Despre autor
Autor :
Lect. Dr. Remus Mihai Feraru

Descriere Autor :
Lector (Istorie Bisericească Universală) la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie din cadrul Universității de Vest din Timișoara

Email Autor :
remusferaru@yahoo.fr

Adresa Autor :
-

Cuprins
Metadate
Numar :
3 / 2015
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Studii şi articole

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat

Obiectivul studiului nostru este de a evoca contribuţia scriitorilor și Părinţilor Bisericii – atât cei din Orient, cât şi cei din Occident – la elaborarea conceptelor și a formulei trinitare. Termenii folosiți pentru a desemna esența sau ființa comună a Dumnezeirii și, respectiv, Persoanele Treimii au fost împrumutați din limbajul filosofic grecesc; este vorba despre οὐσία (esență, substanță, ființă), ὑπόστασις (fundament, bază, temelie, sediment, substanță) și πρόσωπον (față, chip, mască de actor). Scriitorii creştini din secolele II-III (Teofil din Antiohia, Origen) au creat fundamentele terminologiei trinitare. În Occident, Tertulian a fixat limbajul trinitar. El a utilizat, pentru prima oară, termenii substantia și persona în domeniul trinitar. În Orient, Părinții capadocieni – în special Sfântul Vasile cel Mare – au avut o contribuție decisivă la cristalizarea formulei trinitare. Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381) și sinodul de la Antiohia (382) au consacrat definiția clasică a Sfintei Treimi: μία οὐσία καὶ τρεῖς ὑποστάσεις.

Cuvinte cheie:
ființă, substanță, ipostas, persoană, Sfânta Treime, concept trinitar, formulă trinitară

Articol intreg

Dogma Sfintei Treimi îşi are începuturile în tradiţia iudeo-creştină. În Vechiul Testament, Dumnezeu S-a revelat și ca Treime de persoane, însă într-un mod indirect și confuz. Forma de plural Elohim indică pluralitatea Persoanelor în Dumnezeu; apariția celor trei oameni la stejarul Mamvri, cărora Avraam li s-a închinat și le-a adus daruri, trimite la Persoanele Sfintei Treimi. Acestea sunt doar două dovezi care, potrivit exegeților Sfintei Scripturi, confirmă faptul că Vechiul Testament conține urme ale dogmei trinitare. În acest sens, teologii afirmă, pe bună dreptate, că Vechiul Testament pregătește terenul pentru dogma Sfintei Treimi care se revelează în Noul Testament.
1. Sfânta Treime între credință și dogmă
Pentru primii creştini, Sfânta Treime era o realitate înainte de a deveni o dogmă. În Biserica primară, credincioşii nu-şi puneau întrebarea în ce constă natura lui Dumnezeu sau Ipostasul dumnezeiesc. Ei doar îşi mărturiseau credinţa prin Simbolurile de credinţă (Simbolul Apostolic, Simbolul Atanasian, Simbolul ierusalimitean, Simbolul alexandrin etc.). În ciuda diferenţelor notabile dintre diferitele Crezuri, în timp şi după loc, acestea cuprind şi dogma Sfintei Treimi, care învață egalitatea de cinstire şi consubstanţialitatea Persoanelor treimice. Dogma Sfintei Treimi este mărturisită în formula trinitară rostită de către preot cu ocazia săvârșirii Botezului: „Se botează robul lui Dumnezeu… în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”; această formulă se întemeiază pe însăşi porunca Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”. Cultul Bisericii mărturisește credinţa în Sfânta Treime, aşa cum rezultă din doxologia mică cântată în cadrul Sfintei Liturghii: „Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, sau din cântarea de la Vecernie – Lumină lină – în care „lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu”.
