Despre autor
Autor :
Conf. Dr. Sebastian Moldovan

Descriere Autor :
Conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă Andrei Şaguna din cadrul Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, România.

Email Autor :
smoldova@yahoo.com

Adresa Autor :
Sibiu

Cuprins
Metadate
Numar :
2 / 2015
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Studii şi articole

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat

Lucrarea de față își propune să contribuie la dezbaterea problematicii abaterilor de la disciplina Bisericii prin abordarea chestiunii preliminare a temeiului disciplinei ecleziale, respectiv a noţiunii de imperativ, aşa cum apare ea în Noul Testament şi în Tradiţia patristică răsăriteană, cu referire specială la Sf. Maxim Mărturisitorul. Concluzia argumentului poate fi rezumată astfel: imperativul exprimă logica vieţii ca iubire.

Cuvinte cheie: imperativ, lege, viaţă, dar, iubire, Sf. Maxim Mărturisitorul

Articol intreg

Lucrarea de față își propune să contribuie la dezbaterea problematicii abaterilor de la disciplina Bisericii prin abordarea unei chestiuni pe care o consider o necesitate preliminară oricărei dezbateri, anume, care este temeiul disciplinei ecleziale. Faptul că Biserica are un cadru normativ nu este de la sine înțeles, așa cum dovedește polemica dintre legalism și spiritualism, care traversează tradiția creștină, de la germenii ei în iudaism până astăzi. Mântuitorul Hristos a fost răstignit în numele Legii (In 19, 7), iar semnificația acesteia a fost una dintre motivele principale de separare a diverselor ramuri istorice ale creștinismului (separarea de iudaism, divizarea creștinismului apusean – sola gratia –, dar și înțelegerea diferită a autorității în Biserică între Ortodoxie și papism). Chiar și tradiția răsăriteană cunoaște asemenea tensiuni (dintre oficiu și harismă, de exemplu).

În zilele noastre, o serie întreagă de probleme, care stârnesc controverse și chiar tulbură unitatea și pacea Bisericii, au la rădăcină concepții diferite privitoare la normă și autoritate: de exemplu, problema calendarului, jurisdicțiile în Diaspora, aplicarea pastorală a sfintelor canoane, limba de cult, dialogurile ecumenice sau, mai general, raportul dintre tradiție și înnoire.

Este evident, creștinismul moștenește și duce mai departe o cultură de tip nomotetic, pe care o exprimă un lexic de tip juridic destul de bogat: diathesis, logos, nomos, enthole, kanon, horos, taxis, akolouthia, pedalion sau regula fidei, lex orandi/credendi/operandi, ordo etc.

Pe de altă parte, la fel de evident, creștinismul se autodefinește cel mai frecvent drept o cultură a duhului, a iertării, a iubirii. Pilda numită a „fiului risipitor” (Lc 15, 11-32) exprimă elocvent acest specific. În ea, Mântuitorul ne arată nu doar cum fiul poate depăși eșecul neascultării, ci și cum, pentru a face posibil succesul unui asemenea demers, tatăl neglijează/depășește (atât la plecare, cât și la venire) normele severe ale autorității parentale specifice lumii antice.

În prezentarea de față, sunt preocupat de raportul dintre aceste două evidențe, cu alte cuvinte între nomos și agape, așa cum le înțelegem în tradiția noastră. Cum poate fi iubirea o poruncă sau un imperativ sau cum poate fi prezent imperativul într-o relație de iubire? Mai sugestiv: există vreun imperativ în pilda fiului risipitor? Desigur, importanța acestei chestiuni derivă din implicațiile pe care le are asupra diverselor aspecte ale vieții bisericești – precum cele „disciplinare”, evocate mai sus.

Cu toate că nu voi prezenta un argument destul de elaborat, consider că o serie de pasaje din Sf. Scriptură sunt suficiente pentru a contura câteva dintre semnificațiile acestui concept în tradiția noastră:

  1. Dumnezeu este viu (Mt 16, 16; In 6, 69, 2 Cor; v. și Iez; 1 Tim; Evr; Apoc passim) și dă viață (Ps 35, 9; 84, 6; 142, 11; Is 38, 16; Neem (2 Esd) 9, 6; In 5, 21, 6, 33, 63; Apoc 21, 6).
  2. Hristos este viața: „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (In 1.4), „Eu sunt calea, adevărul și viața” (In 14, 6), „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (In 10.10); „Hristos, Care este viaţa voastră..” (Col 3, 4); (FA 3, 15: αρχηγος της ζωης).
  3. Viața se caracterizează prin creștere (Gen 1,28; In 10.10; FA 6.7; 12.24).
  4. Biserica este trup viu (Efes 1, 22-23), iar tradiția este fluxul intra-generațional și inter-generațional al vieții: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, „Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă” – „Ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi.” (1 In 1, 1-3; „cuvintele vieții: In 6.68; FA 5, 20; Fil 2, 16).
  5. Ca trup al lui Hristos, Biserica are unitatea și coerența unui organism viu, care trăiește în El: „Din El, tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, şi se zideşte întru dragoste.” (Efes 4, 16); „… să se ţină strâns de capul de la care trupul tot, prin încheieturi şi legături, îndestulându-se şi întocmindu-se, sporeşte în creşterea lui Dumnezeu” (Col 2, 19).

Pe baza acestui rezumat, putem afirma că Dumnezeu este singurul viu și singurul care dă viață. Nu există decât o unică viață, a lui/la Dumnezeu, iar viața făpturilor este o împărtășire din viața Lui, o convivialitate/comuniune cu El, primită ca dar.

Ținând cont că viața lui Dumnezeu este întreit-ipostatică, mai putem afirma și că viața este prin definiție perihoretică, având drept caracteristici esențiale comuniunea, dăruirea și creșterea. Putem rezuma caracteristicile vieții lui/de la Dumnezeu prin termenul „surplus/debordare” (ἐγὼ ἦλθον ἵνα ζωὴν ἔχωσιν καὶ περισσὸν ἔχωσιν, In 10, 10)

Putem răspunde oricărui dar, deci și darului vieții, în trei moduri: 1) recunoștința și dăruirea înapoi (Euharistia: „aducând Ție ale Tale dintru ale Tale, în toate și pentru toate, Ție îți mulțumim…”, conform celor mai multe manuscrise vechi) – ceea ce închide circuitul darului și îl amplifică; 2) refuzul (sinuciderea); 3) încercarea de a-l însuși fără legătură cu Dăruitorul (ca pe un „cont propriu”). Astfel, darul vieții poate fi însușit/câștigat (varianta 1) sau pierdut (variantele 2 și 3).

