Despre autor
Autor :
Lect. Dr. Ioan Ovidiu Abrudan

Descriere Autor :


Email Autor :


Adresa Autor :


Cuprins
Metadate
Numar :
3 / 2016
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Studii şi articole

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat

Dincolo de funcţia primordială pe care o îndeplineşte iconografia creştină, de exprimare artistică a conceptelor religioase şi de manifestare concretă a evlaviei credincioşilor, acest domeniu a mai dobândit, pe parcursul unei îndelungate evoluţii istorice, şi o dimensiune evocatoare a trecutului. În spatele celor mai multe zidiri bisericeşti sau al icoanelor care le decorează interiorul se ascund gesturi de pocăinţă şi acte de devoţiune, din partea celor care, făcându-le posibile au nădăjduit că în felul acesta nu vor fi uitaţi şi că rugăciunile lor se vor reaprinde iar şi iar, în rugăciunile închinătorilor de după ei, întocmai cum se reaprind candelele şi se reînnoiesc lumânările pe sfeşnicele altarelor.
Numelor cuprinse în inscripţii votive le-au fost asociate tot mai adesea chipuri de ctitori, reproduse de zugravi după realitate, şi nu doar din „închipuire”. Cele care au supravieţuit trecerii timpului au contribuit la marea operă de reconstituire pe care ştiinţa istorică îşi propune să o realizeze, lucrând în primul rând cu documente scrise, atunci când acestea există, dar, aşa cum spunea Lucien Febvre, şi „cu tot ceea ce ingeniozitatea istoricului îşi poate permite să folosească pentru a-şi fabrica mierea, în lipsa florilor obişnuite”.
Ne propunem în cele ce urmează să recuperăm câteva asemenea documente iconografice care ar putea sluji, în asociere cu alte surse, unei reconstituiri mai bogate şi mai expresive a condiţiei preoţimii transilvănene din perioada secolelor XVIII şi XIX.

Cuvinte cheie:
Preoţi transilvăneni; Popa Ivan Zugravul; Nistor Dascălul zugravul; Petru din Topârcea Zugravul; Dimitrie Dimitriu Zugravul; Ioan din Boiţa zugravul; pictorul Ioan Costande