Problema unui Dumnezeu Unul după ființă și întreit în Persoane s-a pus în Biserică încă de la începutul secolului al III-lea. Prin mărturisirea celor trei nume divine, creştinii au ajuns să-şi pună problema numărului Persoanelor în fiinţa lui Dumnezeu. În secolul al IV-lea, problema dumnezeirii Fiului şi a Sfântului Duh s-a aflat în centrul preocupărilor Părinților Bisericii. În mod inevitabil, această dublă mărturisire (a dumnezeirii Fiului şi Duhului Sfânt), de acum înainte exprimată într-un limbaj precis, atrăgea atenţia asupra Treimii Însăşi. În cadrul dezbaterilor teologice din secolul al IV-lea, va fi examinată în mod speculativ natura deosebirii dintre Persoanele Sfintei Treimi; această dezbatere era absolut necesară în vederea elaborării unei formule trinitare, la rândul ei indispensabilă pentru mărturisirea credinţei.
Obiectivul studiului nostru este de a evoca contribuţia scriitorilor și Părinţilor Bisericii – atât cei din Orient, cât şi cei din Occident – la elaborarea conceptelor și a formulei trinitare.
Părinţii Bisericii au respins teoriile care privilegiau unitatea Dumnezeirii în detrimentul distincţiei Persoanelor treimice sau distincţia Persoanelor în detrimentul unităţii Dumnezeirii în sânul Sfintei Treimi. Ei puneau în mod constant în relaţie, precum şi în tensiune reciprocă, pe de o parte, bogăţia şi unitatea divină, pe care o numeau monarhie divină, şi pe de altă parte, realitatea celor trei persoane divine, pe care o numeau Sfânta Treime. În egală măsură, se cuvine să facem distincţie între modul de a defini Sfânta Treime al tradiţiei greceşti şi al celei latine. Dacă tradiţia greacă punea accentul pe trinitatea Persoanelor, pornind – per ascensum – de la Persoanele treimice pentru a ajunge la Fiinţa sau Substanța lor una, tradiţia latină accentua unitatea Fiinţei dumnezeiești; ea pornea – per descensum – de la Ființa sau Substanța unică a lui Dumnezeu pentru a ajunge la Persoanele treimice. Oricum, atât într-un caz, cât și în celălalt, esența credinței rămânea neschimbată.
În Orient, termenul de Treime (Τριάς) apare pentru prima oară la Teofil din Antiohia (130-183/185); acest termen este folosit într-un context trinitar pentru a desemna cele trei Persoane ale Sfintei Treimi: „… cele trei zile înainte de crearea luminătorilor sunt figuri (τύποι) ale Treimii (τῆς Τριάδος): a lui Dumnezeu, a Cuvântului Lui şi a Înţelepciunii Lui”. Teofil vede în primele trei zile ale creaţiei trei preînchipuiri ale Treimii, reprezentând pe Tatăl, Fiul şi Înţelepciunea (adică Duhul Sfânt). Cu toate acestea, la Teofil, termenul Trias este departe de a semnifica taina unui Dumnezeu în trei Persoane. În schimb, Origen se referă în mod clar la Sfânta Treime (Trias), atunci când afirmă că botezul este folositor „prin puterea invocațiilor adorabilei Treimi”. Având ca model pe Τριάς, Tertulian creează în limba latină termenul Trinitas, care defineşte cel mai bine relaţia între cele două părţi ale adevărului creştin – unitatea Dumnezeirii şi realitatea celor trei Persoane divine. Tertulian este cel dintâi scriitor bisericesc care aplică termenul trinitas, în mod judicios, Sfintei Treimi: „Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt”.
2. Fundamentele conceptelor trinitare
Controversele pe marginea problemei triadologice au fost alimentate, printre altele, de modul ambiguu în care erau utilizaţi unii termeni care defineau Persoanele Sfintei Treimi şi relaţiile dintre Ele. Nevoită să dezvolte şi să explice afirmaţiile biblice într-un mediu cultural şi filosofic, Biserica a folosit o terminologie care nu provenea din Sfânta Scriptură și pe care a încărcat-o cu sensuri biblice creştine. Termenii folosiți pentru a desemna esența sau ființa comună a Dumnezeirii și, respectiv, Persoanele Treimii au fost împrumutați din limbajul filosofic grecesc; este vorba despre οὐσία (esență, substanță, ființă), ὑπόστασις (fundament, bază, temelie, sediment, substanță) și πρόσωπον (față, chip, mască de actor).
