Despre autor
Autor :
Preasfinţitul Dr. Gurie Georgiu

Descriere Autor :
Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Devei şi Hunedoarei.

Email Autor :
-

Adresa Autor :
-

Cuprins
Metadate
Numar :
4 / 2015
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Pastorale

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat
Articol intreg

† GURIE,
prin harul lui Dumnezeu,
Episcop al Devei şi al Hunedoarei,
Preacucernicului cler, preacuviosului cin monahal
şi drept-măritorilor creştini, sfântă binecuvântare arhierească din străvechea Cetate a Devei, cu prilejul Sfintei Zile a Învierii

Iubiţi credincioşi,
Venirea Mântuitorului în lume s-a realizat după milenii de așteptare. Omenirea s-a exersat mult întru răbdare, așteptând coborârea în timp, în istorie și în materie a lui Dumnezeu. Într-o lume grăbită, în care se dorește totul imediat, instantaneu, mai știm noi, oare, a pune preț pe răbdare? Ne mai poate, oare, sfinți răbdarea? Biserica, de mii de ani, proclamă răbdarea drept o mare virtute; dar o mai avem noi, oare, astăzi?
Aș vrea să privim împreună la un bătrân despre care ne vorbește Biblia și care s-a exersat şi s-a călit pe sine zeci de ani întru aşteptarea împlinirii unei promisiuni individuale, promisiune având însă repercusiuni colective: aceea că – mai înainte de a muri – va vedea pe Trimisul Cerului, pe Mesia, pe Izbăvitorul; e vorba de bătrânul Simeon. Așa că bătrânul nu a mai putut muri până ce a văzut profeția împlinită.
Este impresionantă puterea acestui om de a aştepta cu entuziasm împlinirea acestei promisiuni, bineştiindu-se că un mare folos personal de pe urma împlinirii acestei promisiuni nu a avut: Trimisul Cerului era un copil, la o vârstă la care nici nu se putea exprima, iar promisiunea colectivă pe care o aducea cu El – o ştim cu toţii: „deschiderea porţilor raiului” – se împlinea doar după moartea pe Cruce, după Răstignire, când a coborât în adâncul iadului şi i-a eliberat pe cei „ţinuţi prizonieri” acolo [Se cuvine aici să menţionăm că învăţătura evreiască veche, preluată şi de creştinism, era că orice om care a murit înainte de Învierea Mântuitorului, a ajuns în iad, pentru că acolo erau ţinute încuiate sufletele oamenilor înainte de Răscumpărarea realizată de Mântuitorul. De aceea, Hristos spune, cu referire la profetul Ioan Botezătorul, că „cel mai mic din Împărăţia Cerurilor este mai mare decât acesta”. Este adevărat, iadul – „şeolul”, în accepţiunea iudaică – cunoştea diferite „trepte”, să le spunem aşa, de „inconfort” lăuntric, în funcţie de statura morală de pe pământ a fiecărui om. Dar între acesta şi rai nu exista confuzie].
Deci, bătrânul Simeon a aşteptat cu răbdare şi entuziasm împlinirea unei promisiuni care aducea garanţia că Dumnezeu Îşi împlineşte o promisiune făcută cu milenii înainte, de pe urma căreia vor profita „toate neamurile”. Bătrânul era o conştiinţă publică vie, un reper în istoria neamului evreiesc, semnalul unei noi confirmări a faptului că Dumnezeu Se ţine de cuvânt în toate promisiunile făcute omenirii.
În plus, de aici mai învățăm că niciun bătrân nu este fără un rost, nu trăiește fără ca Dumnezeu să știe de el: Dumnezeu îl ține în viață pentru ca noi să ne îmbogățim sufletește de pe urma lui. ,,Maica Sfântă s-o pornit / Să meargă-n câmp înflorit. / La fereastra lui Crăciun. // Măi Crăciune, măi bătrâne, / Fă-mi o țâr de foc în casă” [Maica Sfântă (colind din Regiunea Soroca – Basarabia), în vol. Colinde și cântece de stea I. Colinde pentru cor cu voci egale (transcriere de Ion Simionescu), Editura Aperta, Cluj-Napoca, 1994, p. 60]. Bătrânul Crăciun constituie în colind, senectutea gândită proniator drept gazdă pentru Fiul Cerului. ,,Moș Crăciun cu barba albă / Moș Crăciun cu traista plină / Vechi stăpân atât de darnic / Al copilăriei mele… // Să cobori și-n seara asta / Sol bătrân de gânduri bune / Toți te-așteaptă-n sat la mine/ Du-te, du-te, Moș Crăciune!”. Iată cum colindul vede senectutea drept izvorâtoare de daruri, cu tolba plină, generatoare de bucurii, resursă de echilibru [Moș Crăciun, în vol. Colinde și cântece de stea…, p. 64].