Articol intreg

Cel mai vechi portret al unui preot din ţinuturile sibiene, cunoscut până la acest moment, îl aflăm în cadrul tabloului votiv din Biserica „Sfinţii Arhangheli”, de la Ocna Sibiului (fig. 1), parte a ansamblului mural realizat la 1723, nesemnat, însă atribuit, în urma cercetărilor celor mai recente, zugravilor răşinăreni Popa Ivan şi Nistor Dascălul.
Biserica este ctitorie voievodală a lui Constantin Brâncoveanu, care a zidit-o pe temeliile rămase de la un edificiu de cult ortodox anterior, care s-a aflat sub acelaşi hram al „Sfinţilor Arhangheli” încă de la fondarea acestuia, în 1595, de către Mihai Viteazul. Fiind cel mai probabil o construcţie din lemn, acea mai veche biserică a fost distrusă în urma unui incendiu care a survenit în anul 1696.
Inscripţia din dreptul figurilor zugrăvite în tabloul votiv al bisericii actuale îi pomeneşte, ca ctitori, pe „Constandin Basarab Voivod Brancoveanu” şi pe „Popa Iion ot Vizocnă”, în calitatea acestuia de ispravnic, adică de administrator al banilor donaţi de domnitorul muntean, şi de împuternicit al acestuia la tocmirea constructorilor şi cu supravegherea lucrărilor.
Motivul care l-a îndemnat pe Constantin Brâncoveanu să întreprindă acest act fondator, dincolo de graniţele stăpânirii sale, ţine, aşa cum observă cercetătoarea Saveta-Florica Pop, de „conjunctura prin care voievodul a luat contact cu comunitatea ocneană (…) în anul 1690, când l-a instalat pe Tököly principe al Ardealului, şi când «s-au sculat de acolo de la Cîrstiianul şi au mers pînă în jos de Sibiiu, de au tăbărît la Viz Ocnă»”. Este momentul în care, după cum continuă cercetătătoarea, popa Ioan, personajul care susţine în tabloul votiv, alături de Constantin Brâncoveanu, macheta bisericii, îl putea primi pe voievodul muntean ca oaspete, împrejurare în care să-i mărturisească necazurile comunităţii ocnene. Probabil, acest prilej a zămislit refacerea bisericii ridicate de înaintaşul marelui voievod, deşi, doar atunci când a fost lipsă de bani, peste câţiva ani, în 1696, păstorul de suflete va pleca în Ţara Românească la Constantin Basarab, care îi dărui «1000 de floreni unguresci», şi repararea a durat între anii 1696 şi 1699. La dania voievodului muntenesc se adaugă şi contribuţii ale credincioşilor ocneni, care se împrumută în acest scop de la unul dintre locuitorii avuţi ai Ocnei”.
Trebuie, totuşi, să facem o observaţie în privinţa acestei reconstituiri a faptelor, şi anume că în anul 1690, când Constantin Brâncoveanu s-a aflat în Ocna, biserica lui Mihai Viteazul încă exista şi a fost cu siguranţă vizitată de domnitor. Şi doar distrugerea acesteia peste câţiva ani, în focul din 1696, l-a adus pe preotul Ioan în situaţia disperată de a lua drumul Ţării Româneşti, pentru a cere de acolo sprijin în vederea reconstrucţiei, din partea celui care, cu doar de puţină vreme în urmă, atunci când a făcut un popas în localitate, îi încredinţase pe ocneni de protecţia pe care era hotărât să o exercite asupra Bisericii româneşti din Transilvania. Împrejurarea prin care comunitatea românească din Ocna Sibiului a fost văduvită de vechiul lăcaş de închinare este, prin urmare, cea care ar explica intervenţia domnitorului valah, care i-a ajutat să-şi ridice din temelie o nouă biserică, de data aceasta mai trainică, cu ziduri din piatră şi cărămidă.
Despre clădirea noii biserici ştim că era deja încheiată în primul an al secolului al XVIII-lea, după cum atestă inscripţia păstrată în tabloul votiv: „Constandin Basarab Voivod Brancoveanu care a făcut biserica aci[e]asta: făcută-sa [leat] 1701 şi s-au zugrăvit leat 1723. Şi fiind ispriavnic Popa Iion ot Vizocnă la cest lucru”. Zugravi au fost, aşa cum am arătat, maeştrii răşinăreni Popa Ivan şi Nistor Dascălul, care au pictat şi portretele celor doi fondatori.
Dacă în ceea ce-l priveşte pe voievodul ctitor, ucis de turci în 1714, chipul său a fost reprodus, în 1723, din memorie, ori, încă mai probabil, a fost preluat după unul dintre modele pe care cei doi zugravi le-au putut vedea în numeroasele efigii ale domnitorului, care ilustrau tipăriturile patronate de el, ori în tablouri votive, din biserici şi mănăstiri brâncoveneşti de dincolo de munţi, în cazul preotului Ioan (fig. 2), putem admite că imaginea sa a fost alcătuită pe viu, reproducând adică direct după natură trăsăturile celui care, după aproape un sfert de secol de la momentul târnosirii monumentului, mai era încă păstorul sufletesc al comunităţii ocnene şi cel care a angajat zugrăvirea bisericii. Şi tot popa Ioan este cel care comanda în 1724 pentru biserică „două icoane împărăteşti şi un rând de prăznicare ce se conservă în prezent în muzeul parohial”, semnate şi datate de zugravul Pop Ivan din Răşinari.
Recenta restaurare a frescei, inclusiv din zona tabloului votiv, permite acum o foarte bună recepţie a imaginii şi acestui al doilea personaj din cadrul compoziţiei. Chipul preotului sexagenar exprimă o surprinzătoare vigoare, prin ochii care se deschid scăpărători, sub sprânecenele negre ferm arcuite, în mijlocul feţei invadate de barba aspră şi mustăţile ascuţite, depăşind conturul obrajilor şi de părul capului atât de bogat, încât scăpă din strânsoarea căciulii şi se revarsă peste umeri într-o coamă leonină. E îmbrăcat şi el în anteriu şi caftan îmblănit, straie alese, care-i conferă o înfăţişare specifică boierilor valahi, străină deci de felul în care ne-am fi aşteptat să apară reprezentarea unui preot român dintr-un târg ardelenesc. Este probabil şi unul dintre motivele care i-au îndemnat pe anumiţi interpreţi ai tabloului să atribuie acestui personaj destul de extravagant identităţi deosebite de cea pe care ar sugera-o în mod direct textul formulei de dedicaţie.
Trecând în revistă opiniile exprimate de aceşti cercetători, în ordinea publicării contribuţiilor lor, constatăm că Ioan Broju socotise la 1892 că personajul zugrăvit în partea dreaptă a tabloului ar fi unul dintre fiii lui Constantin Brâncoveanu, nesocotind în mod curios, ori poate doar din pricină că imaginea era la acea dată mai puţin lizibilă, realitatea că niciunul dintre vlăstarele domneşti de parte bărbătească nu au apucat vârsta înanitată a personajului a cărui identitate căutase să o determine. Peste mai multă vreme, cercetătorul Corneliu Creangă a apreciat într-un studiu publicat în 1966, că portretul cu pricina era reprezentarea preotului identificat de zugravi cu numele notat alături, adică „popa Ioan ot Viz Ocnă”.
Raportându-se la această din urmă identificare a personajului, cu preotul din perioada clădirii bisericii şi din cea a decorării acesteia cu picturi murale şi icoane, istoricul Vasile Drăguţ a considerat-o doar o presupunere, „infirmată însă atât de veşmintele sale, cât şi de faptul că susţine macheta bisericii, alături de Constantin Brâncoveanu”, părându-i, în schimb, evident că persoana reprezentată „nu putea fi decât un [alt] domn şi, cine altul decât Mihai Viteazul, primul ctitor al bisericii?”. Teza aceasta a fost preluată şi susţinută ferm, mai târziu, şi de Marius Porumb, care a recunoscut meritul lui Vasile Drăguţ, „de a fi lămurit, cu argumente solide şi convingătoare, că imaginea reprezintă pe Mihai Viteazul, întemeietorul, şi pe Constantin Brâncoveanu, restauratorul”.