Cuvântul οὐσία se întâlnește într-o serie de fragmente din dialogurile platoniciene. La Platon, ousia are sensul de existență, esență sau ființă. Spre deosebire de maestrul său, Aristotel îi atribuie lui ousia un sens mai precis și mai limitat; acest cuvânt nu mai înseamnă doar ființă, ci un fel de ființă. În sânul ființei, maestrul Lyceum-ului distinge zece categorii: substanța / esența (ousia), împărțită în primă și secundă, și cele nouă accidente (calitatea, cantitatea, relația, acțiunea, pasiunea sau suferința, locul, timpul, poziția și posesia); prima esență (πρώτη οὐσία) este cea dintâi și cea mai importantă dintre toate categoriile aristotelice. Mai exact, ousia desemnează ceea ce există în ființă primar și fundamental; ea se opune trăsăturilor individuale și accidentale (συμβεβηκότα) care urmează să i se adauge. Aristotel înțelege prin esență (ousia) fondul naturii comune a mai multor indivizi. Așadar, noțiunea de substanță sau esență se naște odată cu Aristotel; în opera Stagiritului, ousia devine un concept filosofic precis. În terminologia trinitară, οὐσία definește esenţa comună a Treimii sau substanța unică comună a lui Dumnezeu.
Cuvântul ὑπόστασις îi este necunoscut lui Aristotel ca termen filosofic. El va pătrunde în limbajul filosofic graţie filosofilor stoici. Etimologia sa îl face ambiguu. Sensul lui ὑπόστασις se articulează în două direcții: el poate să semnifice fie un lucru, fie o acţiune. În sensul de lucru, el exprimă o bază, un fundament, un sediment, o depunere, în general tot ceea ce stă dedesubt, aşadar orice realitate substanţială. În această direcție, folosirea sa filosofică va face din hypostatis un sinonim al lui ousia sau substanţă. În sensul de acţiune, hypostatis semnifică actul de a se aşeza dedesubt, de unde actul de a suporta, suport, suţinere, sprijin. În acest sens, evoluţia sa semantică o va urma pe cea a verbului ὑφίστημι cu utilizările sale intranzitive; hyphistêmi are sensurile a se păstra dedesubt, a pune dedesubt, a pune ca temelie, dar şi a subzista, cu un înțeles apropiat de cel al verbului ὑπάρχω – a exista, a avea fiinţă.
Așadar, utilizarea filosofică a acestui termen putea să se dezvolte pe două direcții paralele; în sensul de lucru – „realitate substanțială” –, hypostasis era sinonim cu ousia, şi deci, în limbajul dogmatic se înţelegea că în Dumnezeu există un singur Ipostas. În sensul de acțiune – „a subzista” –, termenul de hypostasis putea fi identificat cu actul de a subzista (a exista) în substanţă (ousia), iar în acest caz se putea înţelege că în fiinţa dumnezeiască există trei ipostasuri. În cursul dezvoltării discursului creştin despre Sfânta Treime, termenul hypostasis va trece de la sensul de substanţă la cel de subzistenţă, şi ulterior de persoană.
Un alt termen care se va regăsi în formula trinitară, datorită străduințelor Părinților postniceeni și calcedonieni, este πρόσωπον (faţă, figură, chip, mască de actor), echivalentul latinescului persona. În Noul Testament, cuvântul prosopon se întâlnește cu sensul de față, chip și cu cel de individ sau persoană. Spre sfârșitul secolului I, Sfântul Clement Romanul ne furnizează o altă dovadă a utilizării cuvântului prosopon; în primele rânduri ale Epistolei către Corinteni, Clement se plânge de „câțiva indivizi” (ὀλίγα πρόσωπα) care au răspândit dezordinea în comunitatea din Corint. Cuvântul persona este atestat în limba latină începând din prima jumătate a secolului al III-lea î.Hr.; acest cuvânt se întâlnește cu sensurile de mască de teatru, personaj într-o piesă de teatru, rol teatral și persoană în sens gramatical. În opera lui Cicero apar toate celelalte accepțiuni ale termenului persona legate de domeniul juridic și psihologic, printre care și acelea de persoană juridică și personalitate sau caracter concret al unei ființe umane; în plus, este foarte probabil ca sensul de persoană al grecescului πρόσωπον – atestat de-abia în Noul Testament – să se fi datorat unei influențe a latinescului persona.
