Despre autor
Autor :
Pr. Prof. Dr. Vasile Grăjdian

Descriere Autor :
Profesor la Facultatea de Teologie "Andrei Şaguna" din cadrul Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu

Email Autor :
-

Adresa Autor :
-

Cuprins
Metadate
Numar :
1 / 2015
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Recenzii si notite bibliografice

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat
Articol intreg

Cântarea liturgică în Biserica Ortodoxă Română a suferit în ultimele două secole o serie de importante prefaceri, cauzate de evoluțiile mai generale, politice și culturale, care au afectat toate regiunile istorice ale României și, implicit, și Biserica românească. Orientarea europeană tot mai accentuată a Țărilor Române, începând cu jumătatea sec. al XIX-lea a impus și adaptarea practicilor liturgice de origine bizantină, mai orientale, la tendințele de factură apuseană tot mai prezente în realitatea românească.
Lucrarea cercetătoarei clujene Elena Chircev despre Muzica românească de tradiție bizantină între neume și portativ, aprofundează un aspect particular al cântării bisericești românești, și anume încercările de folosire a notației lineare (/pe portativ/guidonice – notație dezvoltată în aria apuseană a muzicii în ultimul mileniu) pentru repertoriul muzical liturgic de origine bizantină.
De la început trebuie observat faptul că tratarea este judicios compartimentată în două mari părți, fiecăreia dintre ele fiindu-i dedicat câte un volum separat, împărțire care ține seama de specificitatea problematicii pentru vechile Principate Române (sau Vechiul Regat), Țara Românească și Moldova, respectiv pentru Transilvania și Banat. Astfel, autoarea arată cum în Țara Românească și Moldova era vorba mai ales despre „transcrierea (s.n.) repertoriului muzical bisericesc în notație lineară” (vol. 1, p. 13), în timp ce în Transilvania și Banat ”materialul muzical al colecțiilor consemnează în scris (sau notează – s. și n.n.) variante orale considerate de autori ca reprezentative pentru cântarea bisericească din zona respectivă” (vol. 2, p. 150).
De asemenea, disputele și dilemele din Țara Românească și Moldova privind folosirea notației lineare pentru muzica psaltică (de origine bizantină) se încadrau în schimbările în curs, determinate, pe de o parte, de introducerea „noii sistime” a reformei chrysantice după 1814, care dăduse un impuls procesului de românire (de traducere și adaptare în limba română a cântărilor psaltice din limba greacă, prin activitatea și tipăriturile lui Macarie Ieromonahul, Anton Pann și ale urmașilor lor), iar mai apoi și pe de altă parte, prin reformele Domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1965), de introducere forțată a muzicii corale armonice în bisericile românești, aceasta din urmă firesc legată de notația lineară. Dincolo de Carpați, Transilvania și Banatul nu au cunoscut astfel de dificultăți, deoarece, aflate secole de-a rândul sub stăpâniri apusene, notația neumatică era foarte puțin răspândită, iar cea pe portativ mult mai bine cunoscută, așa încât era cât se poate de normal ca notarea variantelor orale în uz să se facă în notația lineară, fie și cu riscul unei anume îndepărtări de fluxul principal al evoluției cântării psaltice.
Bine încadrată istoric și metodologic de câte o Prefață și un Argument pentru fiecare volum, plus un capitol I (în primul volum) despre premisele istorice ale transcrierii muzicii bisericești în notație lineară (rezumate de noi foarte sumar în paragrafele anterioare), un interes deosebit prezintă partea centrală a cercetării, care în primul volum privește Variante de transcriere a muzicii psaltice în notație lineară. Este vorba despre Transcrierea muzicii psaltice în concepția autorilor ieșeni Gavriil Musicescu, Gheorghe I. Dima și Grigore I. Gheorghiu, în ultimele două decenii ale sec. al XIX-lea, cu reușitele lor relative și poate nedreapta trecere ulterioară în uitare, apoi despre Gramatica Muzicii Psaltice a lui Nicolae Lungu, Grigore Costea și Ion Croitoru, la mijlocul sec.al XX-lea, în cadrul uniformizării cântărilor bisericești, inițiată de Preafericitul Patriarh Iustinian, care a permis tipărirea întregului repertoriu muzical liturgic pe cele două notații puse în paralel.
