Despre autor
Autor :
Prof. Dr. Ciprian Streza

Descriere Autor :
Profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu

Email Autor :


Adresa Autor :
Sibiu, România

Cuprins
Metadate
Numar :
1 / 2017
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Studii şi articole

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat

În triumful creștinismului după victoria lui Constantin la Podul Milvian, unii membri ai aristocrației curiale a Imperiului Roman au intrat în Biserică și au devenit episcopi creștini din secolul al IV-lea. Cei mai mulți dintre aceștia, precum Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie cel Bătrân, Sf. Grigorie de Nazianz, au fost membri ai aristocrației municipale a imperiului estic, așa-numita clasă curială. Educația lor a fost fondată pe trei valori tradiționale: patriotismul civic, devotamentul față de paideia greacă și un puternic simț al importanței legăturilor familiale și a tradiției. Implicarea Părinților Capadocieni în viața socială și politică, în acțiunile civice și patriotice, vorbește despre „aspectul uman” al sfințeniei lor, despre trecutul lor aristocratic ca premisă a conducerii creștine din secolul al IV-lea. Fiind aristocrați, ei au avut posibilitatea să aleagă o poziție de conducere în clasa lor socială, dar ei nu au făcut-o pentru că au înțeles cu atât de multă dorință că numai imperativele Evangheliei creștine pot da adevărata aristocrație, aristocrația lui Hristos.

Cuvinte-cheie:
Părinţi Capadocieni, conducerea creştină, episcop, patriotism civic, aristocraţie creştină, Capadocia

Articol intreg

Călugărul ca episcop: devotament şi angajament social creştin în Capadocia secolului al IV-lea
Prof. Dr. Ciprian Streza

Când se vorbeşte îndeosebi despre sfinţi şi mai ales despre sfinţii capadocieni se doreşte evidenţierea mai cu seamă a sfinţeniei vieţii lor, a importanţei, profunzimii şi diversităţii operelor lor, a activităţii lor sociale şi caritative. Adesea însă se ignoră latura umană, latura văzută a sfinţeniei lor, aspect care poate fi un îndemn puternic la imitarea vieţii lor.
În prezentul studiu vor fi luate în discuţie doar câteva aspecte „civice” ale vieţii părinţilor capadocieni, fiind analizat şi descris aici contextul social şi politic în care au trăit aceste mari personalităţi ale Bisericii dar şi modul cum s-au raportat ele la toate problemele civice ale acelor vremuri.
Adesea se uită sau nu este cunoscut faptul că Părinţii capadocieni proveneau din familii aristocratice, aparţinând aşa zisei clase curiale, termen care vine de la co + viria, însemnând „adunare de bărbaţi” şi indicând o clasă socială care avea în stăpânirea ei un număr semnificativ de oameni. În fiecare oraş însemnat al iImperiului Roman existau honorati, conducătorii locali care erau aleşi din clasa curială, din aristocraţia locală.
O familie curială era caracterizată prin accentul pe care îl punea pe trei valori tradiţionale distincte, şi anume: pe patriotismul civic, pe devotamentul faţă de cultura şi educaţia greacă şi pe importanţa legăturilor de familie şi a tradiţiei.
În cele ce urmează vor fi luate în discuţie atitudinile civice şi reacţiile a trei dintre marii capadocieni: cei doi Grigorie, episcopi de Nazianz, şi Sfântul Vasile cel Mare. Cei trei sunt reprezentativi pentru un fenomen extrem de important petrecut în secolul al IV-lea când clasa curială a dat Bisericii creştine o serie de personalităţi importante, precum: Sfântul Grigorie Taumaturgul, Amfilohie de Iconium, Firmilian al Cezareei şi Ambrozie al Mediolanului. Este interesant de observat modul în care aceşti episcopi aristocraţi au reuşit să „creştineze” cele trei valori tradiţionale ale clasei sociale în care au fost crescuţi.
Prima dintre cele trei caracteristici definitorii ale clasei curiale este patriotismul civic. Episcopul unei metropole din Capadocia din secolul al patrulea care şi provenea din clasa curială nu putea renunţa la valorile sociale ale contextului în care el a apărut. Patriotismul civic putea fi arătat prin implicarea în vaste proiecte de construcţii şi prin intervenţia în viaţa politică a vremii.