3. De la elaborarea conceptelor trinitare până la cristalizarea formulei trinitare
Scriitorii creştini din secolele II-III n-au aprofundat învăţătura despre Sfânta Treime şi n-au explicat relaţiile dintre Persoanele trinitare. Însă ei au creat fundamentele terminologiei trinitare. Astfel, Teofil din Antiohia folosește termenul πρόσωπον cu sensul de față sau chip, pentru a desemna chipul lui Dumnezeu (πρόσωπον τοῦ Θεοῦ), pe care îl identifică cu Logosul divin. În opinia lui, Cuvântul a luat chipul lui Dumnezeu; El este instrumentul pe care Dumnezeu îl folosește pentru a vorbi cu Adam: „Dar Cuvântul Lui, prin Care le-a făcut pe toate, fiind puterea și înțelepciunea Lui, luând chipul (τὸ πρόσωπον) Tatălui și Domnului Universului, El mergea prin Rai, în chipul lui Dumnezeu, și vorbea cu Adam”. Utilizarea termenului πρόσωπον cu sensul de chip ar putea să explice, dacă nu chiar să justifice, folosirea lui ulterioară pentru a distinge cele trei Persoane treimice în ființa lui Dumnezeu.
Origen (185-254) este primul scriitor creștin care folosește termenul hypostasis într-un cadru trinitar. În același timp, el se străduiește să facă o diferențiere între hypostasis și ousia, care până atunci erau sinonime, având sensul de substanță. În Comentariu la Evanghelia după Ioan, Origen afirmă că „există trei ipostasuri (τρεῖς ὑποστάσεις): Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt…”; în acest caz, termenul hypostasis desemnează o realitate concretă, respectiv o entitate individuală. Pornind de la premisa existenței celor Trei Ipostasuri, Origen insistă pe unitatea între Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul; în același timp, el susţine că cele Trei Persoane sunt o singură substanţă (ousia). În ciuda unor oarecare imprecizii sesizate în terminologia trinitară formulată de către Origen, Cele Trei Ipostasuri – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – nu mai sunt prezentate pornind de la substanţa una, identificată cu Dumnezeu-Tatăl (substanţa-matcă), ci ele sunt prezentate în ele însele, pornind de la pluralitatea lor. Așadar, în privinţa modului de definire a Treimii, diferenţa dintre tradiţia greacă şi tradiţia latină îşi găseşte la Origen unul dintre antecedentele sale.
Episcopul Dionisie al Alexandriei (195-265), discipolul lui Origen, va continua învățătura maestrului său. Prin urmare, el apără formula celor trei Ipostasuri. De altfel, prin utilizarea acestei formule se urmărea contracararea ereziei modaliste, a cărei cel mai cunoscut promotor a fost Sabelie. Pentru modaliști, persoana (πρόσωπον) era modul de manifestare a unicului Dumnezeu; pornind de la sinonimia între ousia și hypostasis, Sabelie considera că Dumnezeu ca ființă unică a luat rând pe rând diferite înfățișări (πρόσωπα), prin intermediul cărora li s-a descoperit oamenilor. Ca Dumnezeu-Tatăl, El S-a descoperit la creație, ca Dumnezeu-Fiul, S-a manifestat în mântuirea lumii, iar ca Duhul Sfânt, S-a făcut simțit la desăvârșirea, sfințirea Bisericii, precum și în organizarea și conducerea acesteia. Mai precis, Sabelie susținea că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt trei forme de manifestare a lui Dumnezeu, înțelese ca trei chipuri (prosopa), însă nu ca trei Persoane sau Ipostasuri ale unicului Dumnezeu.