Dreptmăritorilor creştini,
Cunoscând mentalitatea şi nerăbdarea lumii noastre, ne putem întreba: Cum a putut un bătrân să nu își piardă speranța, așteptând atâta amar de vreme împlinirea unei promisiuni? Noi trăim într-o epocă agitată, nerăbdătoare, în care orice „aşteptare” scoate din răbdări. Pe omul contemporan, o simplă aşteptare la uşa unui dispensar îl enervează, îl macină la culme; iar dacă la un ghişeu coada este prea mare, se nevrotizează; perspectiva aşteptării îl revoltă. Se plictiseşte aproape instantaneu, de îndată ce începe ceva. Aşteptarea a ajuns să însemne astăzi pentru mulți o „pierdere de vreme”.
Într-o civilizaţie a vitezei, a repezelii, a agitaţiei continue, aşteptarea pare o plagă. Şi, în ciuda acestui fapt, viaţa noastră se consumă printre multe aşteptări. Aceeaşi atitudine nerăbdătoare îl defineşte pe omul contemporan şi în raport cu Dumnezeu. Există în popor formula: „Dă, Doamne, da’ imediat!”. Oamenii au dorinţe, le mărturisesc lui Dumnezeu în gând cu viteza fulgerului, dar lor le lipsește răbdarea să aştepte împlinirea acestora. Deci, pentru noi, oamenii secolului al XXI-lea, aşteptarea a devenit o povară. Este o povară pentru că noi nu mai ştim – un lucru pe care-l ştiau înaintaşii noştri! – că aşteptarea îşi are regulile ei: în primul rând ea trebuie făcută cu răbdare, în al doilea rând, ea trebuie făcută cu speranţă.
Trebuie făcută cu răbdare pentru că Dumnezeu nici nu întârzie, nici nu Se grăbeşte în împlinirea promisiunilor Lui, în lucrarea Sa în raport cu noi. Cu alte cuvinte, cunoaşte mult mai bine decât noi momentul oportun. Noi nu avem puterea să intuim acest moment. Şi, precum nişte copii capricioşi, devenim ţâfnoşi, dacă intervenţia Lui nu este imediată. Dumnezeu, în schimb, stăpâneşte timpul, nu Se lasă stăpânit de el, cum păţim noi, în lipsa noastră de duhovnicie. Tocmai de aceea, intervenţiile Lui în istorie sunt controlate, bine calibrate, riguros temporizate. Toate la momentul optim! Nu intervine atunci când oamenii răi îl somează, precum au făcut-o contemporanii Mântuitorului, cerându-I să Se coboare de pe cruce, dar nici nu întârzie excesiv, cum ne demonstrează istoria vieții lui Iov din Vechiul Testament.
În al doilea rând, aşteptarea trebuie făcută cu speranţă. Spune Psalmul 39, 1: „Aşteptând, am aşteptat pe Domnul… şi S-a plecat spre mine!”. Exprimarea psalmistului pare pleonastică, tautologică, dar nu este. Aşteptarea cu speranţă, oricât de îndelungată ar fi, are rezultat: Domnul „Se pleacă” spre noi. Condiţia principală, care trebuie ținută pentru ca Dumnezeu să ne îndeplinească o rugăciune, este speranţa în împlinirea ei, o anumită certitudine a inimii că Dumnezeu, în iubirea Lui, vrea ceea ce noi dorim. Spune Mântuitorul: „Toate câte le cereţi, atunci când vă rugaţi, să credeţi că le-aţi şi primit, şi {realmente} le veţi primi!” (Marcu 11, 24). În colinde așteptarea radioasă transpare cu prisosință: ,,La toată casa-i lumină, / La tot omu-i masa plină. // Cine șade-n astă casă? / Șade-o nevastă frumoasă, / La ferești cu flori domnești, / La obloace busuioace!” [La tătă casa-i lumină, în vol. Colindăm, noi colindăm. Colinde și cântece de stea, pițărăi, orații și inteludii instrumentale, jocul caprei, urări de Anul Nou (culese de Dumitru Jompan), Editura Eurostampa, Timișoara, 2002, p. 104].