Într-un text important, Sf. Maxim Mărturisitorul arată, pe de o parte, că viața noastră este o împărtășire continuă din unica viață a lui Dumnezeu („orice viață se susține printr-o hrană proprie și corespunzătoare”), iar, pe de altă parte, că avem posibilitatea de a ne însuși această viață fie în comuniunea cu Dăruitorul ei („hrana vieții fericite este Pâinea care S-a pogorât din cer și a dat viață lumii”), fie pe cont propriu („cele ale lui Dumnezeu, fără Dumnezeu şi înainte de Dumnezeu, şi nu după Dumne­zeu”). În cel de-al doilea caz, ceea ce ne însușim în realitate nu mai este viața originară, autentică, ci una muritoare, cu alte cuvinte, o viață care se epuizează întrucât nu se mai alimentează din Originea sau Izvorul vieții, ci pe seama celorlalte făpturi care, ca și omul, nu au de fapt viață în sine. (De remarcat înțelegerea morții nu ca o absență a vieții, care ar începe la deces, ci ca un alt mod de viață decât cel al comuniunii cu Dumnezeu.) Putem identifica o viziune similară în pilda „fiului risipitor”: încercarea de a valorifica moștenirea (i.e., viața) separat de izvorul ei (tatăl), conduce la o existență care se epuizează („a cheltuit totul”, Lc 15, 14). Voi folosi expresia „pe cont propriu” pentru a desemna această încercare de însușire a vieții care eșuează.

Aparent, Sf. Maxim se contrazice pentru că afirmă în același timp despre o însușire a vieții lui/de la Dumnezeu fără Dumnezeu că „aceasta nu se putea”. De fapt, ceea ce nu se poate este însușirea fără Dumnezeu a vieții ca viață, iar ceea ce este posibil este însușirea ei ca moarte, ca un mod denaturat de a exista. Avem aici, desigur, doctrina răsăriteană a răului, căderii și păcatului nu ca simplă neasculare sau infracțiune, în sens juridic, ci ca deturnare a puterilor vieții de la scopul lor.

Motivul acestui „nu se putea”, deci al eșecului, este subliniat în altă parte de Sf. Maxim prin ideea existenței unei legi specifice a Providenței în acest sens. Desigur, avem de-a face aici cu o lege, deci cu un imperativ. Am putea afirma simplu că imperativul reprezintă voia – absolută și veșnică – a lui Dumnezeu (Rm 12.2; Efes 1, passim). Perspectiva urmărită aici ne descoperă însă o logică inerentă a acestei voințe suverane: Dumnezeu binevoiește nu doar să existăm (să ne aducă de la neființă la ființă), ci să ne dea viața ca viață. În această tautologie, viața este atât independentă de noi, necondiționată, gratuită (natura este „grație creată”) –este viața ca dar, însă depinde și de noi – este viața ca însușire a darului. Or, așa cum am văzut, avem posibilitatea de a ne însuși viața și într-un mod care nu îi este propriu, ca viață care se epuizează, adică muritoare. În acest sens, ideea de imperativ exprimă faptul că Dumnezeu ne dăruiește viața spre a ne-o însuși, însă nu ne-o putem însuși ca viață în orice mod, ci numai în modul propriu al vieții însăși, adică în modul comuniunii cu El, ca viață a lui/de la Dumnezeu.

Dacă simplul fapt de a exista (Gen 1, 3 și Gen 1, 26-27) exprimă deja un prim imperativ sau, mai corect spus, o primă formă/modalitate a imperativului, realizarea comuniunii cu Izvorul vieții este o a doua modalitate a imperativului.

În plus față de ideea simplă că imperativul exprimă voia lui Dumnezeu, cele discutate până aici ne arată că imperativul exprimă darul vieții ca viață: Dumnezeu nu doar ne constrânge să existăm, ci dăruidu-ne viața Sa, ne oferă existența constrânsă de o exigență specifică, anume însușirea vieții așa cum este ea în Cel care o dăruiește.

Acest al doilea aspect sau a doua modalitate a imperativului este subliniată în altă pildă arhicunoscută a Mântuitorului: pilda talanților (Mt 25, 14-30). Pilda subliniază limpede motivul pentru care stăpânul cere socoteală slugilor sale pentru talanții încredințați: nu pentru propriul câștig („care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat”, 25, 24), ci tocmai pentru câștigul slugilor („celui ce are i se va da şi-i va prisosi”, 25, 29). Stăpânul impune înmulțirea talanților ca premiză pentru a dărui încă și mai mult. De subliniat că cei care înmulțesc talanții nu merită mai mult, ci numai se dovedesc capabili de a valorifica ceea ce primesc și, în consecință, stăpânul poate plusa – mai precis, se bucură să o facă! („peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune”, 25, 21, 23). Așadar, pilda aceasta ne arată că imperativul înmulțirii nu exprimă altceva decât intenția unei dăruiri de a crește. Înmulțirea talanților este însușirea acestora ca surplus, nu ca o simplă păstrare sau utilizare („iată, ai ce este al tău” 25, 25).

Putem generaliza această învățărură și afirma că orice imperativ (normă, lege, poruncă, ordine, rânduială, disciplină) îndeamnă la un câștig (sau la evitarea unei piederi). (Din punct de vedere subiectiv, acest lucru este afirmat în alt cuvânt al Mântuitorului: „unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”, Mt 6, 21.) Mai sintetic, imperativul este indicativul câștigului.

Aplicând pilda talanților la concepția despre viață de mai sus, înțelegem mai bine modul propriu de existență al vieții ca și ceva care sporește permanent, ca o dăruire cu abundență (περισσὸν, In 10, 10), pe care nu o putem însuși cu adevărat decât numai în acest mod, adică în sensul indicat de exigența/imperativul ei, așa cum subliniază foarte apăsat expresia δοθήσεται καὶ περισσευθήσεται (Mt 25, 29). O însușire a vieții altfel decât în logica ei proprie – adică, doar ca și păstrare sau cheltuire/epuizare – este cel mai mare paradox, paradoxul păcatului și al morții.

Ce înseamnă însă acest imperativ al vieții ca viață, ce presupune această însușire a vieții ca și creștere și înmulțire a ei? Ne pot ajuta să deslușim acest aspect alte câteva afirmații ale Mântuitorului.