Prin ousia şi ipostas, teologii latini înţelegeau substanţă; astfel, Trei Ipostasuri semnificau pentru ei Trei Substanţe şi, prin urmare, Trei Dumnezei. În consecință, episcopii apuseni i-au acuzat pe Părinţii răsăriteni de triteism sau subordinaţianism. Cum au ajuns latinii să facă această gravă confuzie? Explicația este simplă dacă avem în vedere relativa sărăcie a vocabularului latin. Traducerea – mai exact transcrierea – în latină a termenului hypo-stasis dădea exact sub-stantia. Pentru a traduce două cuvinte greceşti, ousia şi hypostasis, pline de nuanţe subtile, latinii nu dispuneau decât de un singur cuvânt: substantia. Asta explică deci confuzia făcută de către latini.
În Occident, Tertulian (150/160-220) a fixat limbajul trinitar. El are meritul de a fi introdus formula trinitară în teologia apuseană. Contribuția sa la elaborarea terminologiei trinitare este foarte importantă: el a utilizat, pentru prima oară, termenii substantia și persona în domeniul trinitar și a definit raporturile dintre aceștia.
Tertulian a fixat „dacă nu sensul, cel puțin utilizarea termenului substantia în domeniul trinitar”. Scriitorul african a preluat cuvântul substantia cu sensul de „ființă”, „realitate existentă”, din filosofia latină. În lucrarea sa Apologeticum, Tertulian folosește, pentru prima oară, termenul substantia într-un cadrul trinitar: „Dar și noi atribuim cuvântului, rațiunii și puterii, prin care am spus că Dumnezeu a alcătuit toate, o substanță proprie, spiritul în care se cuprind: Cuvântul, când El poruncește, rațiunea, când rânduiește, puterea, când împlinește toate. Spunem că acest spirit a purces de la Dumnezeu și, ca Unul-Născut din ceea ce a purces, întru aceea S-a numit Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși, din cauza unității substanței (ex unitate substantiae); căci și Dumnezeu este duh”. În opinia lui Tertulian, deși este duh, Dumnezeu „este un corp în felul său, cu o formă proprie”. Tertulian dă aici, probabil, cuvântului corp înțelesul de substanță-esență sau ființă; deci Dumnezeu este substanță/ființă. Cu alte cuvinte, substanța indică materia care constituie ființa divină; substanța este comună lui Dumnezeu-Tatăl și lui Dumnezeu-Fiul; expresia unitas substantiae indică comuniunea de substanță/ființă între Tatăl și Fiul.
Sfânta Treime ia naștere printr-o iconomie, adică o comunicare a ființei divine de la Tatăl către Fiul: „Căci Tatăl este toată ființa, Fiul însă o derivație și o parte a totului”. Chiar dacă această afirmație a lui Tertulian conține o evidentă nuanță subordinaționistă, învățătura sa despre Sfânta Treime este „ortodoxă”, deoarece el afirmă și mărturisește mereu consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl. Iconomia divină nu introduce o divizare a ființei dumnezeiești, ci „cele Trei Persoane sunt cu o singură ființă, o singură stare, o singură putere”. Așadar, Tertulian apără unitatea Ființei, însă el nu o concepe încă în sensul în care ea a fost formulată de către Sinodul de la Niceea.
Pentru a evita orice ambiguitate în legătură cu dubla valoare a termenului substantia, și deci pentru a face mai precisă terminologia trinitară, Tertulian a introdus în teologia apuseană termenul persona cu referire la „persoanele” Sfintei Treimi; astfel, în Occident, persona va deveni echivalentul cuvântului grecesc hypostasis. În dialogul Adversus Praxean, Tertulian opune substantia (ființă sau substanță) termenului persona; pentru a exprima acest din urmă concept, Tertulian folosește perifraza substantiva res (ființă substanțială). El asociază persona cu res cu scopul de a-l combate pe Praxeas, care exagerase ideea de monarhie divină, considerându-l pe Hristos, în sens modalist, ca un mod de manifestare a lui Dumnezeu Tatăl, și nu ca o Persoană în Sine. Scriitorul african îl numește pe Fiul res et persona quaedam. Tertulian înțelege prin res „lucru”, în sens de substanță reală, tangibilă, de sine stătătoare, care provine din substanța Tatălui. Prin asocierea lui res cu persona, Tertulian întărește sensul de „realitate obiectivă și distinctă” a cuvântului persona în cadrul ființei dumnezeiești. Așadar, apropierea făcută între persona și res face posibilă, se pare, legătura cu cuvântul grecesc hypostasis. Prin faptul că Tertulian vede în Dumnezeu o ființă și trei „lucruri” (res) – asociate celor trei Persoane –, el exprimă într-o manieră proprie deosebirea pe care Părinții greci o fac între ousia și hypostasis.