Cele mai recente referiri la această chestiune aparţin istoricului de artă Tereza Sinigalia şi cercetătoarei Saveta-Florica Pop, care par să încline totuşi către identificarea făcută mai întâi de Corneliu Creangă, potrivit căreia personajul care-i secondează lui Constantin Brâncoveanu în actul votiv ar trebui socotit preotul Ioan. După cum argumentează Saveta-Florica Pop, existau la vremea zugrăvirii portretelor de la Ocna Sibiului precedente în pictura din Ţara Românească în care ispravnici ai marilor şantiere de construcţie şi de decor de la mănăstirile ctitorite de Brâncoveanu, cum a fost, de pildă, cazul arhimandritului Ioan de la Hurez, şi-au dobândit dreptul de a figura printre portretele pictate care îi reprezentau pe cei care, prin trudă şi pricepere, au materializat asemenea proiecte monumentale: arhitecţi, meşteri zidari, dulgheri, pietrari sau zugravi.
Suntem datori totuşi să reluăm argumentaţia pe care s-ar sprijini atribuirea identităţii voievodale şi pentru cel de-al doilea personaj din compoziţia votivă. Vasile Drăguţ preciza că „identificarea făcută se întemeiază şi pe asemănarea formală a personajului în discuţie cu Mihai Viteazul, nu doar prin portul căciulei mari, cu aspect de cupolă, ci şi prin barba şi părul stufos, prin nasul acvilin şi trăsăturile energice, aşa cum îl cunoaştem din documentele de epocă”. Or, aflăm în această asociere cu figura lui Mihai Viteazul şi câteva inadvertenţe. E adevărat, că portul căciulii mari, chiar dacă nu şi întoarsă într-o parte, ar putea să reprezinte unul dintre atributele înfăţişării cunoscute a principelui valah, însă nu trebuie să ne scape din vedere că, aşa cum remarcam înainte, din strânsoarea căciulii se eliberează peste frunte şi deasupra umerilor un păr fenomenal de bogat, cu bucle aranjate îngrijit. Pare prin aceasta, mai curând o imagine care a rezultat din observaţie directă şi din surprinderea unei particularităţi necesare atunci când artiştii şi-au propus să fixeze un caracter fizionomic. Cu alte cuvinte, zugravii Ivan şi Nistor nu au aplicat aici o convenţie de reprezentare, ci au înfăţişat personajul orientându-se către ce puteau descoperi caracteristic, privind direct la modelul pe care-l aveau în faţă. În plus, portretele de epocă ale voievodului Mihai transmit imaginea unui bărbat căruia, atunci când apare reprezentat cu capul descoperit, i se evidenţiază „enorma frunte largă, vădit pleşuvă, cu păr bogat des pe tâmple”, însă tuns scurt, până sub ceafă. Doar într-un singur caz, şi unicul de altfel păstrat într-o biserică românească, cel al portretului votiv din pronaosul bisericii Mănăstirii Căluiu, Mihai poartă plete, foarte subţiate însă şi alunecând drept până unde sunt retezate, la baza gâtului.
Preluând raţionamentul aplicat de Vasile Drăguţ în interpretarea tabloului votiv de la Ocna Sibiului, Marius Porumb l-a considerat operant şi în desluşirea identităţii unui alt personaj portretizat într-o ipostază iconografică similară (fig. 3), în pronaosul fostei biserici episcopale şi mănăstiri ortodoxe de la Geoagiu de Sus (jud. Alba).
În cadrul sintezei asupra vechii picturi româneşti transilvănene, publicate în anul 1981, academicianul Marius Porumb a descris în felul următor conţinutul compoziţiei de la Geoagiu de Sus: „pe peretele vestic (al pronaosului) se mai păstrează tabloul votiv, reprezentând un voievod ce ţine în mâini macheta bisericii. Alături o inscripţie în limba română, scrisă cu litere chirilice are următorul text: «[Pe]tru Protopop ot Carlovu ctitorul bisearicii. Rucopiseţ Popa Ivan Zugrav i Nistor. (1724) Msţ. Mai 5 zil[e]». În mod evident, inscripţia nu se referă la personajul reprezentat în pictură, cel înfăţişat nefiind un preot, ci un voievod, înveşmântat în caftan garnisit şi căptuşit cu samur, agrafat în faţă, purtat pe umeri, de sub care se vede mantia strânsă în talie cu un brâu. Voievodul, cu figura-i energică, poartă barbă şi mustăţi contopite, precum şi plete. Capul îi e acoperit, se pare, cu o căciulă bogată, din care abia se mai poate vedea partea de jos. Identificarea ctitorului cu Mihai Viteazul se întemeiază pe asemănarea formală a personajului din tabloul votiv de la Geoagiu de Sus, cu reprezentarea voievodului din documentele de epocă, dar şi cu înfăţişarea lui din pictura bisericii din Ocna Sibiului”. Istoricul va reveni peste câţiva ani asupra aceleiaşi imagini de la Geoagiu de Sus, corectând doar lectura greşită a numelui protopopului de care amintea inscripţia: „[Dumi]tru”, în loc de „[Pe]tru” şi menţinându-şi punctul de vedere, că zugravul de la 1724 ar fi omis cu bună-ştiinţă şi aici, ca şi cu un an înainte, la biserica din Ocna Sibiului, să noteze în dreptul portretelor respective numele voievodului Mihai, pentru a nu trezi „resentimentele autorităţilor ardelene”.
Reţinem din descrierea făcută faptul că personajul din tabloul votiv reprezintă cu siguranţă un ctitor, fiind înfăţişat în atitudinea caracteristică a celui care prezintă chivotul bisericii. Ştim însă că biserica de la Geoagiu de Sus nu a fost o ctitorie a lui Mihai Viteazul, ci probabil a voievodului Radu de la Afumaţi.
Dar nici fizionomic, ctitorul din tabloul votiv nu se aseamănă cu voievodul Mihai, atât cât ne sunt nouă cunoscute trăsăturile chipul domnitorului. Bărbatul din tabloul de la Geoagiu de Sus poartă plete întinse de păr mătăsos, care coboară până mai jos de nivelul umerilor. Barba crescută lung şi mustăţile care nu se răsucesc în sus, ascuţindu-se, ci se aşează peste colţurile gurii, scot în evidenţă chipul palid al bărbatului, care se conturează din trăsături prelungi şi delicate. În concluzie, figura are un caracter distins şi sobru şi cu o expresie mai curând meditativă, deosebindu-se astfel de spiritul voluntar pe care-l degajă portretele lui Mihai Viteazul, aducând mai mult cu înfăţişarea unui prelat, decât cu a unui războinic.
Trebuie să remarcăm apoi că nu există o corespondenţă, ci dimpotrivă, o nepotrivire evidentă, între protretul de la Geoagiu de Sus şi chipul zugrăvit, cu numai un an în urmă, de către aceeiaşi zugravi, Ivan şi Nistor, în biserica din Ocna Sibiului. Care să fi fost explicaţia deosebirii atât de flagrante între două portrete menite să evoce acelaşi personaj istoric?
E rezonabil, prin urmare, să admitem că şi aici, la fel ca în cazul portretului de la Ocna Sibiului, persoana reprezentată să fi fost aceea al cărei nume a fost notat de zugravi alături de imagine.
Începând din anul 1698 biserica parohială din Geoagiu de Sus a fost trecută în posesia uniţilor, rămânând cu acest statut până în 1758 ori, după alte păreri, până în 1792, când obştea a revenit la confesiunea ortodoxă. În acest interval de timp, mai precis în anul 1724, a fost restaurată zidirea şi înnoită pictura murală prin purtarea de grijă a lui Dumitru, protopopul unit de Alba Iulia sau Carlovar, acest din urmă nume care apare în inscripţie reprezentând de fapt transcrierea românească a denumirii germane a Bălgradului, Karsburg.
Nu cunoaştem mai multe despre acest ctitor, decât că va fi fost ridicat la rang de protopop după 1700, an în care predecesorul său Petru semna în calitate de arhiprezbiter actele sinodale de organizare a noii Biserici unite din Transilvania, însă înainte de anul 1714, când îl aflăm pe Dumitru ca protopop, făcând parte din sinodul electoral care s-a întrunit pentru alegerea urmaşului episcopului Atanasie Anghel.
Gestul introducerii reprezentării propriei figuri, în ipostaza ctitoului, în cadrul programului de imagini al unei biserici, nu trebuie să surprindă în cazul unei personalităţi cu rang atât de important în ierarhia bisericească transilvăneană, cum era protopopul unit de Alba Iulia, aşa cum nu trebuie să-l socotim un lucru curios nici în cazul unui preot devenit ispravnic al unei ctitorii bisericeşti voivodale, cum a fost cea de la Ocna Sibiului.
De altfel, aşa cum vom vedea şi în cele ce urmează, exemple de asemenea imagini, a căror menire era să evoce peste timp contribuţia unor preoţi la edificarea şi decorarea bisericilor, vor continua să apară pe parcursul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea.