În Lc 6, 38 (unde apare „care se revarsă”, ὑπερεκχυννόμενον), este stabilit principiul „măsură pentru măsură” (tantum-quantum; paralele în Mt 7, 2 și Mc 4, 24). La prima vedere, acesta se referă la o răsplată pentru faptele noastre bune, la ceea ce câștigăm ca și consecință a unor asemenea fapte. Fără a contrazice acest aspect – care poate fi cirscumscris legii morale naturale, principiului reciprocității („ceea ce voiți să vă facă vouă oamenii…” Mt 7, 12), putem identifica aici și un alt înțeles, specific legii morale a Noului Testament, dacă punem ideea reciprocității față în față cu învățătura Domnului din Mt 5, 38-48, rezumată în versetul 47 printr-o simplă întrebare: „ce faceți voi mai mult?” (τί περισσὸν ποιεῖτε;). Aici Domnul solicită nu doar depășirea retalierii (legea talionului), ci chiar și a reciprocității (5, 46-47)! Deși nu se rezumă la iubirea de vrăjmași (compară 5, 42 cu 5, 39-41, 44), această formă de iubire maximă (desăvârșită, 5, 45, 48) ne oferă cheia hermeneutică a imperativului formulat aici. În general, avem două moduri în care acționăm în condiții de adversitate: confruntarea cu adversarul, în speranța înfrângerii acestuia, sau capitularea, din lașitate. Însă, de fapt, ambele strategii au aceeași motivație: teama de a nu pierde ceea ce ni se pare important pentru noi. Domnul ne îndeamnă aici să recurgem la o a treia strategie: să facem mai mult decât ne constrânge adversarul, să plusăm! (5, 39-41) Numai ceea ce facem „mai mult”, dincolo de constrângeri (pierderi inevitabile) sau interese (renunțări la ceva pentru a câștiga altceva), numai ceea ce facem necondiționat, gratuit nu mai vine din teama de a nu pierde („frica de moarte care îl ține pe om în robie toată viața”… Evr 2, 15), ci este expresia libertății, deci a iubirii autentice.

Când Domnul adaugă „nu vă adunați comori pe pământ […], ci vă adunați comori în cer” (Mt 6, 19-20) se referă tocmai la ceea ce câștigăm prin această strategie, pentru că, dacă „în cer” desemnează o răsplată de la Tatăl („care este în ascuns”, 6, 18), atunci aceasta este desigur o răsplată în termeni de viață, iar ceea ce este în termeni de viață înseamnă însușire. Cu alte cuvinte, în aceste pasaje, Domnul ne învață că numai ceea ce dăruim – așadar, numai prin acest „mai mult” – devine inalienabil, al nostru. Din acest punct de vedere, „măsură pentru măsură” nu desemnează doar ceea ce, în plan uman, primim înapoi de la alții (prima măsură) în urma a ceea ce le-am dăruit noi mai întâi (a doua măsură), ci și faptul că, în planul raportului nostru cu Dăruitorul vieții, ne însușim din viața Lui numai în măsura și numai atâta cât dăruim altora.

Pentru a ilustra mai bine acest principiu tantum-quantum, putem folosi ca analogie o fântână. O fântănă primește apă proaspătă din pânza freatică, și numai atâta primește câtă este scoasă din ea. Dacă din ea nu este scoasă apă, fluxul de apă dinspre pânza freatică și fântână se oprește și canalele fine din pământ prin care se realiza alimentarea ei se înfundă, iar fântâna devine practic o baltă sau chiar seacă.

Prin urmare, nu putem să ne însușim viața lui/de la Dumnezeu decât în măsura în care ne-o însușim ca viață, adică prin creșterea/înmulțirea ei prin dăruire.

Acest imperativ, această logică a vieții apare chiar în persoana Mântuitorului care umple de viața Sa ca Dumnezeu umanitatea Sa tocmai prin dăruirea de Sine în jertfă. Dacă în logica vieții muritoare, supraviețuirea presupune conservarea acesteia în integritatea trupului închis în limitele sale biologice, în logica vieții celei noi, însușirea vieții se realizează numai prin „frângerea” trupului și „vărsarea” sângelui, adică a vieții, spre comuniune de viață cu ceilalți (ἐκχυννόμενον, Mt 26, 28; Mc 14, 24; cf. Lc 22, 20).

Întrucât forma cea mai înaltă de dăruire este iubirea necodiționată (In 13, 1), dusă până la sacrificiul de sine (In 15, 13), putem afirma că legea sau logica vieții, care este creșterea și înmulțirea, este identică cu iubirea. O afirmație asemănătoare făcea Sf. Nicolae Cabasila în celebra sa scriere „Viața în Hristos”: „Ce poate fi mai potrivit să se numească viață decât iubirea?”

Ca să sintetizăm tot ceea ce am obținut din discuția de mai sus, în perspectivă teologică, ceea ce numim imperativ exprimă/indică logica vieții ca iubire.

Această înțelegere a imperativului are câteva consecințe importante pentru discuția noastră.

  1. Tot ceea ce se petrece în Biserică, întreaga ei viață, are loc în această logică: „ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos, din care tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, potrivit, lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, îşi săvârşeşte creşterea spre zidirea întru iubire.” (Efes 4, 15-16; de remarcat, creșterea și zidirea au loc prin iubire: τὴν αὔξησιν τοῦ σώματος ποιεῖται εἰς οἰκοδομὴν ἑαυτοῦ ἐν ἀγάπῃ). Sau „să luăm seama unul altuia, spre stimularea iubirii și a faptelor bune” (εἰς παροξυσμὸν ἀγάπης καὶ καλῶν ἔργων, Evr 10, 24).
  2. Întreg sistemul de norme al Bisericii – poruncile Legii Vechi ca și ale Legii Noi – exprimă acest imperativ, și numai pe acesta. „Iată, Eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul. Dacă vei asculta poruncile Domnului Dumnezeului tău, pe care Eu ți le-am poruncit astăzi, să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui şi să păzești toate dreptățile Lui și judecățile Lui, vei trăi și vei fi numeros…” (Dt 30, 15-16). „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în iubirea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui. […] Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu.” (In 15, 10, 12)
  3. Rostul imperativului și al normelor care îl exprimă este unul singur: însușirea vieții ca viață, prin însușirea modului de acțiune (gândire, dispoziție afectivă, comportament) pe care îl numim iubire.
  4. Această perspectivă este confirmată și de ceea ce numim disciplina sau legislația canonică a Bisericii. Sfintele canoane sunt „ale lui Dumnezeu” (των κανονικων αυτου διαταξεων, Sinodul VII Ecumenic, canonul 5) și au ca scop „tămăduirea sufletelor și vindecare patimilor” (προς ψυχων θεραπειαν και ιατρειαν παθων, Sinodul Trulan, canonul 2). Limbajul pedagogic și cel terapeutic abundă în sfintele canoane, așa cum vedem în special în canoanele 102 Trulan (vezi și 2; 41; 96) sau în scrisoarea pastorală a Sf. Grigorie al Nyssei, dar și în canoanele Apostolic 31, Efes 8, I-II Constantinopol 3, ca și cele ale Sf. Vasile cel Mare (2; 3; 27; 29; 38; 74; 90). De pildă, canonul 96 de la Trulan afirmă: „Îi vindecăm părintește cu pedeapsă potrivită, povățuindu-i și învățându-i să viețuiască cu înțelepciune” (επιτιμιω προσφορω πατρικως θεραπευομεν…). Merită să reproducem aici un pasaj din introducerea la culegerea canonică numită Synagoga în 50 de titluri, atribuită patriahului Ioan al Constantinopolului (Scolasticul): „Acești oameni [ucenicii și apostolii, respectiv urmașii lor, n.n.] nu au socotit că ar trebui să facă rău răufăcătorilor, așa cum fac legile civile (pentru că aceasta este o naivitate și o neglijență), ci au fost zeloși să înfrunte cu bucurie pericole pentru turma lor și să-i îndrepte pe cei care s-au rătăcit. Ca și Păstorul cel bun, ei s-au grăbit fără ezitare după oricine a rătăcit sau și-a abătut direcția de la calea cea dreaptă, și s-au luptat să-i scoată prin tot felul de mijloace pe cei care au căzut deja cu capul înainte în groapă. Cu mare înțelepciune și pricepere, au tăiat cu cuțitul Duhului ceea ce era deja putred și pierdut, în timp ce ceea ce a fost doar vătămat și slăbit au legat cu diferite medicamente blânde și cu pansamente cuvântătoare. Astfel, prin harul și conlucrarea Duhului au readus la prima lor sănătate pe cei bolnavi”.