Iubiţii mei fii duhovniceşti,
Ţinând cont de faptul că multe sunt dorinţele şi aspiraţiile unui om de-a lungul unei vieţi, ne întrebăm: Ce merită cu adevărat să primim? Multe dintre cererile pe care I le-am făcut lui Dumnezeu le-am uitat, unele înainte de a fi îndeplinite, altele după. Alţii s-au îndepărtat de Dumnezeu că nu le-a îndeplinit o anumită dorinţă. Timpul a trecut, şi-au păstrat răceala faţă de Dumnezeu, dar au uitat dorinţa! Există atât de multe dorinţe artificiale şi superficiale, care nici măcar nu merită să fie luate în considerare sau să jaloneze, să influențeze raportul nostru cu Dumnezeu. Traseul apropierii de Dumnezeu trebuie făcut prin aspiraţii profunde, importante, de reper, nu prin simple capricii.
Aşteptarea care nu respectă regulile vieţuirii duhovniceşti poate fi disperată, erozivă, tulburătoare, corozivă. O astfel de situaţie surprinde poetul Grigore Alexandrescu în poezia Aşteptare, în care un tânăr, la începutul unei idile de dragoste, îşi aşteaptă înfrigurat iubita la o întâlnire:
,,Acesta este ceasul… sau cel puţin soseşte, / Dar ea unde să fie? De ce nu se iveşte? Minuturi fericite sunt oare de pierdut? / Foarte puţine omul, în viaţa lui are!… Se auzi un sunet… Să ascult… Mi se pare… / Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.
Noaptea, în aste locuri, n-are deloc tăcere; / Totul se mişcă, umblă, dar toate sunt părere; Vântul, umbra mă-nşală, când crez a o vedea. / Luna aci s-arată, aci iar se ascunde: Abia câteodată, întunecul pătrunde, / Şi norii, înainte-i, se pun ca o perdea [,,Nu ştiu, dar la atâtea rele nesuferite, / Ce asupră-mi adesea se par a fi unite, // Singur amorul este izvorul fericit, / Ce fără încetare m-adapă cu uitare, // Ca undele vestite fântânei de mirare, / Prin care morţii uită că-n lume au trăit (…). // Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea, / Cătând în viaţă pacea, şi-n pace mulţumirea, // Ca râul fără nume, aş trece neştiut. / Oricât de mic e templul, dar tot îl locuieşte // Acela ce pământul şi cerul stăpâneşte: / Numai pentru-a lui slavă şi omul s-a născut! // Nădăjduiesc într-Însul; El poate să-mi arate / Un drum fără primejdii, cărări nesemănate // De asupriri nedrepte, de curse vicleneşti. / Din frunza-ntunecată a pădurii vecine, // Se întinde o umbră… cineva parcă vine… / Părere-nşelătoare, ş-acum mă amăgeşti?”].
Dar nu, văz o fiinţă… Spre mine-naintează… / Să m-arăt… de vederea-mi ea nu se spăimântează; Un strein pe aicea sfială ar avea. / Ea păşeşte, ia seama… o auz că şopteşte. Negreşit e femeie… Ce zice? Mă numeşte! / Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea”.
Bătrânul Simeon îi opune aşteptării nevrotice – specifice contemporaneităţii şi în care a derapat lumea noastră – aşteptarea radioasă, transfiguratoare, ziditoare de suflet, împlinitoare, paşnică, fundamentată pe o certitudine a inimii, născută dintr-o inteligenţă blajină. Noi, oamenii mileniului al III-lea, am pierdut sensul biblic, pozitiv al aşteptării, ca stare de umplere cu energie sfântă, de încărcare cu un dinamism mistic; există o mare bucurie în a aştepta cu dragoste. Astfel îşi aşteaptă o mamă fiul care a lipsit mult de acasă; la fel aşteaptă doi tineri momentul căsătoriei, dacă nu au consumat „cele ale căsătoriei” înainte de Taina Nunţii. Aşteptarea întru dragoste este, deci, una transfiguratoare.
Dragi fii întru Domnul,
Aşteptarea fără dragoste şi fără o „constelaţie creştină deasupra capului” poate fi un prilej de mare rătăcire interioară. Iată un astfel de caz, în meditaţia Viaţa pe un peron a lui Octavian Paler, ilustrul om de cultură român, plecat la Domnul, care a mărturisit în repetate rânduri că îşi „invidiază” mama pentru credinţa simplă ce o avea. Iată o parte din reflecţia lui:
„Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren… Eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… Altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren… Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… [„Cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren… În cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar şinele se transformă în nisip… În loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi… Destinul nu ne sileşte să ne zbatem, ne lasă să ne instalăm în starea de tranzit şi s-o trăim cât mai liniştiţi, ştiind că ea e totul… ”. Biserica ne invită să optăm pentru „aşezarea în eternitate”, cea care este – cu adevărat – „totul”]. Dar vine o zi când descoperi ceea ce ştiai de la început, că aşteptarea are valoare câtă vreme aştepţi să se întâmple ceva. Altfel, aşteptarea devine un timp gol. A aştepta aşteptarea? Ar fi absurd. Aşa ceva nu există. A aştepta aşteptarea e moarte”.