1. Patriotismul civic al celor doi Grigorie de Nazianz

Tatăl Sfântului Grigorie Teologul a devenit episcop în Nazianz la scurtă vreme după ce a fost botezat, iar după o bogată şi impresionată activitate în localitatea natală el s-a mutat la cele veşnice în anul 374, dar nu înainte de a fi ridicat o frumoasă biserică şi de a fi rânduit un preot pentru ea, adică pe însuşi fiul său, după cum o spune Sfântul Grigorie Teologul într-o epigramă funerară scrisă în cinstea tatălui său.
Este interesant de remarcat faptul că atât tatăl, cât şi fiul erau mândri, în sensul patriotismului civic al clasei curiale, de a fi putut ridica un „locaş despre care nu se poate tăcea şi care depăşea în mărime pe multe alte locaşuri, iar în frumuseţe aproape pe toate”. Această biserică nu a fost în mod simplu doar o sursă de bucurie şi mândrie a clasei curiale, cât mai ales un prilej de faimă şi de prestigiu pentru întregul oraş Nazianz, după cum o spune Grigorie cel tânăr în cuvântarea funebră scrisă în cinstea tatălui său: „Cum ar putea cuvântul să spună pe scurt lucrarea făcută în atâta timp, cu atâta efort şi cu atâta îndemânare? Sau atât ar fi suficient de spus că din atâtea alte multe clădiri, atât private, cât şi publice, doar aceasta singură a putut să ne facă cunoscuţi printre cei mai mulţi…”
Foarte important este faptul că bătrânul episcop nu doar a plătit din propriul său buzunar toate cheltuielile pentru ridicarea acestui impresionant locaş de cult, dar a oferit din sânul familiei sale şi slujitor pentru această frumoasă biserică, hirotonindu-l în acest scop pe fiul său: „Deoarece era nevoie de preot, şi pe acesta l-a dăruit [bisericii] din casa sa…” Mărinimia lui sufletească, percepută în mod cert în Nazianz ca patriotism civic, l-a făcut să slujească atâţia ani la altarul acestei biserici fără să fie remunerat, fapt imitat apoi şi de fiul său.
Mai toate clădirile, din marile metropole ale Imperiului Roman au fost ridicate nu din taxe, ci din banii personali ai membrilor aristocraţiei municipale, care dintr-o profundă responsabilitate civică şi patriotică, dar şi dintr-o mare dorinţă de ridicare a prestigiului oraşului, se implicau în construirea de teatre, şcoli, hipodromuri, băi, apeducte şi, mai apoi, şi de biserici. Thomas Kopecek este de părere că, în Nazianz, ridicarea acestui locaş de cult, de care erau atât de mândri atât tatăl şi fiul, „a fost un proiect pe cât de curial şi patriotic, pe atât de creştin”. Oferind din resursele personale banii pentru ridicarea locaşului de cult, bătrânul Grigorie introducea în viaţa lui clericală valorile şi formele de comportament ale clasei curiale din care provenea şi, la fel cum ceilalţi aristocraţi ai oraşului au devenit renumiţi pentru clădirile ridicate, tot la fel şi fostul „curialis”, ajuns acum episcop, a înţeles să ridice un locaş de cult lui Dumnezeu, arătându-şi totodată generozitatea aristocratică şi ridicând astfel şi faima oraşului.
Mândria cu care Sfântul Grigorie Teologul relatează viaţa şi realizările „aristocratice” ale tatălui său trebuie să fie înţelese din perspectiva patriotismului curial atât de răspândit şi de apreciat în Capadocia secolului al IV-lea. Relatarea este făcută mai mult în termeni „curiali” decât creştini, un semn că şi după creştinare, cei doi mari capadocieni au continuat să acţioneze şi să gândească conform tradiţiei patriotice curiale în care au fost crescuţi şi educaţi, dând tuturor de înţeles că Biserica are un cuvânt de spus cu privire la toate aspectele politice şi sociale ale unei metropole.
Acest fapt va fi demonstrat în alte două momente de criză ale istoriei oraşului Nazianz, când cei doi episcopi se vor implica cu mult zel în viaţa politică a vremii lor. Astfel, în anul 373 sau 374 o mare tulburare a apărut în metropola păstorită de cei doi Grigorie ca urmare a unui edict al guvernatorului provinciei prin care erau impuse taxe grele asupra cetăţenilor metropolei Nazianz. Problema pare să fi fost foarte serioasă din moment ce însuşi guvernatorul şi-a anunţat vizita în oraşul nesupus. Cetăţenii au apelat atunci la patriotismul tânărului Grigorie cerându-i să intervină pe lângă guvernator. Ştiindu-l creştin pe acesta şi aşteptându-l să vină duminica la biserică, marele ierarh şi-a pregătit o cuvântare (Oratio 17) prin care să obţină din partea guvernatorului rezolvarea problemelor