Așadar, scopul disciplinei penitențiale a Bisericii, precum și întreg sistemul de norme ecleziale și pastorale, reprezintă însușirea, promovarea și vindecarea vieții prin buna funcționare sau restaurarea capacității de a iubi. Când nu procedează așa, orice mădular al Bisericii, comunitate sau individ, indiferent de poziția sa ierarhică, se află în abatere.

Să mai adăugăm doar că cercetarea contemporană a stării de bine a oamenilor confirmă din plin rostul iubirii în viața noastră. O cercetare desfăşurată la Harvard intitulată „The Study of Adult Development”, a urmărit longitudinal viaţa a mai mult de 800 de persoane pe mai mult de 60 de ani (1938-2009), pentru a descoperi care factori contribuie la o îmbătrânire satisfăcătoare. Rezultatele au fost rezumate astfel: „Singurul lucru care merită în viaţă sunt relaţiile cu alte persoane. Fericirea înseamnă iubire. Punct!”.

Dezbateri

Protos. Vasile Bîrzu: Nu voi vorbi atât despre iubire, cât despre un aspect care a fost reliefat implicit de domnul profesor Sebastian, și anume, acest aspect care a scăpat din nuanțele reliefate, al excesului. Iubirea ca și izvor al vieții, este iubirea agapică, iubirea care se revarsă din sânul Sfintei Treimi. Ca izvor al vieții, ca izvor al energiilor divine necreate, ea organizează și alimentează întreaga creație. Viața din împărăția lui Dumnezeu, despre care Evanghelia spune la un moment dat că se ia cu râvnă, cel ce se silește o cucerește, o câștigă. Aici mi-a venit în minte exemplul vieții unui isihast mai mult sau mai puțin cunoscut, anume Alexandru Achimitu, care a excelat prin exces ascetic şi a tulburat întreaga Biserică a veacului al V-lea. În urma activității sale foarte turbulente, a forțat următoarele sinoade ecumenice din veacul al V-lea să reglementeze monahismul prin anumite canoane. Ca sfânt, el nu a fost atât de cunoscut în istoria Bisericii, pentru că ierarhia nu l-a plăcut. Mânăstirea lui rămâne celebră prin Marcel al Ancirei, starețul care i-a urmat. Din viața lui se desprinde tocmai această luare cu asalt a împărăției lui Dumnezeu, tocmai acest imperativ categoric al împlinirii poruncilor evanghelice, care n-a putut să fie judecat și condamnat de nicio lege omenească, de nici un canon, pentru că prin râvna ascetică a vrut să arate adevărata viață, și acest aspect al excesului, al râvnei, care, dacă e bine orientată, se încadrează perfect în izvorul vieții, și care nu poate fi judecat. Dimpotrivă, în această perspectivă, blazarea, acomodarea cu lumea, prezentă în viața fiecărui cleric – clericalism, în cele din urmă – poate fi văzută tocmai ca o deconectare de la izvorul vieții. Când intri în logica Duhului și începi să simți poruncile lui Dumnezeu, întocmai ca Marcu Ascetul, ca mustrări de conștiință pentru ce n-ai împlinit cu o zi înainte, ca o chemare la a împlini mai mult decât ai împlinit ieri, intri practic pe o cale a alergării finale spre împărăția lui Dumnezeu. Iar pe această cale, legile canonice sunt depășite de legile duhovnicești.

Sebastian Moldovan: Aș dori doar să fac o observație care se impune în urma intervenției părintelui Vasile, și anume: dacă iubirea este un exces, nu orice exces este iubire.

V. Iakunțev: Nu am întrebări. Am vrut doar să vă mulţumesc pentru referat, deoarece, ascultându-l și citindu-l, trăiești din nou frumosul. Iar frumosul se manifestă atunci când cele date de către Dumnezeu sunt folosite exact aşa cum vrea El. Într-adevăr, există legea, există porunca lui Dumnezeu, şi când acestea sunt respectate anume în duhul iubirii, cu alte cuvinte, în duhul tradiţiei, despre care am vorbit în această dimineaţă, acest lucru aduce roade uimitoare. Este frumos. Dar pe acest fundal iese în evidență și o problemă: ce ar fi dacă, s-ar împlini poruncile în duhul iubirii? Asemenea lucruri se întâmplă. Mai mult decât atât, ele reprezintă un mare pericol. În acest sens, la începutul referatului Dumneavoastră ați reamintit că Hristos a fost răstignit în numele Legii, de dragul poruncii: „După legea noastră El trebuie să moară…” (Ioan 19, 7). Din nou aș vrea să vă mulţumesc pentru referat şi pentru această formulare a problemei.