***

Revenind în zona Sibiului, există mărturii despre faptul că în biserica de lemn din satul Broşteni (jud. Sibiu) mai puteau fi văzute, pe la începutul secolului trecut, pictate deasupra uşii de intrare în pronaos, portretele celor nouă ctitori ai lăcaşului de închinare, de la 1743, „toţi membri de ai familiei Neagoescilor”, în frunte cu cel al protopopului unit Man Neagoe. Între timp lăcaşul de cult s-a ruinat, pictura murală pierzându-se aproape integral, cu excepţia câtorva fragmente păstrate în absida altarului, acoperite şi acestea cu var.
Un alt exemplu de reprezentare votivă mai poate să fie doar presupus, în legătură cu prezenţa încă şi astăzi la Răşinari, pe peretele sudic din pronaosul Bisericii „Sfânta Paraschiva”, a unei imagini insolite, cu copiii Alăman şi Bucur, nepoţii popii Şerb (fig. 4). Deasupra figurilor celor doi coconi, zugravul Grigorie Ranite şi fiul său, Ioan, autorii picturii, au introdus, la 1761, un text în care erau înregistrate numele preotului Şerb, cel al şoţiei şi ale celor patru copii ai lor, toţi având calitatea de ctitori ai picturii „fruntariului”, adică a zidului care despărţise, la origine, naosul de pronaos, până la demolarea acestuia în secolul al XIX-lea, necesară pentru construirea cafasului. Explicaţia plasării portretelor celor doi tineri în câmpul iconografic al pronaosului, din imediata proximitate a acelui „fruntariu”, nu poate fi alta decât că acestea încheiau de fapt, suita celorlalte figuri de ctitori, aparţinători ai aceleiaşi familii despre care pomeneşte pisania, suită pe care o deschidea, cum e lesne de presupus, chiar preotul Şerb, dar care au dispărut odată cu distrugerea peretelui care servise de suport picturii.
***
Însă nu doar ansamblurile de pictura murală din vechile biserici transilvănene mai păstrează imagini ale unor slujitori ai altarelor din epocă. Dincolo de pragul secolului al XIX-lea, reprezentări pictate ale unor sacerdoţi figurează pe un tip special de icoane portative, cum au fost tripticele votive şi, tot mai des, imaginile lor le putem regăsi transpuse în maniera unor portrete propriu-zise, comandate zugravilor bisericeşti, dintre care se aleg, către jumătatea secolului, şi practicanţi ai acestui nou gen, de sine-stătător, al artei moderne.
Un exemplu de asemenea triptic votiv este cel comandat de ctitorii Bisericii ortodoxe „Sfântul Ioan Botezătorul”, din Ocna Sibiului (târnosită în 1810). Nu doar dimensiunile, neobişnuit de mari, surprind la acest triptic-pomelnic (fig. 5), ci şi faptul introducerii în câmpul panoului central, chiar deasupra cartuşului în care a fost înregistrată seria vrednicilor de pomenire ocneni, contributori, în anul 1810, la fundamentarea monumentalei biserici, a unei ample compoziţii figurative, cu caracter votiv. În imagine e surprinsă, într-un mod cât se poate de veridic, faţada sudică a edificiului de cult amintit, cu turnul clopotniţă zvelt, încheiat cu un coif ascuţit, cu pereţii exteriori ai navei prevăzuţi cu arcaturi oarbe, dispuse pe două registre suprapuse, modalitate decorativă specifică arhitecturii de cult munteneşti, şi cu acoperişul prevăzut cu o învelitoare de ţiglă.
Ceea ce constituie însă un aspect încă mai frapant, în maniera originală în care a fost abordată tema votivă, de către vestitul zugrav Petru din Topârcea, autorul acestei opere atât de interesante, este reprezentarea, în dreptul imaginii ctitoriei de la Ocna Sibiului, a celor doi parohi care au ostenit la înălţarea şi înzestrarea acesteia (fig. 6). Deşi s-a asigurat că persoanele reprezentate în tablou vor putea fi identificate prin însemnarea numelor în dreptul fiecăreia: „preotul Teodor şi preotul Ioan”, zugravul nu s-a preocupat să evidenţieze şi o diferenţiere fizionomică, în cazul celor două portrete. Amândoi bărbaţii poartă părul şi barba tunse în exact acelaşi fel, doar brâul reverendei, de culoare galbenă la Teodor şi neagră la Ioan, introduce un element de deosebire, necesar poate din punct de vedere pictural ori poate doar ca să marcheze o diferenţiere de rang clerical între ei.

