Despre autor
Autor :
Lect. Dr. Ciprian Iulian Toroczkai

Descriere Autor :
Lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Andrei Şaguna" din cadrul Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu.

Email Autor :
-

Adresa Autor :
-

Cuprins
Metadate
Numar :
4 / 2015
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Recenzii si notite bibliografice

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat
Articol intreg

Apariția cărții de față reprezintă un eveniment editorial în spațiul teologic românesc. De ce aceasta? Fiindcă reașază cercetarea corpusului areopagitic în liniile sale „normale”… Într-un studiu publicat cu ceva ani în urmă, precizam că în teologia românească a sec. XX au fost formulate două opinii despre autorul acestui corpus care situau analiza sa în paralel cu cercetările din Occident: cea dintâi îi aparținea pr. Dumitru Stăniloae și încerca să identifice pe autor chiar cu ucenicul Sf. Ap. Pavel, iar cea de-a doua îi aparținea pr. Gheorghe Drăgulin și postula identitatea dintre Dionisie Areopagitul și Dionisie Exiguul. Revenirea la normalitate s-a produs abia după 1990, prin două lucrări publicate la editura Deisis: Andrew Louth, Dionisie Areopagitul. O introducere, în româneşte: Sebastian Moldovan, Sibiu, 1997, și respectiv Alexander Golitzin, Mistagogia – experienţa lui Dumnezeu în Ortodoxie. Studii de teologie mistică, Sibiu, 1998. Astfel, nu este defel întâmplător că tocmai la această prestigioasă editură sibiană se publică și volumul de față, aparținând celui mai mare specialist ortodox în opera lui Dionisie Areopagitul.
Pentru a se înțelege mai bine valoarea cărții, trebuie reamintit că în momentul de față există două direcţii de cercetare: pe de o parte, partizanii exegezei „filosofico-critice” care percep Corpusul Areopagitic ca o operă îmbibată de neoplatonism, pe de alta, cei ai hermeneuticii „holist-ecleziale şi tradiţionale”, care receptează şi încadrează opera în cadrul Tradiţiei mistagogice şi ecleziale a Bisericii. În mod cert, „lectura monahală” prin care citește Corpusul Areopagitic ep. Golitzin se înscrie în cea de-a doua direcție. Și, în opinia noastră, doar pe această linie poate fi cu adevărat înțeleasă și recunoscută influența lui Dionisie Areopagitul asupra misticii creștine, deopotrivă în Răsărit și în Apus.
Să fie oare forțată perspectiva hermeneutică a autorului? În niciun caz, credem noi. Viziunea generală care se degajă din scrierile „Areopagitice” este cea a unui Dionisie al Tradiţiei Bisericii, episcop monah din Siria sau Palestina sfârşitului secolului V, care gândeşte şi scrie în cadrul tradiţiei „mistagogice” a Bisericii vechi. Principalele linii de forţă şi concretizări ale acestei Tradiţii eclesiale sunt evidenţiate de strânsa legătură ce există între Corpusul Areopagitic şi scriitorii din spaţiul siriac (Efrem Sirul, Omiliile Macariene şi Cartea Treptelor), ba chiar şi „teurgia” neoplatonicului sirian Iamblichus.
Demonstrația făcută de ep. Alexander Golitzin în susținerea acestei viziuni este remarcabilă. Pas cu pas, sunt analizați termenii dionisieni centrali: ekstasis, erōs şi henōsis, pentru a se stabili modul în care se realizează relaţia dintre Dumnezeu şi lume. Erosul apare drept motorul întregii providenţe, originea mişcării dumnezeieşti care dă rol şi rost creaţiei. Este coborârea lui Dumnezeu la nivelul ordinii create, în calitatea Sa de creator, susţinător şi scop (telos) al acesteia, sursa extazului dumnezeiesc şi a ieşirii Sale ad extra (ekstasis). Este forţa şi principiul care ţine laolaltă, în unitate, întreg universul dionisian, dându-i posibilitatea acesteia de a se întoarce (epistrephō) la Dumnezeu, a se uni cu El (henōsis).
