trei semestre, pentru cele patru specializări tradiţionale: Teologie Sistematică, Teologie Biblică, Teologie Istorică şi Teologie Practică.
Aderarea la procesul Bologna şi noi planuri de învăţământ
Începând cu anul universitar 2005/2006, împreună cu întreaga Universitate „Lucian Blaga” din Sibiu, şi la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” au fost adoptate programele de studii la cele trei cicluri (licenţă, masterat şi doctorat), corespunzător procesului Bologna. Prin aceasta, a avut loc o reorganizare a specializărilor din cadrul Facultăţii, fiind recunoscute doar trei dintre ele: Teologie Pastorală, Teologie Didactică (vechea specializare Teologie Litere) şi Teologie Socială (vechea specializare Teologie Asistenţă Socială).
În şedinţa Consiliului profesoral din 23 septembrie 2005 a fost decisă o restructurare a planurilor de învăţământ pentru domeniul licenţă, la trei ani de studii (180 de credite transferabile, conform sistemului Bologna). S-a hotărât ca anul I să fie comun pentru toate cele trei specializări, astfel ca studenţii de la specializarea Pastorală să studieze şi discipline specifice celorlalte două specializări, iar studenţii şi studentele de la specializările Didactică şi Socială să studieze şi principalele discipline teologice.
Totuşi, în şedinţa din 16 ianuarie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis ca specializarea Teologie Pastorală să revină la o programă de patru ani de studii (240 credite transferabile), respectând totodată principiile procesului de reformă Bologna, ceea ce a fost aprobat prin hotărâre de Guvern în iunie 2008. Drept urmare, planurile de învăţământ pentru primele generaţii de studenţi admişi conform sistemului Bologna (în anii universitari 2005/2006, 2006/2007 şi 2007/2008) au fost revizuite, revenindu-se la structura clasică a învăţământului teologic universitar, cu două cicluri de studii: Teologie Biblică şi Teologie Istorică (an. I-II), respectiv Teologie Sistematică şi Teologie Practică (an. III-IV).
În întreaga perioadă de după integrarea în Universitatea sibiană, în fiecare an universitar au urmat cursurile specializării Teologie Pastorală peste 100 de studenţi, uneori chiar 200, asigurându-se astfel între 4-6 grupe de studiu; în acelaşi timp, numărul studenţilor de la celelalte specializări a fost mai redus, asigurându-se în medie doar câte o grupă de studiu.
Şcoala doctorală şi cercetarea ştiinţifică în domeniul teologic
În momentul integrării în Universitatea sibiană (septembrie 1991), Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” a avut 16 cadre profesorale, dintre care nouă îndrumători de doctorat, iar, în anul 2006, numărul conducătorilor de doctorat la Facultatea de Teologie a crescut la 12. După integrarea în Universitatea sibiană, Facultatea de Teologie din Sibiu a acordat peste 200 de titluri de Doctor în Teologie, sub îndrumarea profesorilor îndrumători. În paralel, doctoranzii şi-au asumat exigenţele şcolii doctorale şi s-au mobilizat în vederea creşterii calităţii cercetării lor, respectiv în vederea popularizării muncii lor prin intermediul singurei reviste din Universitatea „Lucian Blaga” dedicată exclusiv doctoranzilor: Studia Doctoralia Andreiana.
Respectând ierarhia firească a priorităţilor, care aşează în centrul preocupărilor oricărei instituţii de învăţământ superior actul didactic şi componenta sa educativ-morală, cercetarea reprezintă cel de-al doilea centru de greutate al preocupărilor Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna”.
Centrul de Cercetare Teologică (CCT)
Consiliul Profesoral din 20 aprilie 2000 a înfiinţat acest Centru de Cercetare Teologică, având drept scop dezvoltarea unor proiecte de cercetare care să răspundă cerinţelor actuale ale Bisericii şi societăţii în acest domeniu. Cercetarea ştiinţifică în cadrul CCT se desfăşoară pe baza unor Proiecte de cercetare propuse spre a fi realizate în cadrul a patru Secţii ce urmează organizarea caracteristică procesului de învăţământ în Facultatea de Teologie: Secţia Biblică, Secţia Istorică, Secţia Sistematică şi Secţia Practică. Profesorii şi conferenţiarii conducători de doctorat şi masterat organizează la nivelul disciplinelor respective activitatea de cercetare şi întocmirea proiectelor, fiind conducătorii cercetării (ai proiectelor). La realizarea proiectelor pot participa cadrele didactice de toate nivelurile, ca şi studenţi, masteranzi şi doctoranzi, în funcţie de necesităţi. Realizarea unui proiect, în funcţie de extensiunea şi problematica lui specifică, poate fi abordată individual sau în cadrul unui colectiv.
Valorizarea şi valorificarea rezultatelor cercetării prin publicare se va face prioritar prin Revista Teologică, Anuarul Facultăţii de Teologie şi Telegraful Român, ce se constituie, astfel, ca şi organe publicistice ale CCT.

Concluzii

Prin urmare se poate deduce din toate aceste informaţii faptul că, deşi nu s-a aflat într-un contact nemijlocit cu colegiul întemeiat de către Sfântul Petru Movilă, Facultatea de Teologie din Sibiu, în diversele ei forme în care s-a constituit începând cu anul 1786, s-a condus după exigenţa şi rigoarea pe care marele ierarh kievean s-a străduit să o implementeze, aceea de a sădi în sufletul studenţilor nu doar excelenţă academică, ci mai ales evlavia şi frica de Dumnezeu. În acest sens, un rol covârşitor îl joacă viaţa liturgică a studenţilor şi profesorilor desfăşurată în jurul capelei Facultăţii după un program de rugăciune armonios.
Suntem convinşi că, atât la Kiev, cât şi la Sibiu, o sarcină deosebită a facultăţilor noastre rămâne aceea de îmbina ultimele descoperiri din domeniul cercetării teologice cu fidelitatea faţă de Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, iniţiindu-i şi formându-i pe studenţi în duhul marilor Părinţi de odinioară.

 

Pagini citate