sociale ale metropolei păstorite de el şi tatăl său. Este impresionant modul în care Sfântul Grigorie Teologul ştie, în biserică, într-o predică să folosească argumentaţie eminamente creştină pentru a obţine un rezultat patriotic, specific clasei curiale din care provenea. Astfel, după o scurtă introducere în care predicatorul aduce o serie de exemple din Sfânta Scriptură despre întristarea sufletească şi despre mângâierea care vine de Sus, Sfântul Grigorie se adresează cetăţenilor oraşului Nazianz arătându-le că suferinţele care au venit asupra lor sunt îngăduite de Stăpânul lumii, de Dumnezeu Însuşi, Care lucrează şi prin stăpânitorii acestei lumi trecătoare. Sugerând ascultare faţă de cel care poartă sabia din încredinţarea lui Dumnezeu, cu mult tact şi fineţe oratorică tânărul ierarh ştie să câştige atenţia celui căruia îi era adresată în ultimă instanţă această omilie. Astfel, în ultima parte a cuvântului său, Sfântul Grigorie îl interpelează la persoana a II-a singular pe guvernator, atrăgându-i atenţia că Dumnezeu, Stăpânitorul cel adevărat al acestei lumi este bun şi milostiv şi că un slujitor al Lui, dacă îi imită bunătatea şi mila, va fi o icoană vie a lui Dumnezeu pe pământ şi va dobândi mântuirea. Pentru a-l convinge pe guvernator să fie milostiv, Sfântul Grigorie îl roagă în numele lui Hristos, în numele a tot clerul şi poporul, în numele tatălui său, dar şi în numele său propriu să cruţe oraşul arătând milă şi îndurare. Nu se ştie dacă această omilie a avut succes, însă din cuprinsul ei se poate limpede vedea patriotismul curial al luminatului ierarh exprimat printr-o admirabilă argumentaţie creştină.
Opt ani mai târziu, în anul 382, o criză socială mult mai puternică avea să cuprindă oraşul Nazianz. Cetăţenii lui se revoltă din nou împotriva unor taxe şi impozite mult prea mari. Sfântul Grigorie Teologul menţionează acest eveniment în unele din epistolele sale (Ep. 141-142), vorbind însă nu despre taxe, ci despre un edict al guvernatorului care prevedea pierderea statutului municipal al Nazianzului şi distrugerea statuilor acestuia, şi care i-a determinat pe unii cetăţeni tineri ai oraşului său să se revolte. Guvernatorul a ameninţat atunci cu distrugerea completă a oraşului (Ep. 141, 6b-9), fapt care i-a alarmat pe aristocraţii (curiales) ai oraşului care au apelat la patriotismul Sfântului Grigorie, de curând revenit de la Constantinopol, rugându-l să intervină pe lângă bunul său prieten, guvernatorul Olympius. Acesta o face, adresându-i două scrisori prietenului său Olympius, însă nu din calitatea sa de ierarh, ci mai curând din cea a unui cetăţean aristocrat şi patriot. Tonul este mult diferit de cel folosit cu opt ani înainte în criza socială din 373-374, căci acum Sfântul Grigorie nu se mai străduieşte să îşi îmbrace discursul patriotic în haina argumentaţiei creştine. În Epistola 141 el se identifică cu aristocraţia oraşului şi pledează direct din această poziţie, articulându-şi astfel cererile: „Cinsteşte dar pe toţi cetăţenii care te roagă, atât pe curiales (πολιτευτὰς), cât şi pe honorati (ἀξιωματικοὺς), şi ia seama că suferinţa pe toţi îi atinge (afectează), chiar dacă tac în faţa mărimii puterii tale, plângând ca şi cum ar fi copleşiţi de ape. Cinsteşte şi părul nostru cărunt, căci ar fi un lucru greu de suportat dacă am avut odată marele oraş [Constantinopol] iar acum să nu mai avem nici un oraş, iar sub stăpânirea ta biserica pe care am zidit-o lui Dumnezeu să devină locaş pentru animale, iar iubirea noastră pentru frumos să fie distrusă”.
Prin toate aceste argumente, Sfântul Grigorie vrea să îşi impresioneze prietenul arătând suferinţa pe care o va aduce întregii clase curiale distrugerea oraşului. Când vorbeşte însă la persoana întâi plural, autorul scrisorii se referă literal la un plural, şi anume la el şi la tatăl său care au construit frumosul locaş de cult din Nazianz. Mândria patriotică a celor doi Grigorie pentru frumuseţea locaşului de cult se doreşte să fie un argument forte care să impună guvernatorului respect pentru cetăţenii oraşului pe care vrea să îl distrugă. Scrisoarea se încheie cu un apel creştin adresat guvernatorului de a răspunde cererilor clasei curiale din Nazianz după ce a analizat ce ar fi mai bine pentru reputaţia sa ca şi conducător în lumea aceasta şi ce i-ar fi mai de folos pentru lumea viitoare.