În concepţia dionisiană, acţiunea aceasta de coborâre şi înălţare, în care este inclusă întreaga fiinţă, nu se petrece la întâmplare. Ea este constituită într-un sistem de ierarhii, ce se găsesc interpuse între Dumnezeu şi lucrurile create. Ierarhiile apar drept nişte mijloace prin care se rânduieşte contactul dintre Dumnezeu şi lume. Pentru Dionisie realitatea lumii create este realizată şi revelată în cele două ierarhii, ierarhia cerească şi cea bisericească. În cadrul acestora ele au posibilitatea de a descoperi propriul loc şi funcţie hărăzite încă de la creaţie şi, în acelaşi timp, li se deschid noi perspective de a se înălţa, spre contemplarea lui Dumnezeu. Sistemul ierarhic dionisian este alcătuit din două rânduri de ierarhii, organizate în trei grupe de către trei, sau mai bine spus, trei triade a câte trei ordine, având drept scop asemănarea şi unirea cu Dumnezeu, atât cât este posibil. Întâi de toate, cele care participă la Dumnezeire sunt cetele îngereşti, aflate în imediata apropiere a Tronului ceresc. De la acest nivel pur spiritual, ele transmit mai departe cunoaşterea ierarhiei bisericeşti. Întregul univers creat dionisian îşi desfăşoară astfel activitatea pornind de la triada purificare – iluminare – desăvârşire, căci fiecărui ordin care alcătuieşte una dintre triadele sale îi aparţine una dintre aceste trei funcţii: cel aflat pe prima treaptă a triadei este cel care operează purificarea; cel aflat la mijloc iluminarea; iar desăvârşirea aparţine ordinului superior. Pas cu pas, sunt apoi prezentate: cele trei Taine (Botezul, Euharistia şi Mirul), cele trei trepte sacerdotale (episcopi, preoţi, diaconi) şi cele trei trepte laice (monahii, „poporul sfânt” şi cei ce sunt pe cale de a fi iniţiaţi sau cei ce şi-au trădat iniţierea şi, prin urmare, au fost excluşi din „poporul sfânt”. Acest ultim grup include catehumeni, energumenii sau penitenţii şi posedaţii).
Autorul nu evită să trateze și teme mai „sensibile”, cum ar fi hristologia lui Dionisie Areopagitul (conform tezei: nu există o hristologie explicită în scrierile dionisiene, pentru că totul e hristologie în ele), sau influența de netăgăduit a filosofiei neo-platonice asupra operei acestuia, fără însă a fi vorba de un „origenism neoplatonizat”. În ultimul capitol, deși conștient de dificultatea încercării, autorul se lansează într-o „scurtă speculație”, încercând să ofere o ipoteză veridică asupra identității autorului Corpusului Areopagitic. Numele propus este cel al episcopului Petru Ivireanul sau, în orice caz, cineva „foarte asemănător episcopului georgian” (p. 479).
În finalul prezentării noastre, subliniem că episcopul Golitzin a reușit să treacă dincolo de disputa aridă a cercetătorilor: filosof sau teolog? Neoplatonician sau creştin? Un Proclus creştin sau Părinte al Bisericii? „Calul troian” prin care filosofia greacă ar fi pătruns în Biserică sau un Părinte spiritual şi, în acelaşi timp, un mistic al Bisericii? Valorificarea operei lui Dionisie Areopagitul nu este în niciun caz epuizată. Totuși, pe viitor coordonatele trasate de autorul cărții de față nu pot fi în niciun caz neglijate:
1. Mistica dionisiană este una liturgică şi creştină. Privită în cadrul Tradiţiei mistagogice a Bisericii de Răsărit, ea îşi descoperă adevăratele ei semnificaţii. Ruptă de aceasta foarte uşor poate fi redusă doar la nivelul unor simple speculaţii metafizice.
2. Această tradiţie creştină l-a considerat ca o autoritate în domeniu, la care s-a făcut apel ori de câte ori Biserica a avut nevoie. Teologia sa se va regăsi ulterior atât în opera Sfântului Maxim Mărturisitorul, cât şi a Sfinților Simeon Noul Teolog şi Grigorie Palama, pentru a aminti doar câteva exemple, iar pe plan liturgic la Gherman al Constantinopolului şi Nicolae Cabasila.
3. Lectura tradiţională („monahală”, adică axată pe experiență) restituie cel mai bine sensul întregului Corpus. Atunci când este citit în contextul tradiţiei răsăritene, Dionisie este coerent într-un mod în care nu este atunci când este citit în afara ei.
Orice alt comentariu este de prisos. Chiar și numai prin parcurgerea zecilor de pagini de bibliografie, ce cuprind cele mai importante cercetări asupra operei dionisiene, cititorul își poate da seama că avem de-a face cu sinteza prin excelență despre Dionisie. Așadar, o lectură care nu poate fi ocolită de nimeni dintre cei interesați de spiritualitatea creștină, în general, și de figura atât de enigmatică și, în același timp, atât de influentă a acestui Părinte al Bisericii.

Pagini citate