Pr. Ioan Mircea Ielciu. Cred că sunt în asentimentul dumneavoastră, al tuturor, că domnul profesor Sebastian Moldovan a prezentat un eseu deosebit de profund, scoțând în evidență raportul dintre nomos și agape, dintre imperativ și iubire. Prin textele patristice pe care le-a adus în sprijinul afirmațiilor sale, ne-a arătat cum poate fi iubirea o poruncă și cum poate fi prezent imperativul, sau porunca în iubire. Și pentru că părintele profesor Bîrzu a făcut apel la părinții duhovnicești și la o mare autoritate duhovnicească, aș dori să fac și eu apel la Sfântul Antonie cel Mare. Pentru că de obicei imperativul, porunca, naște în noi, în oameni, și un sentiment de teamă și sfântul Antonie are o frază deosebită. El spune: „eu nu mă tem de Dumnezeu, eu Îl iubesc pe Dumnezeu”. Este foarte important lucrul acesta. Adică iubirea adevărată, iubirea jertfelnică, anulează teama poruncii, sau a imperativului. Un alt aspect la care aș dori să mă refer este acela care a reieșit din acest eseu, și anume că noi nu putem depăși frica de moarte, decât cu gândul la moarte, având acest gând pe tot parcursul existenței noastre. De aceea, părinții duhovnicești recomandă gândul la moarte ca o pavăză împotriva răului. Ce înseamnă a avea gândul la moarte? Înseamnă a avea conștiința vie că nu suntem veșnici pe pământ, că suntem călători, că moartea biologică, ca fenomen, este o poartă, nu este sfârșitul iremediabil al existenței, ci o treaptă, care ne deschide perspectiva unui alt mod de a fi. Și tot Sfântul Antonie are o frază profundă legată de acest aspect. Spune „moartea de o va avea omul pururi în față„ – adică gândul la moarte – „nemurire este. Iar de nu o va avea, moarte este„. Și Ioan Gură de Aur adaugă că nu de moarte, ca fenomen, trebuie să ne temem, ci de depărtarea de Dumnezeu, pe care o aduce păcatul – acesta produce depărtarea de Dumnezeu – depărtare care este mai amară decât moartea. De asemenea, sublinierea ideii că logica vieții constă în creștere și înmulțire, care sunt identice cu iubirea jertfelnică, este foarte importantă, pentru că iubirea este dinamism, iubirea înseamnă jertfă. Și în acest context, Sfântul Ioan Scărarul spunea și el, subliniind dimensiunea responsabilă a iubirii, spunea că dragostea sau iubirea sunt suprema responsabilitate pentru altul. Deci când iubești, te simți responsabil față de cel pe care îl iubești. Numai dăruind supraviețuim, dobândim viața în sens plenar. De aceea, un mărturisitor ortodox și supraviețuitor al temnițelor, din perioada opresiunii comuniste – mă refer la vrednicul de pomenire Nicolae Steinhardt, părintele Nicolae Delarohia, a scris o carte, intitulată sugestiv: Dăruind vei dobândi. Doar aceste remarci am vrut să le fac, provocat fiind de textul deosebit de profund al domnului profesor Sebastian Moldovan. Vă mulțumesc!

David Gzgzian. Aş vrea să-mi exprim sincera recunoştinţă față de domnul profesor Moldovan pentru acest referat, care se află în profundă concordanță cu unele intuiții ale mele, prin care, deja pentru al douăzecilea an consecutiv, încerc să construiesc o viziune a ceea ce poate fi considerat drept etică creştină şi ce nu. Drept punct de plecare în raţionamentul meu, întotdeauna era interpretarea imaginii paradisiace a pomului Vieţii și încercarea de a identifica unele sensuri ale Predicii de pe munte, care până acum nu au fost pe deplin însușite de noi. Dar nu mă pot lăuda că am găsit, în decursul acestui timp, răspunsuri la întrebările mele. Mai degrabă, le percep altfel, poate, mai clar. Cel puţin, în prezent, aceste întrebări nu mă mai sperie atât de mult. Deşi, până în prezent, trebuie să recunoaștem că încă nu am elaborat practica de comportament şi etică corespunzătoare, care s-ar baza pe revelația „vieții din belșug”. Avem momente frumoase de revelație, o parte din care au fost menționate astăzi; slavă lui Dumnezeu, avem experiența ascetică, care serveşte drept temelie interioară pentru eventualele practici de comportament de zi cu zi. Dar aceste practici, din păcate, până acum nu ne sunt clare. Acest lucru poate fi privit diferit. De exemplu, cu optimism: viața încă nu s-a terminat, şi mai avem lucruri de făcut pe pământ. Pe de altă parte, ar trebui, probabil, să ne apucăm nemijlocit de treabă. În acest sens, am, mai degrabă, o rugăminte decât o întrebare. Vă rog să vă exprimați părerea: în ce măsură aceste considerente sunt valabile? Şi încă o întrebare: cât de reală este astfel de etică creștină, absolut specifică, care creşte din „viața din belșug”, şi înmulţeşte trăirile acestei vieți?

Sebastian Moldovan. Puneţi punctul pe „i”. Pentru că întrebarea este: Și ce avem de făcut? Cum transformăm în practică o asemenea propunere? De câte ori nu-l auzim pe Mântuitorul spunând aceste lucruri: „Dacă dați celor de la care așteptați ceva înapoi, ce răsplătire aveți?” Și mereu ne întreabă: „Ce faceți voi mai mult?”. Eu cred că aici e o problemă, atâta vreme cât focalizăm foarte mult accentele și prioritățile ce ţin de Biserică numai pe însușirea deprinderilor liturgice, prezența la Biserică, pravila de rugăciune. Categoric că aceste lucruri sunt foarte importante. Nu sunt convins că depunem aceeași silință când e vorba să aplicăm acest principiu pe care îl formulează Mântuitorul: Ce am făcut astăzi mai mult decât au așteptat ceilalți de la mine, mai mult decât mi-au cerut, mai mult decât mi-a impus cineva să fac? Dacă cineva așteaptă să merg o milă alături de el, probabil că nu sunt în stare să merg două, dar poate fac un pas în plus, poate nu sunt în stare să întorc obrazul celui care mă lovește, celui care mă inferiorizează într-un fel sau altul, dar poate îl iert. Nu sunt convins că luăm în serios chestiunea iertării aproapelui așa cum luăm în serios prezenţa la Biserică. Nu știu care este situația la dumneavoastră și nu generalizez în niciun fel. Sfântul Apostol Pavel a spus: „Să nu apună soarele peste supărarea voastră”. Câți dintre noi nu ne permitem să ne culcăm supărați pe altcineva? Iubirea nu este un atribut pe care îl ai sau nu îl ai. E un sentiment care se învață. Se învață prin toate aceste mici lucruri pe care le putem face, nu prin numeroasele lucruri mari pe care nu le putem face. Cred că ar trebui să accentuăm mai mult în viața noastră bisericească rostul extraordinar al iertării. Nu numai în comunitatea parohială: în familie, în toate aspectele vieții. Să devină iertarea din toată inima a aproapelui o prioritate pastorală, ceva fără de care să nu putem face nimic mai departe. Probabil nu putem face multe lucruri mari, dar acel puțin pe care încercăm să-l facem, de care suntem conștienți, ne deschide posibilitatea pasului următor. Probabil nu putem înmulți talantul, făcând doi talanți din unul, dar poate mai facem încă o jumătate de talant. Poatecă e mult o jumătate. Poate un sfert. Iar dacă un sfert este mult, măcar o zecime. Oricât, mai mult decât nimic. Și slavă Domnului, în fiecare zi, în 24 de ore, avem de nenumărate ori ocazia acestui surplus, oricât de mic. Eu cred că nu progresăm pentru că nu luăm în serios micile oferte pe care ni le face Dumnezeu, în fiecare zi, de a plusa.