Începând cu Tertulian, termenul persona cu sensul de Persoană a Sfintei Treimi se va impune repede în Occident. El a fost primul scriitor bisericesc care a folosit persona în sens „ortodox”. La Tertulian, termenii substantia și persona figurează împreună într-o scurtă formulă trinitară: „teneo unam substantiam in tribus cohaerentibus” („păstrez întotdeauna o singură ființă în trei [persoane] inseparabil unite”). Această formulă va deveni clasică pentru dogma Sfintei Treimi. Deși Dumnezeu este unic în ceea ce privește ființa, totuși aceasta subzistă în Trei Persoane. Izvorul ființei divine este Dumnezeu-Tatăl. Cele trei Persoane treimice își comunică reciproc Ființa dumnezeiască fără ca aceasta să se divizeze. Așadar, Tertulian are meritul de a fi opus unicitatea Ființei Treimii Persoanelor. În opinia celebrului teolog Joseph Moingt, Tertulian „și-a dat seama de necesitatea de a utiliza un cuvânt pentru a exprima ceea ce există în Dumnezeu comun și unic [substantia], și un alt cuvânt, diferit de primul, pentru a desemna ceea ce este distinct și numeros [personae]”. Doctrina treimică formulată de către Tertulian constituie fundamentul pe care se va dezvolta învățătura de credință niceeană.
Sinonimia între hypostasis şi ousia se menţine la începutul secolului al IV-lea. Ereziarhul Arie înţelege cele Trei Ipostasuri în sensul de Trei substanţe (ousiai) ierarhic subordonate una alteia. El susţine că Fiul este diferit de Tatăl după fiinţă, şi deci este creat. În schimb, Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei, a păstrat un vocabular mai tradițional; el confunda cei doi termeni ousia şi hypostasis.
Echivalenţa între ousia şi hypostasis este recunoscută oficial la Sinodul de la Niceea (325) prin canonul care anatemizează pe cei care afirmă că Fiul este dintr-un alt ipostas sau ființă decât Tatăl: „ […] ἤ ἐξ ἑτέρας ὑποστάσεως ἢ οὐσίας φάσκοντας εἶναι … ἀναθεματίζει ἡ καθολικὴ ἐκκλησία”; sinonimia dintre cei doi termeni este menită să accentueze unitatea Ființei dumnezeiești. În prima parte a Crezului Nicean s-a fixat învăţătura despre dumnezeirea Fiului, egalitatea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl. Formula Unul născut, Care din Tatăl S-a născut, adică din fiinţa Tatălui (τουτέστιν ἐκ τῆς οὐσίας τοῦ Πατρός) este îndreptată direct împotriva ereziei lui Arie, care afirma că Fiul este creat prin voinţa Tatălui, dar nu din fiinţa Lui, ci din nimic. Dacă Fiul este un Fiu adevărat prin naştere, El moşteneşte substanţa sau ființa Celui care L-a zămislit, adică substanţa sau ființa Tatălui, precum se întâmplă în orice naştere naturală. Termenul cheie al Crezului niceean este cuvântul ὁμοούσιος – consubstantialis, prin care se defineşte deofiinţimea lui Dumnezeu-Fiul cu Dumnezeu-Tatăl, şi implicit dumnezeirea Fiului şi egalitatea Lui cu Tatăl.