2. Sfântul Vasile cel Mare şi patriotismul civic

La fel ca şi Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Vasile cel Mare provenea dintr-o familie curială şi a fost crescut şi educat în spiritul aceleaşi tradiţii a familiilor aristocratice din Capadocia, pentru care patriotismul şi implicarea în viaţa metropolei erau valori fundamentale ale existenţei cotidiene. Toată viaţa marelui ierarh din Cezareea Capadociei a fost plină de evenimente care au pus la grea încercare patriotismul şi devotamentul faţă de ţara şi oamenii pe care i-a păstorit.
Astfel, în iarna anului 371-372 împăratul arian Valens a vizitat Cezareea şi din motive politice, economice, dar şi religioase a împărţit Capadocia în două provincii mai mici, în Capadocia I cu capitala la Cezareea, şi Capadocia II, cu capitala la Tyanna. Dat fiind faptul că această împărţire a determinat şi un transfer dintr-o capitală în alta a unui mare număr de aristocraţi şi funcţionari publici, toată clasa curială a Cezareei s-a revoltat şi unii dintre ei au şi părăsit oraşul şi s-au retras la proprietăţile lor de la ţară.
În momentul când s-a anunţat împărţirea Capadociei, Sfântul Vasile nu era în Cezareea şi primii care i-au cerut ajutorul au fost aristocraţii oraşului. Problema era foarte delicată, iar marele ierarh şi-a propus să meargă personal la curtea imperială, însă noua împărţire teritorială ameninţa şi jurisdicţia sa asupra celor mai importante oraşe ale provinciei intrate după rearondare sub păstorirea episcopului arian Antim de Tyanna. Bolnav şi suferind, fără sprijin din nici o parte, Sfântul Vasile alege să scrie o serie de scrisori unor personalităţi importante de la curtea imperială. Primul căruia i se adresează este Martinian, un oficial de înalt rang, originar din Capadocia, care avea curând să ajungă prefect al Romei. Scrisoarea 74 care îi este adresată lui este redactată în cel mai autentic stil curial. Limbajul elevat, argumentarea precisă şi folosirea repetată a substantivului patrie alături de multe motive şi teme luate din mitologia greacă vorbesc mai curând despre un expeditor civil aristocrat mânat de zel patriotic decât despre un episcop creştin:
„Dar, în definitiv, de ce scriu acum, când trebuia să mă aflu lângă Tine? Pentru că Patria mea întristată mă constrânge să merg spre ea. Căci nu cred, Prea Bunule, că nu ştii cât a avut ea de suferit: ca pe un nou Penteu al Tebei, demonii înşişi, ca nişte menade cu adevărat, au sfâşiat-o. Au împărţit-o şi iarăşi o împart [sfâşie] ca doctorii cei răi, care agravează rănile [bolnavului] prin neştiinţa [ignoranţa] lor. Iar pentru că suferă de pe urma acestor dezbinări, Patria trebuie tratată ca un bolnav. Mi-au scris în grabă concetăţenii şi este nevoie să mă întorc repede, nu ca şi cum ar avea vreun folos din aceasta, ci pentru a evita reproşul lipsei mele [de la datorie]. Tu ştii că cei care sunt la necaz uşor înclină a spera şi uşor înclină a blama, incriminând întotdeauna ceea ce se neglijează.
De fapt tocmai pentru acest motiv aş vrea să Te întâlnesc şi să-mi spun părerea, mai bine zis, să Te rog să găseşti vreo soluţie îndrăzneaţă şi vrednică de inteligenţa Ta, şi să nu treci cu vederea patria noastră îngenunchiată, ci să Te arăţi la Curte şi să le spui deschis să nu creadă că au două provincii în loc de una. Căci ei n-au adăugat dintr-o altă ţară teritoriu ca să facă o nouă provincie, ci au făcut ca unul care are un cal sau un bou, pe care îi taie în două, crezând că astfel are doi cai sau doi boi, în loc de unul. Dar acum nu numai că n-are doi, ci a nimicit şi singura vietate pe care o avea. Spune, dar, dregătorilor celor mari să nu «înmulţească» şi imperiul în felul acesta, pentru că puterea nu constă în număr, ci în fapte. Căci credem că unii fac acest lucru poate din necunoaşterea adevărului, alţii pentru a nu supăra pe cineva cu vorbele, alţii pentru că nu le pasă, trecând cu vederea cele întâmplate. Dacă ai putea intra la împărat ar fi cel mai bun dintre lucruri şi ar fi conform cu toate principiile tale de viaţă. Dacă însă acest lucru ţi-ar fi peste mână, fie că n-ar fi potrivit momentul sau ar fi la mijloc vârsta, care, cum zici Tu, adesea însoţeşte lenevia, atunci să nu-ţi fie greu măcar să scrii.