Marina Naumova. Replica mea este legată de ceea ce a fost spus în al patrulea alineat al concluziilor generale. Cred că acesta construiește o punte între referatul dumneavoastră şi cel al părintelui profesor Nicolae. Aţi spus că sfintele canoane sunt „ale lui Dumnezeu” și au ca scop „tămăduirea sufletelor și vindecare patimilor”. În opinia mea, așa ar trebui să fie în caz normal, dar în practica vieţii Bisericii, lucrurile stau altfel. Nikolai Aksakov, cunoscutul canonist rus din secolul al XIX-lea, a spus că, în prezent, din păcate, „Cartea regulilor” reprezintă un muzeu sau o arhivă în care canoanele au fost îngropate. Acestea rămân acolo, acoperindu-se cu praf, ba chiar și cu rugină din cauza unor interpretări false. Adeseori, acestea sunt reamintite doar în cazuri în care trebuie aplicată o pedeapsă pentru persoane dizgrațiate, adică nu așa cum un plasture tămăduitor care, din iubire, se aplică pe o rană pe trupul Bisericii. Astfel, canoanele nu devin ceea ce ar trebui să fie, „membri vii ai unui sistem viu”, cum a spus Nikolai Aksakov, menite să adune Biserica, să vindece în caz de boală sau cădere, adică să fie un astfel de plasture tămăduitor. Cred că înmulțirea vieţii în Biserică va avea loc atunci când această instituţie, într-adevăr, va începe să se manifeste ca un organism care, ca răspuns la provocările timpului nostru, cugetând cu trezvie şi înțelepciune, pe baza dogmei despre Biserică (care nu a fost formulată, dar, totuși, există) elaborează canoane care, mai întâi de toate, ajută la adunarea și vindecarea ei.
Şi încă un moment: sunt întru totul de acord cu cele spuse de către părintele Nicolae privind regulile pe care le elaborează o adunarea bisericească reală pentru sine. De fapt, acestea sunt adeseori mult mai vii şi lucrătoare decât canoanele Sinoadelor Ecumenice.

Kiril Mozgov. Vă mulţumesc foarte mult, domnule profesor Moldovan. Problema pusă în referatul Dumneavoastră privind relaţia dintre lege şi iubire, nomos şi agape, mi-a readus în memorie o altă expresie remarcabilă. Dostoievski a spus: „Hristos nu este pentru mine o autoritate, pentru că Îl iubesc”. Aceasta, la rândul său, ne reamintește cuvintele Fericitului Augustin care, în epistola sa către diaconul Deogratias „Despre trebuința de a catehiza pe cei simpli”, i-a scris un fel de instrucție pentru catehizare. El oferă un exemplu de cateheză, precizând că se poate vorbi despre cutare și cutare lucruri, dar principalul este iubirea. Se poate, în funcţie de condiţiile diferite, spune omului mai mult sau mai puţin, dar cel mai important este să-i mărturisești omului despre iubirea lui Dumnezeu.
Poate acesta este unul din momentele legate de întreaga temă a simpozionului nostru, pentru că dacă vorbim despre anumite abateri ale vieţii bisericești, este clar că acestea sunt imposibil de depăşit la nivelul de legi, canoane, reguli (azi părintele Gheorghi a reamintit deja cuvintele Sfântului Filaret). Adesea, viaţa Bisericii așa şi este privită, ca un set de reglementări, legi şi canoane. Poate că una din modalitățile de depăşire a acestei probleme este legată de modul și momentul intrării omului în Biserică, de cum va vedea el Biserica. Mai corect, de cum i se va arăta Biserica, inclusiv prin cei care îl vor introduce în ea. Mi-am adus aminte de Sfântul Augustin tocmai din cauză că el a vorbit despre acest lucru, în legătură cu catehizarea.
Astfel, întrebarea care a fost pusă în acest referat evocă tema catehizării, pentru că ceea ce omul percepe, abia intrând în Biserică, adesea devine pentru el un punct de reper în viaţa sa bisericească ulterioară. Folosind terminologia referatului, adeseori se întâmplă ca omul să perceapă iubirea ca indicativ. Ar trebui să o perceapă ca imperativ. În caz contrar, o percepe ca iubire oarecare ce există undeva, în general. Iar ce legătură concretă o are cu viața omului – întrebarea nici nu se pune așa.
Sunt foarte recunoscător domnului profesor Moldovan pentru această selecţie mare de pasaje din Sfânta Scriptură, care scot în evidență acest moment şi, cred, aceasta ar putea ajuta pe acei oameni care abia intră în această experienţă. Vă mulţumesc.