4. Cristalizarea deplină a formulei trinitare
Sinodul de la Niceea (325) marchează debutul unei noi etape în polemicile referitoare la terminologia trinitară. În cursul disputelor provocate de criza arianismului între 325 și 381, dezbaterile având ca subiect vocabularul trinitar îi vor avea ca protagoniști, pe de o parte, pe așa-numiții „vechi-niceeni”, rămași fideli formulei o substanță sau un ipostas în trei persoane, iar pe de altă parte, pe „neo-niceeni” care susțineau formula o substanță în trei ipostasuri sau persoane; cu alte cuvinte, remarcăm apariția unei divergențe de limbaj între cei care admiteau sinonimia hypostasis – ousia, înțelegând că termenul ipostas, cu sensul de „substanță, ființă, esență”, se referă la natura comună a dumnezeirii, pe de o parte, și partizanii formulei celor trei ipostasuri, pe de altă parte; aceștia din urmă afirmau că hypostasis are sensul de „persoană”, referindu-se la cele trei Persoane Treimice. Teologii apuseni erau favorabili formulei susținute de către „vechii-niceeni”, întrucât ei admiteau echivalența între hypostasis și ousia.
Sinodul local ținut la Alexandria în 362 a încercat să-i concilieze pe „vechii-niceeni” și pe „neo-niceeni”. În acest sens, membrii sinodului încuviințează folosirea ambelor formule trinitare: atât pe cea a „vechilor-niceeni” (formulă preferată de către Sfântul Atanasie cel Mare, Paulin de Antiohia și recunoscută de către Bisericile Alexandriei și Romei), cât și pe cea a „neo-niceenilor”; această din urmă formulă era utilizată de către Meletie din Antiohia, adversarul lui Paulin, și recunoscută de către Părinții capadocieni. Potrivit procesului verbal păstrat în Tomosul către antiohieni al Sfântului Atanasie al Alexandriei, reprezentanții vechilor-niceeni și ai neo-niceenilor își dau reciproc acordul pentru utilizarea ambelor formule trinitare agreate. Fiind întrebați de ce mărturisesc că în Dumnezeu există un singur ipostas, reprezentanții vechilor-niceeni răspund:
„Pentru că noi apreciem că ipostas (hypostasis) înseamnă același lucru ca [termenul] substanță/ființă (ousia); și credem că nu e decât o singură ființă, pentru că Fiul este din ființa (ousia) Tatălui, și din cauza identității naturii Lor”.
La rândul lor, reprezentanții neo-niceenilor au fost întrebați cum socotesc ei că pot să fie înțelese cele trei ipostasuri; ei au răspuns:
„Noi credem în Sfânta Treime, și nu numai într-o Treime nominală, ci (într-o Treime) care există cu adevărat și subzistă (ὑφεστῶσαν): Tatăl există cu adevărat și subzistă (ὑφεστῶτα); Fiul este deoființă cu Tatăl și subzistă (ὑφεστῶτα); iar Duhul Sfânt subzistă și există (ὑφεστὼς καὶ ὑπάρχον), noi știm asta; însă nu spunem că ar fi trei Dumnezei sau trei Principii”.
În scrisoarea adresată papei Damasus, Sfântul Ieronim evocă, printre altele, decretul sinodal emis la Alexandria, care autoriza libera utilizare a celor două formule trinitare agreate atât de către „vechii-niceeni”, cât și de „neo-niceeni”. Părintele latin își exprimă reticența față de formula „celor trei ipostasuri” utilizată în Orient de către partizanii lui Meletie din Antiohia: „După mărturisirea de credință de la Niceea, după decretul din Alexandria în acord cu Occidentul, o odraslă de-a arienilor «rustici» pretinde de la mine, bărbat roman, o nouă formulă: «trei ipostasuri»”. Adepții lui Meletie, care susțineau formula o singură ființă și trei ipostasuri, erau acuzați, printre altele, de arianism, deoarece militau pentru introducerea termenului ipostas în dogma trinitară. Deoarece Ieronim înțelegea prin hypostasis ființă sau substanță, nicidecum persoană, el își manifestă suspiciunea față de acest termen; de aceea, el îi acuză pe meletieni de erezie. În schimb, Părintele stridonian dă o interpretare ortodoxă formulei celor trei ipostasuri: „[…] dacă cineva nu mărturisește cele trei ipostasuri ca trei ἐνυπόστατα, adică trei persoane care subzistă fiecare în parte, să fie anatema!”