***

Personalitatea artistică cea mai reprezentativă pentru arta bisericească din părţile Sibiului, în deceniului al patrulea al secolului al XIX-lea, a fost un zugrav peregrin, Dimitrie Dimitriu. Venit în Ardeal de la Bucureşti, după ce trecuse pe la Râmnicul Vâlcii, a poposit pentru mai multă vreme în Sibiu, unde şi-a organizat atelierul, icoanele sale amintind prin inscripţii de acest oraş ca de o reşedinţă a artistului.
S-a format ca zugrav de biserici şi pictor de portrete în atelierele de la mănăstirile bucureştene, Cernica, Căldăruşani şi Pasărea. Modelele iconografice după care s-a ghidat sunt, de altfel, foarte apropiate de cele pe care le întâlnim şi în opera unui contemporan de-al său, tot un bucureştean, zugravul Nicolae Polcovnicul (1788-1842), despre care ştim că s-a format în aceeaşi şcoală de zugrăvie, pe unde aveau să ajungă mai târziu, ucenicind, şi Gheorghe Tattarescu, şi Nicolae Grigorescu.
Între operele sale se numără serii de icoane care au alcătuit decorul pictat al unor tâmple, executate pentru mai multe biserici de prin părţile Oltului şi ale Mărginimii Sibiului şi chiar pentru oraşul de pe Cibin, dar, încă mai important din perspectiva temei pe care am abordat-o, sunt şi câteva portrete ale unor preoţi sau fruntaşi ai obştilor din satele pe unde s-a aflat în drumurile lui.
Ultima lucrare angajată de Dimitrie zugravul, cât timp s-a aflat aceste părţi, a fost consacrată Bisericii „Sfânta Treime” din Răşinari (târnosită în anul 1815). Existase acolo, până în 1830, o tâmplă zidită din cărămidă, cu icoane zugrăvite de Ioan din Poplaca, pe care răşinărenii au hotărât să o înlocuiască cu un iconostas de lemn, decorat somptuos cu ornamente sculptate şi poleite cu aur. Realizarea ansamblului iconografic i-a fost încredinţată lui Dimitrie Dimitriu. Ştim că cel puţin icoanele împărăteşti le-a zugrăvit la Râmnicu Vâlcea, în 1834. Pentru realizarea celorlalte numeroase scene, credem că artistul şi-a mutat atelierul chiar la Răşinari, unde pare să fi locuit o vreme, chiar dacă cu întreruperi, între 1832 şi 1835. În acest interval de timp se înscriu şi cele patru portrete care ne-au rămas de la el, între care şi două ale unor preoţi.
Primul portret, din seria realizată de Dimitriu la Răşinari, pare să reprezinte un omagiu închinat unui membru venerabil al clerului ortodox. Gestul zugravului călător l-am putea interpreta în cazul acesta, drept răsplata cu care s-a simţit îndatorat, în schimbul bunei găzduiri de care va fi avut parte la Răşinari, probabil chiar în casa respectivului paroh. Informaţia i-a fost comunicată de protopopul Emilian Cioran istoricului Ştefan Meteş, cel care-i atribuie lui Dimitriu, talentatul zugrav muntean, „frumosul chip al popii Iacob Izrail din Răşinari”, pictat în 1832 (fig. 7). Potrivit aceluiaşi istoric, portretul a aparţinut familiei Goga. Ataşat, se pare, de această imagine ce-l reprezenta pe stră-străbunicul său pe linie maternă, despre care va fi aflat multe în anii copilăriei, poetul l-a luat cu sine, păstrându-l, pentru o vreme, în reşedinţa pe care şi-o construise la Ciucea.
Ceea ce am putut constata însă, la momentul actual, cu privire la soarta tabloului este că acesta nu se mai regăseşte în colecţia de artă plastică adăpostită la castelul devenit între timp muzeu memorial. Am descoperit, în schimb, în casa bătrânească a familiei Goga, din Răşinari, un portret care pare să corespundă descrierii făcute de Ştefan Meteş. Se poate presupune că, la un moment dat, tabloul a fost reaşezat între vechile obiecte ce mobilau interiorul casei de pe Uliţa Popilor.
Se ştie despre Iacob Izrail (Izdrail) că a fost paroh la Răşinari între anii 1761 şi 1809. E pomenit şi în 1815, oficiind în soborul prezidat de episcopul Vasile Moga, la slujba de sfinţire a Bisericii Sfânta Treime din Răşinari.
Fiu al preotului ortodox Man (Maniu) Izdrailă (1733-1784) i-a urmat acestuia în slujire, fiind hirotonit la 1761, de Grigorie, episcopul de Râmnic. Prieten din tinereţe al popii Man, Grigorie Socoteanu, îndată ce a ajuns vlădică, în 1749, l-a luat cu sine pe Iacob, la Râmnic, îngrijindu-se personal ca tânărul să beneficeze de o cât mai bună educaţie, iar mai târziu, în 1754, l-a cununat cu Stana, fiica preotului ortodox din Sadu, în biserica mănăstirii de la Sărăcineşti. Când a plecat să studieze la Râmnic, Iacob trebuie să fi fost în vârstă de cel puţin zece-cincisprezece ani, poate chiar mai mult, dacă luăm în considerare faptul că, la anul 1748, se iscălea pe fila unei cazanii, cu formula Iacov diacul. În plus, tot episcopul Grigorie afirmase într-o scrisoare trimisă lui Dionisie Novacovici, că pe timpul „trecutei răzmeriţe”, fusese găzduit, pentru o jumătate de an, în casa preotului Man din Răşinari şi că Iacob era pe atunci copil mic. Istoricul Marius Porumb consideră că, pomenind de acea „răzmeriţă”, Grigorie făcea de fapt referire la războiul ruso-austro-turc din 1735-1739. Prin urmare, am putea fixa, în termeni relativi, data naşterii lui Iacob pe la începutul deceniului patru al secolului al XVIII-lea. Aşa stând lucrurile, la 1832, de când datează portretul despre care se spune că-l reprezenta pe Iacob Izdrail, preotul trebuie să fi fost în vârstă de aproape o sută de ani. Poate că e bine să menţionăm, pentru a preîntâmpina vreo nedumerire legată de vârsta înaintată a lui Iacob, că nu a fost el singurul preot centenar din epocă, ci că mai e cunoscut cazul protopopului de Răşinari Coman Bârsan, care s-a mutat în veşnicie în 1804, nu înainte însă de a fi împlinit 105 ani.