Iar dacă Te vei hotărî să fii patriei în ajutor, prin scris, atunci să fii atent mai întâi să nu laşi la o parte nimic din ceea ce-ţi stă în putere, iar mai apoi prin singur faptul că te alături suferinţei lor este de ajuns pentru a le aduce mângâiere celor aflaţi în suferinţă. Dacă ai fi putut să fii de faţă pentru ca să poţi vedea cu ochii proprii tristeţea noastră! Aşa poate, mişcat prin evidenţa clară a faptelor ai scoate şi tu un strigăt demn de nobleţea Ta, dar şi de tristeţea oraşului…”.
Este evident faptul că Sfântul Vasile îşi mărturiseşte simpatia şi sprijinul faţă de aristocraţii din Cezareea, ca unul ce făcea parte din această clasă socială, şi descrie toate încercările prin care ea trebuie să treacă odată cu împărţirea nejustă a Capadociei. Învăţatul arhiereu nu doar că nu îi condamnă pe cei care au preferat să se retragă din oraş la proprietăţile lor din provincie mai curând decât a se muta în Podandos, noua capitală a provinciei Cezareea II, localitate pe care o ironizează comparându-o cu Keades sau cu iadul caraonian, prilej însă de a-şi afirma încă o dată cu mândrie ataşamentul faţă de patria natală şi faţă de oraşul în care a crescut şi a studiat. Astfel, spre sfârşitul scrisorii el se lamentează că prin nedreapta împărţire a provinciei „acele întruniri, cuvântări şi discuţii ale oamenilor celebri din agoraua noastră, şi tot ceea ce a făcut altădată vestit oraşul nostru, ne-au părăsit. De acum tot mai rar se vor putea vedea plimbându-se prin oraş vreun om cult sau mare orator, aşa cum era cazul altădată la Atena, unde nu apăreau cetăţeni certaţi cu omenia sau cu mâinile necurate. În locul lor a intrat ignoranţa ca la sciţi sau la masageţi. Nu se mai aude azi decât un singur strigăt, acela al agenţilor de dări, precum şi al celor biciuiţi de ei. Porticele halelor redau acum şi de-o parte şi de alta ecoul lor lugubru, oftând parcă de tristeţea vremurilor de azi.
Gimnaziile închise şi nopţile neiluminate nu ne îngăduie să ne mai gândim la altceva decât la frica de viaţă. Căci nu-i mic pericolul ca îndată după retragerea de pe străzi a dregătorilor, totul să se prăbuşească, parcă ar fi un cutremur general. Ce cuvântare ar fi în stare să descrie această nenorocire? Unii au pornit-o la fugă, o parte din consilieri (şi nu cei mai slabi) au preferat exilul pe viaţă decât să meargă la Podandos. Când vorbesc de Podandos mă gândesc la o localitate pe care lacedemonienii o numesc Keades, sau la o prăpastie a naturii, cum poate ai mai văzut undeva în lume, o localitate de iad caronian, iscodită vrând-nevrând pentru a designa aceste paragini, care exală un aer nesănătos”.
Această frumoasă şi impresionantă scrisoare care e plină de vibraţie patriotică, cu iz însă de elegie antică a fost scrisă de un episcop ce era şi monah şi cu toate că în alte scrieri Sfântul Vasile vorbeşte de imperativul căutării patriei cereşti, aici el îşi arată devotamentul patriotic specific clasei sociale din care provenea. Precum Sfântul Grigorie Teologul, mesajul său pare pur civic şi patriotic, foarte puţin sau deloc creştinat, fapt însă care denotă fineţea spirituală şi simţul acut al realităţilor care l-au făcut să îşi adapteze argumentaţia la nevoile momentului şi, mai ales, la cultura şi la spectrul politic şi cel social din care provenea cel căruia îi era adresată scrisoarea.