Gândirea creștină spune: Da, a aştepta aşteptarea e moarte! Dar a aştepta creşterea în iubire, devenirea din rai, este viaţă! Şi acest proces al creşterii întru iubire începe de pe acum, din această viaţă. Creştinul adevărat este un om puternic în iubire; el nu trebuie să fie un academician, nici o fiinţă însetată doar de exersarea întru raţionalitate, ci o fiinţă preocupată de exersarea în iubire. Statura noastră creştină ne este dată nu de înălţimea gândirii, ci de forţa puterii de a iubi. Zice colindul popular: „Care om îi păcătos, / Cade de pe punte jos / Cade-n iadu-ntunecat // Care om nu-i păcătos, / Trece pe punte frumos, / Trece-n raiu luminos” [Colo-n susu, mai în susu’, în vol. Colindăm, noi colindăm…, p. 67].
Reflecţia lui Octavian Paler ne mai dezvăluie ceva: faptul că stările emoţionale controlează direcţiile gândului. Pesimismul care emană din text ne demonstrează că niciodată emoţionalul nu este complet independent de raţional, iar gândirea este adeseori târâtă în jos de o simţire nedisciplinată spiritual. Dar, mai presus de toate, rămâne (pre-)dispoziţia noastră ontologică de a iubi, care trebuie prelucrată în Biserică, prin rugăciune. Steaua – din colindul popular – ne invită la o reflecție de mare adâncime filosofică; ea personificată, grăiește: „O, preaînțelepți crai, / Primiți acest grai: / Eu sunt proorocită / De Varlaam vestită, / după mine urmați, / Împărat aflați! // Iar craii grăiesc / Grai filozofesc: / O stea luminoasă, / Mult ești minunată! / Văzâdu-te pe tine / Foarte ne e bine / Că mult am așteptat / Pe noul Împărat, / Ca Lui să ne-nchinăm / Și să-L lăudăm!” [Steaua, în vol. Colindăm, noi colindăm…, p. 53].
Dragii mei creştini hunedoreni,
Știm noi oare ce se merită să ne dorim? Bătrânul Simeon a aşteptat singurul lucru vrednic de a fi dorit, singurul lucru cu adevărat preţios, pe care un muritor îl poate aştepta: întâlnirea cu Dumnezeu. I s-a dăruit întâlnirea cu un Dumnezeu făcut Prunc, mic, aparent neînsemnat, dar un Dumnezeu în care se ascundea Dumnezeirea în toată integralitatea Sa. În Acest Prunc s-au concentrat toate aşteptările patriarhilor, ale proorocilor, ale drepţilor Vechiului Testament [Textele liturgice spun frumos: „Poartă pe braţe ceea ce poorocii au văzut de departe!”. „L-a văzut cu ochii trupeşti pe Dumnezeul Cel nevăzut!”. „Ţine pe braţe pe Cel ce ţine pe braţe întreg universul”. „Cel neîncăput încape în braţele bătrânului”]. Pentru că acest bătrân a ştiut ce să-şi dorească, a primit tot ceea ce se putea primi. Iată-l pe acest bătrân neputincios în postura de reprezentant al întregii omeniri, al întregii creaţii, al întregului cosmos, în dialog cu Dumnezeirea.
Irod însă este un alt bătrân, situat la polul opus: „Iar Irod, tiranul, craiul și dușmanul, / Oastea și-o trimite, / Pe prunci de-i ucide, / De doi ani în jos, / Să taie pe Hristos. / Intră prin odaie, toți copiii taie./ Vai, în greaua noapte, câtă crudă moarte! / Sânge preacurat / Cât s-o mai vărsat! / Mamelor, nu plângeți! / Pieptul nu vi-l frângeți. / Pruncii n-or muri, / Ci s-or preamări. / A lor suflețele se vor face stele, / Luminând frumos calea lui Hristos!” [O, ce nebunie!, în vol. Colindăm, noi colindăm…, p. 150].