Pr. Gheorghi Kocetkov. De asemenea, îi adresez domnului profesor Moldovan cuvinte de mulţumire pentru acest referat care, într-adevăr, a fost un acord final frumos al lucrului nostru de astăzi. Și mie, odată ce m-am uitat la textul său, mi-au venit în minte analogii cu acele obiective pe care ni le punem și încercăm să le atingem în cadrul catehizării de lungă durată. Mult timp, termenul de catehizare era de un an, iar în ultimele decenii am fost nevoiți să-l prelungim până la un an şi jumătate, nesocotind aceasta ca o treaptă a învățământului. Învățământul, chiar şi la nivelul de colegiu teologic, este pasul următor. Iar catehizarea ține de aspectul duhovnicesc, de viața interioară a Bisericii.
Cred că ați făcut o încercare frumoasă de a transfera toate noțiunile legate de lumea aceasta sau, în cel mai bun caz, de Vechiul Testament – normă, lege, poruncă, ordine, rânduială, disciplină, autoritate – pe temelia iubirii, adică în contextul vieţii în Noul Testament. Nu respingem Vechiul Testament, dar trebuie să-l reconștientizăm, nu să-l stricăm, ci să-l împlinim – în sensul ducerii la plinătate, dar nu numai în sensul îndeplinirii a tot ceea ce ni se spune – a împlini anume cu acea înmulțire, creștere despre care ați vorbit. Legea nu poate exista pentru noi în sensul Vechiului Testament. Doar, poate, la început, la prima etapă a catehizării, cerem împlinirea literală a Decalogului şi, celorlalte porunci, deoarece oamenii vin din această lume, având în spate întâmplări comune din viaţă care sunt pur și simplu îngrozitoare. În acest caz, mai întâi trebuie rezolvate obiective etice ordinare. Desigur, ceea despre ce vorbiți nu mai ține de domeniul eticii. Este absolut evident că aici este și ascetica, se atinge și mistică, o anumită sferă existenţială, deosebită a vieții. Când vorbim despre autoritatea iubirii, ne aflăm pe fundamentul Noului Testament, deja ieșim din sfera eticii, sau trebuie să revizuim etica în acel duh despre care acum a spus frumos profesorul Gzgzian.
Lucrurile despre care ați vorbit acum foarte frumos, trebuie explicate oamenilor care încă nu sunt botezați sau au fost botezaţi abia acum – ieri, acum o săptămână, acum o lună. Mistagogia, care este a treia etapă a catehizării, la noi durează opt săptămâni, la fel ca și în timpul Postului Mare – cea de-a doua etapă a catehizării. Cum încercăm să facem asta? Îmi place această imagine: există tablouri minunate, există chiar şi capodopere. Dar este și tabloul ca atare, însăși capodopera, la fel ca și viața noastră, Viaţa în sine, Viața cu majusculă, care este, așa cum ați vorbit, direct de la Dumnezeu, pentru că iubirea este de la Dumnezeu, iar Dumnezeu este iubire. Dar acest tablou este într-o ramă. Un tablou fără ramă pare neterminat, este dificil de privit, ca și cum nu ar avea margini. Pr. Ioan a reamintit acum despre responsabilitate ca limită. Este corect, dar iubirea, cu siguranţă, nu se reduce doar la responsabilitate, deși limitele sunt diferite. Şi mai trebuie să fie ceva în interiorul acestor limite. Lumina luminează în întuneric, deci, există o limită dintre lumină şi întuneric. Binecunoscutul principiu pedagogic sună astfel: unde nu sunt margini, nu este nici responsabilitate.
Lucrurile despre care vorbiți – normă, lege, poruncă, ordine, rânduială, disciplină, autoritate – acest șir întreg indică limitele care ne permit să ne asumăm responsabilitatea. Pentru ce? Pentru ceea ce se află în interiorul acestor limite. Acesta este însuși tabloul, însăși capodopera, dacă omul o are, pentru că aceasta este, probabil, un dar de la Dumnezeu. Nu este nici ontologie, nici chiar teologie care la noi, în tradiţia ortodoxă, este asemănătoare cu ontologia. Aceasta este ceea ce excelează şi ontologie, şi teologie. Dacă aceasta poate fi numită teologie, atunci doar în acel sens original, vechi al cuvântului, ca doxologia lui Dumnezeu, şi cred că este remarcabil, deşi uneori este dificil de explicat oamenilor. Ei înţeleg mai uşor lucrurile exterioare, disciplinare. Sper că nu aveți asemenea episcopi în România, iar noi avem chiar astfel de mitropoliţi care consideră şi spun că Biserica este armată, şi se comportă cu preoţii şi mirenii ca un general cu soldaţii şi civilii, ca şi cum aceștia ar fi mijloacele lor la îndemână, resursa care le-ar aparţine lor personal.
Însă Biserica nu este armată, deşi în ea sunt ordinea, autoritatea şi disciplina, însă acestea sunt justificate, numai în sensul în care ați spus, ale cărui temelii sunt în Evanghelie, epistolele Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi. Cred că această claritate este foarte importantă aici, pentru că în ea își găsește justificarea ascetica care, pornind de la etică, merge deja în profunzime. Tot aici găsim calea spre acea experiență mistică la care nu întâmplător ne-am referit deja în repetate rânduri, vorbind de ekstasis, entasis etc., amintind de palamism. Aceste niveluri de viaţă duhovnicească trebuie să fie conștientizate ca o anumită problemă, pentru că trebuie să treci de la un nivel la altul, şi acest lucru nu se întâmplă în mod automat. Aceasta nu se face de la sine, revenind Bisericii, cateheţilor, preoţilor, episcopilor, acelor pe care îi va binecuvânta Domnul. Dacă omul nu este transferat de la un nivel la altul, dacă nu i se acordă sprijin, poate suferi un naufragiu al credinţei, ceea ce noi, din păcate, vedem de multe ori.
Desigur, subiectul abordat de către Dumneavoastră este unul dintre fenomene foarte problematice. Desigur, în practică întotdeauna există excepţii, în caz contrar, Biserica nu ar fi Biserică. Dar în cele mai multe cazuri, deocamdată nu vedem soluţii la aceste probleme, ca și cum Biserica ar fi uitat să distingă aceste lucruri. Dar oare mai este altcineva, în afară de Biserică, care ar avea cheile la rezolvarea acestor probleme?
Am împărtăşit această experienţă, care nouă ne este foarte aproape şi foarte dragă, deoarece ştim că dacă nu vom aborda aceste probleme, catehizarea nu va fi reușită, oamenii nu vor intra în Biserică, nu Îl vor găsi pe Hristos, nu vor primi darul Duhului Sfânt. Sau chiar dacă la început Îl vor găsi, mai târziu Îl vor pierde. Pentru cei prezenți aici şi implicați direct în activitățile catehetice, referatul Dumneavoastră a fost ca un balsam pe inimă. Vă mulţumesc din nou.

S. Moldovan. Permiteți-mi să dau un exemplu care, pe mine, m-a lămurit în privința acestor chestiuni. Am fost într-o vară în Sfântul Munte cu intenția de a vizita mânăstirea Grigoriu unde auzisem că părinții primesc persoane care se droghează. Și m-am dus anume să văd ce fac, ce fel de program au cu aceste persoane, cum rezolvă această problemă. Am stat de vorbă cu persoanele de acolo, tineri, până în 30 de ani. L-am întrebat pe unul dintre ei: De ce stați voi aici? Se știe ce înseamnă o patimă și ce putere teribilă are. Este acea „altă lege pe care o văd în mine” și care e mai puternică decât orice intenție bună pe care o am. Și i-am întrebat: De ce stați aici, de ce rămâneți aici? Ce au acești oameni mai puternic decât forţa patimii? Și un tânăr care fusese în pragul morții, prin consumul excesiv de droguri, mi-a spus așa: „Ce ne ține pe noi aici este dragostea părinților. Noi simțim că acești oameni ne iubesc”. Nu mi-a spus nimic despre program, despre reguli, despre metode de terapie. Bineînțeles că există astfel de elemente, de viață comună, sunt într-un program oarecare. Dar nu sunt obligați să meargă la slujbele mănăstirii, ori să se spovedească. Este absolut benevol. M-a frapat această mărturisire. În ziua în care urma să plec, am relatat unui părinte care tocmai slujise Sfânta Liturghie: „uitați ce mi-au spus copiii – ei îi numesc pe acești consumatori „copii copiii lor – au zis că stau aici pentru că dumneavoastră îi iubiți”. Părintele a stat puțin pe gânduri, s-a uitat la mine și a zis: „Așa este, pentru că și noi, monahii, stăm aici pentru că ne iubește părintele stareț”. Cred că asta este de fapt Biserica: această comuniune de viață în care oamenii… Poate cuvântul iubire ne sperie. Poate prea îl abuzăm. Poate prea numim iubire orice. Dar putem să renunțăm să vorbim despre iubire. Nu e obligatoriu să folosim acest cuvânt. Doar să ținem unii la alții, să știm că suntem împreună, și că ori pierim, ori ne salvăm împreună. Nu suntem pe cont propriu. De aceea eu apreciez foarte mult ce faceți dumneavoastră. Dumneavoastră nu sunteți o facultate de teologie. Sunteți altceva. Sunteți o frățietate, sunteți o comuniune. Luați masa împreună. Nu vă ridicați de la masă până nu se satură fiecare. Nu trebuie să numim asta iubire. Nu are importanță cum o numim. Dumneavoastră stați acolo până se satură ultimul membru al comunității. Încercăm să lucrăm pe scară foarte mare, cu foarte mulți oameni, cu popoare întregi, uitând că viața își realizează rosturile în lucruri extrem de simple, de concrete. În celebrul imn al iubirii, din 1 Corinteni 13, Sfântul Pavel parcă vorbește despre o bucătărie. Acolo cineva are grijă de altcineva, nu caută ale sale, se gândește cum să-i facă de mâncare, ce-l satură, ce-l hrănește pe celălalt. Poate că marea noastră problemă este că privim prea departe. Aproape este cuvântul de inima noastră și trebuie doar să avem curajul. E adevărat că iubirea are un extrem de mare dezavantaj. Ne face vulnerabili. Cine vrea să iubească, trebuie să învețe să piardă. Vă mulțumesc mult!