Epistolele 75 şi 76 vorbesc despre acelaşi efort patriotic entuziast al Sfântului Vasile de a salva provincia Capadocia. Prima din ele (Epistola 75) este adresată lui Aburgius, un capadocian aflat şi el la curtea imperială, şi cea de a doua lui Sofronie, un magister officiorum al împăratului Valens (Epistola 76). În ambele scrisori, ierarhul din Cezareea descrie şi deplânge situaţia aristocraţiei oraşului silite să îşi părăsească averile şi să ia drumul exilului, dar şi împuţinarea populaţiei capitalei. Argumentele Sfântului Vasile sunt cele ale unui mare patriot, dar în cele două scrisori el a simţit nevoia să apeleze şi la autoritatea sa de episcop pentru a-şi convinge interlocutorii să acţioneze pentru salvarea ţării sale. Astfel, pe Sofronie îl îndeamnă să salveze Cezareea, folosind „puterea” dată lui de Dumnezeu, iar lui Aburgios îi adresează cuvinte mult mai grele, arătându-i că: „Patria care te-a născut şi te-a crescut a ajuns azi într-o stare atât de deplorabilă, ca în vechile povestiri, încât niciunul din cei care au cunoscut-o altădată foarte bine şi care ar veni acum în ea n-ar mai recunoaşte-o, atât de pe neaşteptate s-a schimbat într-o pustietate. Dintre slujbaşii publici mulţi au fost îndepărtaţi încă de mai înainte, iar acum de curând aproape toţi au fost duşi într-un sat cu numele Podanda. Despărţiţi între ei prin această transferare, cei ce au rămas pe loc au căzut într-un fel de deznădejde extremă, într-o descurajare atât de mare, încât de-acum oraşul nu mai are decât câţiva locuitori şi ţinutul întreg a devenit un fel de singurătate îngrozitoare. Spectacol lamentabil pentru prietenii noştri, dar care a adus multă bucurie şi voie bună pentru duş­mani, care de multă vreme unelteau la căderea noastră.
Cine să ne mai întindă acum o mână de ajutor? Cine să mai verse, dar, vreo lacrimă de durere, dacă nu inima Ta blândă, Tu care împărtăşeşti până şi suferinţele unui oraş străin, ca să nu mai vorbim de ale celui în care te-ai născut? Aşadar, dacă mai poţi face ceva, arat-o acum pentru noi, în necazul care ne apasă! Ai doar de la Dumnezeu mare trecere în faţa celor mari: Nici o clipă nu Te-a uitat, ci Ţi-a dat multe dovezi de bunăvoinţă. Ε nevoie doar să te hotărăşti să pui la inimă toată grija pentru noi şi să faci uz de toată autoritatea pe care o ai, spre a veni în ajutorul concetăţenilor Tăi”.
E greu de imaginat o autoritate episcopală mai dinamică şi mai implicată în social şi în politic decât cea pe care a exercitat-o Sfântul Vasile în Capadocia vremii sale. În mod cert marele ierarh o face aceasta având în vedere nu doar apărarea patriei, dar şi a jurisdicţiei sale.
Un alt prilej în care Sfântul Vasile îşi arată patriotismul este intervenţia şi lupta lui împotriva sistemului de taxe şi impozite ce apăsa provincia Capadocia la sfârşitul secolului al IV-lea. Astfel, după numărul impresionant de scrisori datate în anul 372 se poate deduce faptul că împărţirea teritorială a Capadociei a adus cu sine şi o înmulţire, dar şi o creştere a taxelor şi impozitelor aplicate tuturor claselor sociale. În Epistola 83 Sfântul Vasile face aluzie la sfâşierea teritorială suferită de patria sa şi încearcă să pledeze în faţa unui cenzor sau agent fiscal să trateze proprietatea unui prieten apropiat ca şi cum ar fi a sa proprie, îndemnându-l astfel:
„Dar pentru că Dumnezeu te-a chemat la o slujbă, în care se poate da dovadă de iubire faţă de oameni şi prin care se poate ridica Patria noastră, care s-a pustiit de tot, cred potrivit să dau bunătăţii Tale sfatul ca, în nădejdea răsplăţii dumnezeieşti, să binevoieşti a Te arăta destul de omenos, ca să Te poţi arăta vrednic de o faimă nemuritoare şi să moşteneşti odihnă veşnică, pentru că le vei fi uşurat sarcinile celor care au fost apăsaţi”.
Este vizibil aici modul cum Sfântul Vasile ştie să îmbine argumentaţia politică greco-romană cu cea creştină, promiţând cenzorului în schimbul milei arătate faţă de prietenul lui atât bună reputaţie, cât şi pace eternă şi odihnă veşnică, şi asta în schimbul scutirii de taxe!
Acţiunile patriotice ale episcopului din Cezareea nu s-au oprit însă aici. Situaţia din capitala provinciei a devenit după 372 extrem de grea în condiţiile în care foarte mulţi aristocraţi au părăsit oraşul, iar fondurile din taxele ce trebuiau adunate deveneau tot mai mici. Criză fiscală a izbucnit atunci când suma care trebuia strânsă din taxa collatio lustralis nu a ajuns la nivelul la care o cerea guvernatorul provinciei. Atunci Sfântul Vasile a intervenit în forţă, cerând în primul rând tuturor cetăţenilor oraşului să contribuie la strângerea acestor fonduri, iar în al doilea rând, punând presiune pe aristocraţii care au părăsit Cezareea de a se întoarce la casele lor şi de a-şi plăti dările. Acţiunea sa se încheie cu această scrisoare adresată unui compulsor, unui cenzor pe care îl roagă să îngăduie prelungirea perioadei de strângere a taxei:
„Greutatea strângerii aurului pentru confecţionarea hainelor militare o cunoaşte prea cinstia Ta mai bine decât oricine, iar în sărăcia noastră n-am nici un alt martor decât pe Tine care, datorită marii iubiri ce o arăţi oamenilor, ai dovedit şi pentru mine înţelegere, arătându-mi tot ajutorul posibil, fără ca vreodată să-ţi schimbi blândeţea liniştitoare a atitudinilor de teama ameninţărilor celor puternici.
Întrucât, dar, din întreaga sumă ne mai rămâne doar o cantitate mică de aur şi întrucât pe acesta trebuie să-l strângem printr-o contribuţie la plata căreia am făcut apel la întreg oraşul, rog blândeţea Ta să amâne planul acestei operaţii până ce vom fi înştiinţat şi pe cei care locuiesc în afara oraşului, pentru că, după cum bine ştii, cei mai mulţi din dregători lucrează la ţară. Dacă, deci, se îngăduie ca din aurul strâns să se trimită cu atâtea livre mai puţin (adică tocmai atâta cât trebuie plătit), te rugăm să ne faci cunoscut, urmând ca restul să-1 trimitem mai târziu. Dacă, dimpotrivă, e absolut necesar ca întreaga sumă să se verse deodată în trezorerie, măcar scadenţa să fie amânată, aşa cum am amintit înainte”.
Cu toată implicarea Sfântului Vasile în toate problemele politico-sociale ale vremii sale, paradoxal, au existat şi membri ai aristocraţiei locale care au afirmat contrariul. Acest fapt rezultă din Epistola 94 scrisă lui Ilie, guvernatorul provinciei Capadocia I, în perioada ce a urmat imediat după împărţirea provinciei.
Din argumentaţia marelui ierarh se pot desprinde care erau acuzaţiile aduse împotriva lui de calomniatori, probabil nişte curiales, atraşi probabil de arianism, care vedeau în ortodoxia Sfântului Vasile cauza dezastrului şi a decăderii provinciei. Ei au înfăţişat guvernatorului toate acţiunile ierarhului din Cezareea ca fiind ale unui om lipsit de patriotism, care, prin zelotismul său, a subminat interesele statului.
Răspunsul Sfântului Vasile este magistral şi prezintă toată activitatea sa ca fiind izvorâtă din valorile tradiţionale ale patriotismului clasei aristocratice din care făcea parte:
„Căci aş vrea să întreb pe cei care sâcâie mereu urechile Tale loiale: ce greşim noi faţă de Stat, sau ce fel de interes obştesc, mic sau mare, se nesocoteşte dacă noi ne administrăm singuri Bisericile? Afară, poate, de cazul că ar putea spune cineva că aducem prejudicii statului atunci când ridicăm Dumnezeului nostru câte un lăcaş de rugăciune mai spaţios, cu câteva locuinţe în jurul lui, din care una mai arătoasă rezervată episcopului, iar celelalte mai modeste pentru slujbaşii bisericeşti din subordine, aşa cum se petrec lucrurile, de alt­fel, şi în viaţa de stat.
Pe cine nedreptăţim noi oare când construim hoteluri şi aziluri pentru străinii care vin pe la noi în trecere şi care au vreo suferinţă de tămăduit ? Sau, în sfârşit, când facem aşezăminte trebuitoare uşurării lor, cu infirmieri, doctori, animale pentru povară, cu personal auxiliar? Căci a fost nevoie, într-adevăr, să mai prevedem aici şi multe feluri de meserii şi ateliere necesare vieţii, precum şi tot ceea ce mintea omenească a putut născoci pentru menţinerea unei vieţi onorabile. În fine şi alte spaţii pentru diferite munci manuale; lucruri care în totalitatea lor sunt o adevărată podoabă pentru oraşul nostru şi un temei de mândrie pentru guvernatorul nostru, căci şi asupra lui se revarsă buna faimă a acestor lucrări”.
Argumentaţia Sfântului Vasile este convingătoare. Cu o deferenţă deosebită, dar şi cu o demnitate rar întâlnită, el justifică importanţa umanitară şi culturală a acţiunilor sale: Care curialis ar putea susţine că un om care a făcut atât de multe lucruri prin care a crescut faima oraşului şi a guvernatorului ar putea fi văzut ca unul lipsit de patriotism? Logica argumentării este impecabilă: construirea de clădiri a fost modul în care toţi strămoşii acestor acuzatori, dar şi ai Sfântului Vasile şi-au exprimat patriotismul. De aceea guvernatorul este rugat să fie ca Alexandru Macedon care nu pleca urechea spre calomnii. Se pare că acesta a ascultat sfatul marelui ierarh şi şi-a pierdut postul, poate şi din pricină de a nu fi fost destul de vigilent. Aşa se explică de ce Sfântul Vasile a intervenit mai apoi pe lângă magistrul Sofronie în favoarea acestui dregător „care a făcut pentru provincia Capadocia doar în câţiva ani ceea ce alţii n-au reuşit să facă în mulţi ani”.
Ca o concluzie la această scurtă analiză privind patriotismul civic al părinţilor capadocieni se poate afirma că implicarea lor în viaţa politică şi cea socială a vremii lor a fost determinată în primul rând de educaţia şi tradiţia aristocratică a familiilor din care proveneau, însă pe acest fond curial s-au altoit valorile şi imperativele Evangheliei. Fenomenul a fost unul des întâlnit în Imperiul Roman al secolului al IV-lea, când tot mai mulţi curiales au fost înlocuiţi de episcopi şi clerici ce proveneau din această clasă socială, pentru ca în secolul al VI-lea episcopii să devină adevăraţii reprezentanţi ai oraşelor, înlocuind pe reprezentanţii clasei curiale în adunările provinciale.
Analiza făcută vrea să scoată în evidenţă latura umană a sfinţeniei Părinţilor capadocieni, care au ştiut şi au putut cu ajutorul harului să pună în lucrare darurile primite prin educaţie din familiile lor, să facă din conduita lor aristocratică un mod de conducere şi păstorire a Bisericii. Ceea ce au lăsat ei în urmă, atât din punct de vedere spiritual, cât şi material, este impresionant, însă cel mai important lucru este că ei nu au ales cariera strălucită la care aveau acces prin educaţie şi prin clasa socială din care proveneau, ci au înţeles că imperativele Evangheliei pot dărui omului adevărata aristocraţie, cea a lui Hristos Domnul Cel răstignit şi înviat, căci „nu numirile (titlurile) sunt cele care ne mântuiesc, o spune Sfântul Vasile într-una din epistolele sale, ci alegerile (pe care le facem) şi dragostea adevărată către Cel Care ne-a zidit”.

Pagini citate