Urmează o laborioasă și dezvoltată Analiză comparată a celor două variante de transcriere, pentru cele opt glasuri bisericești, la fiecare observându-se scara glasului, angrenajul funcțional și formula de acordaj, pentru cântările stihirarice, formulele melodice și tipologiile cadențiale, iar pentru cântările irmologice, stihoavna și troparul. După câteva considerații privind Transcrierea heruvicelor și axioanelor, Aprecieri(le) conclusive asupra celor două variante de transcriere marchează mai ales elementele lor comune (precum unele părți ale melodiilor și cadențele), unele comune și cu variantele notate pe portativ în Transilvania și Banat (care fac obiectul celui de-al doilea volum).
Un capitol special este dedicat Cântărilor Sfintei Liturghii în transcrierea lui Traian Vulpescu, tipărite la Cluj în 1939; care fac oarecum trecerea între cele două transcrieri comparate anterior.
În cel de-al doilea volum autoarea se concentrează asupra Melodiilor celor opt glasuri bisericești în colecțiile de cântări din Transilovania și Banat, unde, după o metodologie asemănătoare celei folosite în primul volum, pentru fiecare glas se analizează comparativ scara și „pilonii” modali, apoi formulele melodice și tipologiile cadențiale, atât pentru cântările stihirarice, cât și pentru cele irmologice. Formulele melodice mai sunt studiate în capitolul 2 (al volumului 2) și pentru podobii, irmoase, heruvice, axioane și chinonice (pricesne). Colecțiile avute în vedere sunt cele ale lui Dimitrie Cunțanu (ed. IV, Sibiu, 1943), Terentius Bugariu (Timișoara, 1908), Trifon Lugojan (ed. II, Arad, 1939), Cornel Ghivulescu (Oradea, 1929), Celestin Cherebețiu (Blaj, 1939), Nicolae Firu (Timișoara, 1943), uneori în relație și cu unele colecții psaltice.
Considerații finale asupra colecțiilor de cântări bisericești din Transilvania și Banat subliniază inclusiv faptul că „asemănarea dintre melodii (din Transilvania și Banat) pledează pentru originea lor comună, adică muzica românească de origine bizantină” (vol. 2, p. 150), atrăgând totodată atenția că „în toate colecțiile este consemnată linia melodică simplă, fără ornamente… (astfel încât) deși amănunțită… analiza surprinde doar o parte a caracteristicilor cântării de strană notată pe portativ, iar imaginea sa poate fi întregită numai prin confruntarea cu documentul sonor” (vol. 2, p. 154).
Și Încheierea generală a cărții adaugă concluzii importante, relevând cum „supuse influențelor venite din partea muzicii populare și a celei de tip occidental… cântările de strană din Transilvania și Banat păstrează totuși strânse legături structurale cu melosul psaltic, demonstrând, fără echivoc, că rădăcinile sunt aceleași: muzica de tradiție bizantină… (De asemenea) transferul de la notația neumatică la portativ este un proces foarte greu de realizat și care nu s-a încheiat nici astăzi. Atâta timp cât nu s-au găsit cele mai potrivite soluții de traducere a neumelor chrysantice în notația lineară… problema, în esența sa, rămâne deschisă… (Prin) coexistența, în practica curentă, a celor două sisteme semiografice… muzica de tradiție bizantină viețuiește și astăzi în spațiul românesc prin neume și portativ” (vol. 2, p. 161).
Două Anexe extinse sintetizează Scările glasurilor și Formule melodice ale cântărilor din Transilvania și Banat, completând deosebit de util perspectiva de ansamblu.

*

Orice cercetare viitoare în domeniul folosirii notației lineare pentru muzica liturgică de origine bizantină practicată în Biserica Ortodoxă Română va trebui să țină seama, de acum înainte, și de referința reprezentată de către cele două volume ale lucrării Doamnei Elena Chircev.

Pagini citate