„Acum slobozește pe robul Tău, în pace!” – spune exclamaţia plină de conţinut a Bătrânului Simeon. Această eliberare o cere Simeon nu pentru că este obosit sau plictisit de multa-i aşteptare, ci pentru că era împlinit! Sensul aşteptării lui s-a împlinit, bucuria a primit-o. Aşteptarea bine făcută, conform exigenţelor duhovniceşti, l-a făcut pe bătrânul Simeon să dobândească o putere supranaturală: să vadă viitorul! El vede dincolo de chipul Pruncului, o „lumină spre luminarea neamurilor”. Spune colindul: „Pe-a Lui umerele / Străluceau lucefărele. / Pe degetul cel mai mic, / Inelaș mândru de-argint. / Pe degetul cel mare, / Inelaș de soare / Şi pe frunte, / Luna-i plină, / Plină de Lumină! // Și luna cu stelele / Luminează nopțile. / Soarele cu razele / Luminează zilele!” [Umblă Maica după Fiu, în vol. Colindăm, noi colindăm…, p. 43]. Nu toți cei prezenți erau capabili să vadă în privirea Pruncului lumina de dincolo de lume, să intuiască statura Lui gigantică, de Împărat al Lumii de dincolo.
Mai vede faptul că acesta este „pus spre căderea şi spre ridicarea multora”. Un mare adevăr este proclamat prin aceste cuvinte: Omul cade sau se ridică dacă Îl refuză sau Îl acceptă pe Dumnezeu. Căderea şi ridicarea lui se fac în funcţie de acceptarea sau de refuzarea lui Dumnezeu. Tocmai de aceea va fi „un semn care va stârni împotriviri”, lămurind „gândurile din inimile multora”. „Scoală-Te, Doamne, Te scoală, / Că, de când Doamne-ai dormit, / Iarba verde s-o mlăgit, / Florile s-or cotropit, / Lumea rău s-o pângărit: / Suduie ficior pe tată / Şi maica face păcate. / De-atunci nu-i mai rod în țară, / Nici în grâu, nici în secară, / Numai neghioară goală” [Acolo-n sus, la Răsărit, în vol. Colindăm, noi colindăm…, p. 56].
Fraţi creştini dreptmăritori,
Se cuvine să ne mai punem la inimă un alt mare adevăr, în contextul celor enunţate până acum: aşteptarea este o verificare a fidelităţii. Bătrânul Simeon era dăruit lui Dumnezeu. Beletristica ne prezintă multe situaţii în care soţul plecat pe front era aşteptat cu dragoste şi în curăţie de o soţie dăruită, chiar atunci când existau dubii că acesta va mai reveni. Puterea de a aştepta este o verificare a loialității noastre.
În plus, se cuvine să mai spunem că nu orice aşteptare aduce mântuirea, ci doar cea „cu pregătire”. De aceea, Sfânta noastră Biserică, înaintea marilor praznice, propune o perioadă de pregătire. Doar atunci când întâlnirea este pregătită, ea aduce pace interioară, bucurie, împlinire. Toţi vor beneficia de o întâlnire cu Dumnezeu, după moarte, dar nu pentru toţi această întâlnire va aduce „tihnă”, nici „confort psihic”, tocmai pentru că nu a fost pregătită. Perspectiva Judecăţii îngrijorează şi îl tulbură lăuntric tocmai pe omul care nu s-a pregătit pe pământ pentru ea.
Dreptul Simeon, în templu, a ieşit în întâmpinarea lui Dumnezeu. Noi înşine putem ieşi fiecare, individual, în întâmpinarea lui Dumnezeu, bineştiind că El însuşi ne caută, dar are nevoie de acordul nostru pentru a ne găsi. Formula folosită de Sfinţii Părinţi este foarte frumoasă: „Fă un pas spre Dumnezeu, şi El va face mii de paşi spre tine!”
Cea mai „nobilă” formă de aşteptare este aceea prin care Îl aştepţi pe Dumnezeu să coboare în viaţa ta. El poate face acest lucru doar dacă omul îi îngăduie. Şi – nu trebuie uitat – Dumnezeu este Cel care ne aşteaptă primul. Aşteaptă venirea fiecăruia dintre noi „întru sine”, deşteptarea interioară, luminarea, focalizarea atenţiei pe unicul lucru care ne interesează cu adevărat: mântuirea sufletului.
În final, îndemnul meu de arhipăstor, pentru Dumneavoastră, pentru toți, este să nu-L lăsați pe Dumnezeu să aștepte! Este un Oaspete Ceresc prea mare pentru a-I amâna intrarea în viața noastră. Bucuria Crăciunului să umple inimile tuturor! Harul lui Dumnezeu să vă cerceteze inimile și belșugul să nu lipsească din nicio casă în aceste zile sfinte de Sărbători! „Dă-ne, la toți, bucurie, / Amin! Doamne, slavă Ție! / La mulți ani, s-aveți folos, / De Nașterea lui Hristos!”
Sărbători fericite!
† Gurie,
Episcopul Devei şi al Hunedoarei

Pagini citate