Zugravul ne-a înfăţişat chipul venerabil al preotului Iacob, împrumutându-l parcă pe cel al patriarhului biblic omonim, cu barbă şi plete lungi, albite ca lâna, de mulţimea zilelor. Cartea pe care personajul o ţine ridicată la piept devine un semn al înaltei vocaţii căreia i-a dedicat şapte decenii din îndelungata sa viaţă. Îmbrăcat cu o suprareverendă, căptuşită şi tivită pe margini cu blană albă de miel, pentru a compensa puterile slăbite ale trupului, bătrânul Iacob, luând pilda Bunului Păstor şi-a călăuzit turma pe căile dreptăţii, cum dreaptă e în tablou şi cărarea ce urcă colina „din cruci”, înspre biserica nu de multă vreme târnosită. Silueta mândră a acesteia se poate vedea prin ferestruica deschisă într-un perete al încăperii unde pozează Iacob. Pictorul a compus fictiv fundalul, pentru că, din locul în care era amplasată casa zidită de părintele lui Iacob, preotul Maniu Izdrail, biserica mare nu se poate zări. Alăturarea are însă valoare simbolică, corespunzând atitudinii votive pe care o adoptă Iacob, care, după cum se ştie, s-a preocupat de ducerea la bun sfârşit a construcţiei lăcaşului de închinare.
Presupunerea că Dimitriu a fost găzduit în casa familiei Izdrail s-a confirmat când mi s-a oferit prilejul să văd, prin bunăvoinţa actualilor săi deţinători, un alt portret inedit, pictat în ulei pe pânză, reprezentându-l pe fiul lui Iacob, preotul răşinărean Ioan Izdrail (fig. 8), străbunicul, aşa cum am arătat, al poetului născut în Răşinari. A fost realmente o revelaţie, pentru că prin felul în care era redată înfăţişarea de o aleasă frumuseţe şi subţietate spirituală şi, mai ales, prin modul în care fusese surprinsă limpezimea privirii tânărului paroh, mi se adeverea, fără nicio umbră de îndoială, că am în faţă o altă operă, neiscălită, a zugravului Dimitrie Dimitriu. Pe pânza care nu măsoară mai mult de aproximativ 30×25 cm, artistul a reprezentat figura, în bust, a preotului, îmbrăcat cu o reverenda strânsă la mijloc cu un brâu clerical şi croită în aşa fel, încât să se închidă la piept printr-un şir lung de nasturi. Braţul stâng e lăsat coborât pe lângă corp, în timp ce mâna dreaptă, uşor disproporţionată, în raport cu restul figurii, ţine o cărţulie cu coperte verzi, din a cărei lectură personajul pare că s-a întrerupt abia de-o clipă, ca să înalţe fruntea şi să privească în direcţia sugerată de zugrav.
Pe spatele tabloului pictat în ulei apar câteva indicii interesante. Într-una dintre laturile şasiului de lemn sunt încrustate cifrele anului 1834, iar pe spatele pânzei au fost lipite două foi de hârtie, cu însemnări manuscrise, prima conţinând consemnarea unui fapt banal, în timp ce a doua, cu un cuprins mai bogat, transmite informaţii cu privire la identitatea personajului zugrăvit, precum şi şirul celor care au moştenit tabloul până la momentul respectivei consemnări. În cel dintâi text, caligrafiat cu cerneală, se spun următoarele: „Început bolda (magazinul) a vinde în luna 20/X897 la nemţi 20 octombre în etate de 15½ an”. Pe al doilea bilet sunt notate următoarele: „Părintele Ioan Isdrail paroh în Resinar la 1834. (În dreptul aceluiaşi rând, însă pe latul foii, notat de altă mână, probabil mai recent: Preotul Ioan Isdrailă [a] răposat în 1837). [când a] Reposat au remasu fiului seu Nicolaie Isdraila şi densu au reposat la Aº 1890, şi l[-]au luotu ca suvenire fiulu[i] lui Nicolaie Isdraila, celu[i] mai mare Ioan Isdrailu după moartea părinţilor a tati şi mamei, cu Ioan Isdraila au reposatu în 2 August 1899 şi au remas fiul[ui] lui Nicolaie”.
La cele două preţioase mărturii iconografice se mai cuvine adăugată încă una, al cărei suport material din păcate nu l-am putut încă identifica. Există însă o consemnare făcută de Ştefan Meteş cu privire la un portret zugrăvit de pictorul braşovean Petcu, la 1852, popii Ioan Bratu (1819-1878), din Răşinari, bunicul matern al poetului Octavian Goga, cel care ajunsese protopop în vremea mitropolitului Şaguna, de care, de altfel, a şi fost legat printr-o trainică prietenie. El este cel care l-a găzduit trei zile la Răşinari, în septembrie 1866, pe poetul Mihai Eminescu. Portretul se afla, la vremea în care Ştefan Meteş îşi publica lucrarea despre zugravii bisericilor româneşti în casa din Bucureşti a lui Eugen Goga, fratele marelui poet răşinărean.