Părinții capadocieni au avut o contribuție decisivă la cristalizarea formulei trinitare. În acest proces, Sfântul Vasile cel Mare a jucat un rol fundamental; strădaniile sale au dus, pe de o parte, la formularea din punct de vedere conceptual a distincției între Persoanele Treimii, iar pe de altă parte, la elaborarea unei formule trinitare echilibrate și complete. În epistolele sale, Sfântul Vasile abordează în mod direct problema terminologiei trinitare. El definește conceptele de ousia și hypostasis și precizează raporturile dintre acestea. Potrivit Sfântului Vasile, ousia este fondul naturii comune în indivizii de aceeași specie. Însă ousia n-ar putea exista în mod real decât cu condiția de a fi completată prin trăsături individualizante care pot să o determine; aceste trăsături primesc diferite nume, și anume: ἰδιότητες, ἰδιώματα, ἰδιαζόντα σημεῖα, ἴδια γνωρίσματα, χαρακτῆρες, μορφαί. Dacă aceste trăsături individualizante se adaugă la ousia, se obține ipostasul (hypostasis). Prin ipostas, Vasile înţelege o fiinţă de sine stătătoare caracterizată prin trăsături proprii, în sensul de individ sau persoană; ipostasul cuprinde și posedă ousia. Așadar, între ousia și hypostasis nu există sinonimie, ci antinomie. Ipostasul se opune ousiei, la fel cum ceea ce este specific se opune unui lucru comun sau precum particularul se opune generalului. Într-o scrisoare, datând din 376, adresată prietenului său Amfilohie de Iconium, Sfântul Vasile face o distincție clară între ousia și ipostas: „Ființa și ipostasul au între ele aceeași deosebire care există între un lucru comun și unul specific, precum, de exemplu, cea care există între animal în general și un anume om determinat”. În concepția Sfântului Vasile, ousia divină nu este în sine un ipostas, deoarece deși este individuală, ea nu există separat, ci există în Persoanele în care este comună. Dimpotrivă, Persoanele divine, care se opun unele altora, au o existență proprie care nu îngăduie ca ele să fie confundate. Sfântul Vasile se dovedește a fi un apărător al consubstanţialităţii (homoousios) Persoanelor Treimii; el susţine cu credinţă că fiinţa divină (ousia) este una şi aceeaşi pentru toate Persoanele divine.
Vasile cel Mare s-a arătat mai rezervat față de termenul πρόσωπον ; el nu era de acord ca prosopon să fie considerat drept echivalentul lui hypostasis, deoarece el a fost folosit în sens eretic de către sabelienii modaliști. Dimpotrivă, Grigorie de Nazians a fost de acord cu utilizarea lui prosopon cu sensul de persoană a Sfintei Treimi, deoarece astfel, spunea el, cuvântul își pierdea vechiul său sens păgân de actor sau personaj de tragedie ori comedie.

Concluzii
Lungul drum parcurs în procesul de elaborare al formulei trinitare s-a încheiat, în linii mari, în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Marii teologi de la sfârșitul secolului al IV-lea au reluat formulele Sinodului de la Niceea, din care vor elimina orice urmă de arianism și sabelianism; am evocat, în acest sens, eforturile depuse de către Părinții capadocieni și în special de către Sfântul Vasile cel Mare. Pornind de la distincția origenistă între ousia și hypostasis, Vasile cel Mare a definit cei doi termeni și a precizat raporturile dintre aceștia. Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381) și sinodul de la Antiohia (382) au recapitulat „lucrarea” Sfântului Vasile, consacrând definiția clasică a Sfintei Treimi: μία οὐσία καὶ τρεῖς ὑποστάσεις („o ființă în trei ipostasuri – persoane”). Activitatea doctrinară a Sfântului Vasile cel Mare poate fi considerată drept ecumenică, în accepțiunea modernă a acestui cuvânt. Elaborarea formulei trinitare a constituit un act de reconciliere în același timp conceptuală și umană a creștinilor, în urma căruia Bisericile lor divizate și-au regăsit unitatea.

Pagini citate