Pr. Vasile Grăjdian. Între timp s-au spus foarte multe din cele pe care doream să le spun. Comuniune de gânduri, de duh. Și eu aș vrea să mulțumesc tuturor celor care au luat cuvântul, și în special celor care au luat comunicări, pentru că am avut personal o experiență, undeva între aporie și apofatism, să pierzi sensul sau să câștigi mai mult decât sens, decât înțeles. Am avut impresia, când a luat domnul Gzgzian cuvântul, că de fapt expunerea de dimineață era un răspuns la ceea ce spunea Sebastian. Vorbesc despre ceea ce Dumnezeu descoperă și despre efortul nostru. Pentru că acesta era răspunsul la darul iubirii, efortul. Și tot dimineața ați mai pomenit ceva care se potrivește grozav cu ceea ce a spus Sebastian acum, că poate vorbim prea mult despre iubire. Mi-am adus aminte: acum vreo 40-50 de ani, Beatles aveau un cântec, All You Need Is Love. Știu că sună caraghios, dar dimineață ați început cu un lucru care îmi era la inimă foarte mult, când ați spus că Sfântul Vasile cel Mare vorbea despre cele primite în taină. Și despre cele primite în taină, Sfântul Vasile cel Mare spune mai departe, cred că în același loc, că e bine să fie cinstite cu tăcere. Sfântul Dionisie Areopagitul, vorbind despre întunericul divin, ca și teologia de dincolo de cuvânt, pomenea întotdeauna de întuneric și tăcere. Totdeauna întunericul vizual era legat de alegoria tăcerii, așa încât tac și eu acum.

Protos. Vasile Bîrzu: S-au afirmat anumite aspecte și domnul profesor Gzgzian a pus o întrebare tranșantă: cum anume să înmulțim iubirea? Lucrând la un studiu mai demult, mi-a venit în minte o anumită tradiție, tradiția iudaică regăsită la Filon Alexandrinul, în tratatul despre terapeuți, „cei care au grijă de ființă”. Prin ce aveau grijă de ființă? (Termenul fiinţă, ousia, se regăsește o singură dată în Evanghelie, în pilda fiului risipitor care-și risipește ființa). Prin împlinirea Decalogului și a unor porunci ale iubirii, pe care le trăiau în comunitatea lor orientată ascetic, tocmai pentru a împlini iubirea. E un document care mărturisește despre monahism înainte de existența monahismului creștin. Despre modul cum se organizau acele comunități care înțelegeau să aibă grijă… Raportarea lor era față de Dumnezeu, înțeles ca ființă absolută, bineînțeles, nu cu toată teologia trinitară pe care a dezvoltat-o apoi creștinismul. Însă ce e de reliefat: această concepție despre iubire împlinită prin poruncile divine – Decalogul Vechiului Testament și toate celelalte porunci ale comunității lor – pentru a păstra propria ființă într-un raport de închinare față de ființa absolută. Imaginea este completată în comentariul alegoric la cele șapte zile ale creației, o altă operă a lui Filon Alexandrinul. Se poate înțelege mult mai bine această perspectivă. Se încadrează pe un anumit tip de ontologie, regăsită apoi la Chiril al Alexandriei, și anume ontologia care vizează părtășia, sau comunicarea. Este, practic, un limbaj care vorbește, cu termenul ousia, despre energiile divine, un limbaj premergător marilor precizări terminologice specifice dogmaticii energiilor necreate. Cel care împlinește poruncile se raportează față de ființa absolută și față de ființa proprie și împlinește această plinătate a iubirii, pe care trebuie să o aibă omul ca ființă.

Dmitri Gasak: Îi mulţumesc și eu domnului profesor Moldovan şi tuturor participanților la dezbaterile noastre de astăzi. Cred că nu se poate supraestima semnificația unui dialog adevărat, care duce la comuniune autentică. Este mai ales valoros, atunci când aceasta are loc în cadrul unei întâlniri între două şcoli teologice. Nu ştiu cum stau lucrurile în România, dar în Rusia astfel de evenimente sunt rare. Pentru noi, asemenea întâlnire este un prilej de mare bucurie duhovnicească. Cred că dialogul nostru de astăzi a fost remarcabil și prin faptul că a trezit gândul, a îndemnat la eforturi de sesizare a unor nuanțe importante pe tărâmul foarte larg al tradiției Bisericii, spre căutarea unui limbaj comun şi a unor definiţii. Toate acestea, desigur, înviorează gândul și îmbogățesc experiența duhovnicească.
Remarcabil este şi faptul că am încheiat discuția cu tema iubirii creștine. La începutul zilei de astăzi m-am gândit la cât de bine este că avem atât de mult timp! Iar acum deja regret că avem atât de puțin. S-ar vrea să se mai discute despre iubire în Vechiul și Noul Testament. Ceva a fost spus, dar mi se pare că nu este de ajuns. Să presupunem că acea imagine a iubirii pe care o vedem, de exemplu, în cartea Cântarea Cântărilor, se deosebește de cea care se descrie în Predica de pe munte sau în epistolele Sf. Apostol Pavel. La Sfinţii Părinţi se întâlnesc unele reflecţii foarte interesante, importante, legate nu numai de speculaţii, dar și de practica de viaţă, de lucrarea Bisericii creștine în istorie. Domnul nu ne-a poruncit să ieșim din istorie, deşi soarta iubirii în lumea aceasta, după cum ştim, este cea de a ajunge la Golgota. Cu toate acestea, suntem chemaţi să acţionăm în viaţa noastră practică, în istorie, anume așa, evitând extremele – fie cea a ieşirii din istorie, așa cum a fost, de exemplu, în cazul schismei Bisericii ruse (uneori și monahismul făcea această greșeală), fie cea a acceptării istoriei şi intrării în ea, încercând a ne asuma funcțiile de putere a stăpânitorului acestei lumi. Slavă lui Dumnezeu că despre asta am vorbit astăzi, şi sper să continuăm aceste discuții mâine.
Deoarece timpul alocat pentru vecernie l-am folosit pentru dialogul nostru, la încheierea întâlnirii propun să cântăm doar imnul principal al Vecerniei – „Lumina lină”.

Se cântă „Lumina Lină”.

Pagini citate