***

Ştefan Meteş înregistrase în sinteza asupra artei religioase româneşti, pe care a publicat-o 1929, o informaţie venită din partea consilierului mitropolitan de la Sibiu, părintele Andrei Gâlea, cu privire la existenţa a încă unui portret vechi de preot transilvănean, la Porceşti (azi Turnu Roşu, jud. Sibiu). „Un zugrav din Boiţa, afirmă Meteş, ne-a lăsat chipul preotului de la această biserică (din Porceşti, n.n.), a popii Toma Filip sen… (n.1796 †1856), făcut în 1834”. Părintele Gâlea, care era originar din Porceşti şi autor al unei prime monografii închinate bisericii ctitorite acolo de către Matei Basarab, văzuse tabloul în casa unei strănepoate a popii Toma.
Acest preot care a păstorit comunitatea ortodoxă din Porceşti începând din 1821 şi până după jumătatea secolului al XIX-lea, când i-a urmat în slujire fiul său, Toma Filip cel Tânăr (1828-1870, paroh între anii 1851 şi 1870), îşi doarme somnul veşnic în cimitirul parohial, crucea de pe mormântul său putând fi văzută şi astăzi, chiar în spatele absidei altarului, la doar un pas distanţă de zidul bisericii. Numele său mai e amintit şi într-un pomelnic însemnat pe o placă de piatră care a fost montată în altar, pe peretele din dreapta nişei proscomidiarului, şi are legătură cu amplificarea spaţiului interior al vechii biserici voievodale spre răsărit, lucrare care s-a înfăptuit în anul 1829. Tot atunci s-a aşezat în biserică şi o nouă pisanie prin care erau recunoscute contribuţiile preoţilor şi credincioşilor la împlinirea lucrărilor de construcţie, subliniindu-se „însă că mai sus pomenitul părinte Toma Filip s-a ostenit mai mult decât toţi, chivernisind cele trebuincioase la zidirea sfintei biserici şi la cheltuiala din punga sa cât a putut a ajutat şi cu dojenile sale cele înţelepte pe mai mulţi oameni a adus de la cheltuială au ajutat, care cu dreptate este ctitorul cel mare şi cel de căpetenie al acestei biserici”.
Se mai ştie şi că în cursul evenimentelor de la 1848, lăncerii din Porceşti au fost conduşi în confruntările armate chiar de preotul lor, popa Filip, fiind nevoit, după înăbuşirea revoluţiei, să se ascundă o vreme prin pădurile din apropierea Porceştilor, pentru a nu fi arestat.
Şansa a făcut ca portretul (fig. 9, 10), a cărui existenţă fusese semnalată cu atâtea decenii în urmă de Ştefan Meteş, să se păstreze şi să-l putem afla de curând, rătăcit printre alte obiecte care alcătuiesc patrimoniul venerabilei biserici. Mai mult, descendenţii din familia preotului Toma Filip, care pe semne că au donat tabloul muzeului parohial, au adus şi un al doilea portret, la fel de preţios, care-l înfăţişează pe Toma Filip – cel tânăr (fig. 11, 12).
Prezenţa acestor două tablouri în biserica din Porceşti – Turnu Roşu – era consemnată cu peste trei decenii în urmă, într-un articol consacrat meşterilor iconari de la Boiţa, de monograful acestei comune, profesorul Ion Albescu. Informaţiile pe care le prezintă sunt interesante, fiind şi singurele pe care le-am putut identifica până acum, însă autorul nu a izbutit să le întemeieze corespunzător, fapt care ne determină să avem îndoieli cu privire la veridicitatea acestora. Dar iată ce afirma Ion Albescu. Pornind de la identificarea în biserica ortodoxă din Boiţa a icoanelor împărăteşti semnate de Isaia Monahul, un pictor originar din această comună, datând de la 1819, cercetătorul a stabilit că erau şi ultimele lucrări care se mai cunosc de la acest artist, după anul respectiv nemaiştiindu-se nimic altceva despre activitatea lui. Ceea ce urmează prezintă de fapt interes în ceea ce ne priveşte, întrucât s-a afirmat că Isaia „a pregătit şi a lăsat să-i continue opera pe fratele său, Ioan, care semnează icoane la Boiţa, Tălmăcel şi Sadu, precum şi un portret al preotului Toma Filip sen. la Turnu Roşu (Porceşti), activitate desfăşurată între anii 1822-1838. Despre acest portret în ulei existent în biserica din Turnu Roşu, datat 1834, a scris Ştefan Meteş. Tot de zugravul Ioan e probabil şi portretul nepotului preotului Toma, datat 1836, aflat tot în biserica din Turnu Roşu”.
Între datele prezentate mai sus s-au strecurat însă şi câteva inadvertenţe. Mai întâi suntem îndemnaţi de către autor să admitem atribuirea celor două tablouri, fără a ni se indica însă vreun temei, zugravului cunoscut ca Ioan (Boicean) din Boiţa, care le-ar fi realizat la 1834 şi, respectiv, la 1836. Există însă un amănunt despre care nu s-a vorbit, şi anume că primul portret, cel al popii Toma Filip sr prezintă în colţul de jos, din stânga, o iscălitură şi cifrele unui an, care din pricina degradării stratului pictural şi al depunerilor de praf şi funingine sunt, deocamdată cel puţin, cu neputinţă de descifrat. În privinţa anului, certă este doar ultima cifră, patru. Mai putem remarca şi că semnătura a fost notată în litere latine, fapt curios pentru o perioadă în care, dacă datarea propusă s-ar dovedi corectă, în Transilvania se mai folosea încă în mod curent, dacă nu exclusiv, scrierea cu caractere chirilice. O dovedeşte şi semnătura chirilică lăsată pe una dintre uşile diaconeşti de la biserica din Porceşti de autorul picturii, zugravul Dimitrie Dimitriu, în anul 1831. Dar şi lucrările rămase de la zugravul Ioan din Boiţa, inclusiv cea mai târzie piesă cunoscută, crucea pictată în 1854, care provine de la biserica din Avrig, au fost iscălite în caractere slave.
Dar oricum ar fi, nu putem accepta ceea ce s-a remarcat cu privire la posibila atribuire tot zugravului Ioan din Boiţa, şi a celui de-al doilea portret, care să fi fost pictat în 1836. La acea dată viitorul preot, pe care continuăm să-l socotim fiul, şi nu nepotul lui Toma Filip sr, cum susţinea Ioan Albescu, era în vârstă de doar opt ani. Apreciem de aceea că portretul tânărului bărbat a fost executat după anul hirotonirii sale, deci după 1851, când avea deja 23 de ani împliniţi.
Mai există apoi şi o deosebire de manieră picturală, lesne de observat, în felul în care au fost reprezentate cele două portrete, care ar indica lucrul a doi autori diferiţi, ori cel puţin o evoluţie destul de importantă intervenită în stilul practicat de un acelaşi zugrav, în perioada de timp care desparte producerea imaginilor.
Fără a elimina definitiv posibilitatea ca cel puţin unul dintre portrete să fie opera lui Ioan din Boiţa, nu putem să nu remarcăm că tocmai în preajma anului indicat, deocamdată doar ca o presupunere, ca dată a realizării portretului lui Toma Filip sr şi anume 1834, s-a aflat în Porceşti, pentru a împlini comenzi de pictură la biserică, Dimitrie Dimitriu, artistul peregrin despre ale cărui preocupări în domeniul nou al artei portretistice am vorbit deja în cadrul acestui studiu. Rămâne însă şi aceasta doar o simplă sugestie de luat în seamă, la o analiză care se cuvine aprofundată, îndată ce aceste două preţioase piese de artă vor fi restaurate. Rămâne să reţinem până atunci, pe lângă valoarea lor documentară, şi însuşirile artistice remarcabile pe care le scot în evidenţă, prin felul în care reuşesc să evoce două prezenţe spirituale, care dau nota distinctivă a generaţiei care a fundamentat societatea modernă românească din Transilvania.

***

Colecţia de artă bisericească a Protopopiatului ortodox din Săliştea Sibiului deţine una dintre rarele lucrări care s-au mai păstrat din opera artistului transilvănean Ioan Costande (1814-1880). Portretul (fig. 13, 14) zugrăvit în ulei, pe un panou de dimensiuni modeste, iscălit în colţul din stânga, jos, I. Kostande, 1849, îl reprezintă pe ieromonahul săliştean David. Cel care s-a numit înainte de călugărie Dumitru Borcea (1772-1853) provenea „dintr-o foarte veche familie de oieri bogaţi, cu ramificaţii până în secolul al XIV-lea şi despre care Nicoale Iorga credea că se trăgea dintr-un conducător de oaste al lui Mircea cel Bătrân, ridicat la rangul de boier şi ajuns la noi pe când Amlaşul aparţinea marelui voievod. Familia lui a adus o contribuţie importantă la zidirea Bisericii celei mari din Sălişte … iar la 1818 (el însuşi) a fost ales ctitor al acestei biserici”.
Se ştie despre acest vrednic şi evlavios exponent al uneia dintre cele mai de frunte obşti săteşti ale Mărginimii Sibiului, că a avut doi feciori care au ajuns preoţi în localitate, Dimitrie şi Onisifor, şi că rămânând văduv la bătrâneţe a fost tuns în monahism, rămânând însă şi pe mai departe locuitor al satului. „După cum aflăm din cele scrise în Mineiul din septembrie: «Întru acea zi, 23 septemvrie 1851, au venit Măria Sa Episcopul Şaguna la Sălişte, în ziua de Duminică şi au călugărit pe Dumitru Borcea, ctitorul cel bătrân al bisericii şi i-a dat numele în călugărie Monahul David, l-au călugărit în versurile împărăteşti, după Utrenie», pentru ca mai târziu, să aflăm o ultimă însemnare despre el şi în Protocolul morţilor, volumul IV, unde e scris că «Monahul David, numit Dumitru Borcea, mort 15 august 1853, înmormântat prin Excelenţa Sa Episcopul Andreiu Şaguna dimpreună cu tot soborul preoţesc»”.
Portretul ni-l prezintă către sfârşitul vieţii, cu fruntea pleşuvă şi părul şi barba albite cu desăvârşire, purtând cojocul tradiţional pentru această regiune, peste ceea ce pare să fie o rasă monahală. Cu degetul arătător al mâinii drepte indică, ca un îndemn la pocăinţă, către cartea Psaltirii, pe care o ţine în cealaltă mână, deschisă la paginile unde se vede imaginea prorocului David şi se pot citi primele versuri ale Psalmului I: „Fericit bărbatul carele n-au umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-au stătut”.
Ioan Costande (1814-1880), autorul acestui portret remarcabil atât prin calitatea de a reda expresia vie a profunzimii duhovniceşti pe care o atinsese viaţa ieromonahului David, cât şi prin valoarea de document a tabloului, evocator al unei frânturi din istoria bisericească a Transilvaniei, e considerat cel dintâi artist academic român din Transilvania. A fost iniţiat artistic, mai întâi, chiar în satul de origine, în Răhău (jud. Alba), de către zugravul Simion Bâscă-Ciortan. A învăţat la Gimnaziul german din Sebeş, după absolvirea căruia a primit o bursă pentru continuarea studiilor academice în domeniul artelor plastice la Pesta (1830-1832) şi apoi la Academia de arte frumoase „Sfânta Ana” din Viena (1832-1841). Întreaga sa viaţă a funcţionat ca profesor de desen la Institutul Terezianum din Sibiu. Ca artist s-a exprimat în medii diverse, fiind sculptor, pictor şi litograf, şi a fost afiliat primei asociaţii profesionale a artiştilor sibieni, grupaţi în jurul pictorului şi fotografului Theodor Glatz, iar implicarea sa în viaţa social-politică a ţării a fost, de asemenea, însemnată, fiind participant la Revoluţia de la 1848, şi numărându-se printre susţinătorii întemeierii Asociației transilvane pentru literatura și cultura poporului român – ASTRA. În fapt lucrări de-ale sale s-au aflat în prima colecţie alcătuită la Muzeul Asociaţiunii din Sibiu. Cunoaştem prea puţine lucruri despre opera plastică a lui Ioan Costande, care îndeplinea cu siguranţă un rol militant în contextul mişcării naţionale din Transilvania. În 1869 încheiase litografierea portretelor căpeteniilor răscoalei din Munţii Apuseni, Horia, Cloşca şi Crişan, şi realizase mai multe portrete ale comilitonilor de la 1848, în frunte cu Avram Iancu. Dintre corifeii „Astrei” i-a portretizat în litografii pe George Bariţiu, Ioan Puşcariu şi mitropolitul Alexandru Sterca Şuluţiu. Însă portretul considerat cel mai reuşit este al episcopului ortodox Vasile Moga (gravură cu acul).
În aceeaşi colecţie din Sălişte se mai păstrează şi un alt portret (fig. 15), reprezentându-l pe feciorul ieromonahului David, preotul Dimitrie Borcea, autorul care l-a realizat probabil în a cea de-a doua jumătate a secolului al XIX, rămânând deocamdată un anonim.
Aceste două din urmă chipuri încununează cum nu se putea mai inspirat galeria pe care am încercat să o reconstituim, a portretelor de preoţi angajaţi în propăşirea spirituală şi emanciparea naţională a obştilor în fruntea cărora s-au aflat cu vrednicie.

Lista ilustraţiilor:
Fig. 1. Nistor Dascălul şi Popa Ivan Zugravul, Biserica „Sfinţii Arhangeli” din Ocna Sibiului, tablou votiv (1723);
Fig. 2. Nistor Dascălul şi Popa Ivan Zugravul, Biserica „Sfinţii Arhangeli” din Ocna Sibiului, tablou votiv (1723), preotul Ioan (detaliu);
Fig. 3. Nistor Dascălul şi Popa Ivan Zugravul, Biserica „Sf. Nicolae” din Geoagiu de Sus, tablou votiv (1724), protopopul Dimitrie din Carolvar (detaliu);
Fig. 4. Grigoie Ranite zugravul şi Ioan Grigorievici zugravul, Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva” din Răşinari (1761), tablou votiv, Alăman şi Bucur, nepoţii popii Şerb (detaliu);
Fig. 5. Petru din Topârcea zugravul, Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” din Ocna Sibiului, triptic votiv (1810);
Fig. 6. Petru din Topârcea zugravul, Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” din Ocna Sibiului, triptic votiv (1810),preotul Teodor şi preotul Ioan (detaliu);
Fig. 7. Dimitrie Dimitriu zugravul, Răşinari, Muzeul memorial „Octavian Goga”, portretul preotului Iacob Izrail (Izdrail) din Răşinari (1832);
Fig. 8. Dimitrie Dimitriu zugravul, Sibiu, colecţie particulară, portretul părintele Ioan Izdrail paroh în Răşinari (1834);
Fig. 9. Zugrav anonim, Biserica „Sf, Nicolae” din Turnu Roşu (Porceşti), muzeul parohial, portretul preotului Toma Filip Sr (posibil 1834);
Fif. 10. Zugrav anonim, Biserica „Sf, Nicolae” din Turnu Roşu (Porceşti), muzeul parohial, portretul preotului Toma Filip Sr (posibil 1834) (detaliu);
Fig. 11. Zugrav anonim, Biserica „Sf, Nicolae” din Turnu Roşu (Porceşti), muzeul parohial, portretul preotului Toma Filip cel Tânăr. (post 1850);
Fig. 12. Zugrav anonim, Biserica „Sf, Nicolae” din Turnu Roşu (Porceşti), muzeul parohial, portretul preotului Toma Filip cel Tânăr. (post 1850) (detaliu);
Fig. 13. Pictorul Ioan Costande, Sălişte, Muzeul Protopopiatului Ortodox, Portretul ieromonahului David (Dumitru Borcea) (1849);
Fig. 14. Pictorul Ioan Costande, Sălişte, Muzeul Protopopiatului Ortodox, portretul Ieromonahului David (Dumitru Borcea) (1849) (detaliu);
Fig. 15. Pictorul anonim, Sălişte, Muzeul Protopopiatului Ortodox, portretul preotulu Dimitrie Borcea (post 1850) (detaliu).

Pagini citate