Despre autor
Autor :
Pr. Conf. Dr. Nicolae Moşoiu

Descriere Autor :
Conferențiar al Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Andrei Şaguna" din cadrul Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu.

Email Autor :
-

Adresa Autor :
-

Cuprins
Metadate
Numar :
4 / 2015
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Actualitatea Bisericeasca si Ecumenica

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat
Articol intreg

Capitolul IV. Biserica: în ṣi pentru lume
A. Planul lui Dumnezeu pentru creaţie: Împărăţia
58. Motivul misiunii lui Iisus este exprimat succint în cuvintele: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dăruit pe Fiul Său cel Unul-Născut” (In 3,16). Astfel, prima și cea mai importantă atitudine a lui Dumnezeu pentru lume este iubirea pentru fiecare copil, femeie sau bărbat care a fost vreodată parte a istoriei omenirii, și, bineînțeles, pentru toată creația. Împărăția lui Dumnezeu, pe care Iisus a propovăduit-o prin revelarea Cuvântului lui Dumnezeu în parabole, și pe care a inaugurat-o prin faptele Sale pline de putere, în special prin taina pascală a morții și a Învierii Sale, este împlinirea ultimă a întregului univers. Biserica a fost dorită de Dumnezeu, nu pentru Sine, ci ca să slujească planului divin de transformare a lumii. Astfel, slujirea (diakonia) ține de însăși ființa Bisericii. Documentul de studiu „Biserica și lumea” descrie această slujire astfel: „Ca trup al lui Hristos, Biserica participă la taina divină. Ca taină, ea Îl revelează pe Hristos lumii prin propovăduirea Evangheliei, prin săvârșirea tainelor (mysteria) și prin dezvăluirea noutății vieții date de El, anticipând astfel Împărăția deja prezentă în El”.
59. Misiunea Bisericii în lume este să propovăduiască tuturor oamenilor, prin cuvânt și faptă, Vestea cea Bună a mântuirii întru Iisus Hristos (cf. Mc 16, 15). Evanghelizarea este, astfel, una dintre cele mai importante sarcini ale Bisericii în supunerea față de porunca lui Iisus (cf. Mt 28, 18-20). Biserica este chemată de Hristos în Sfântul Duh să dea mărturie despre reconcilierea, tămăduirea și transformarea creației venite de la Tatăl. Prin urmare, un aspect constitutiv al evanghelizării este promovarea dreptății și a păcii.
60. Astăzi, creștinii sunt mai conștienți de gama largă de religii diferite, altele decât cea proprie, și de adevărurile și valorile pozitive pe care le conțin. Aceasta prilejuiește creștinilor o amintire a pasajelor scripturistice în care Iisus Însuși vorbește în mod pozitiv despre cei care erau „straini” sau „ceilalți” în relație cu ascultătorii Săi (Mt 8, 11-12; Lc 7, 9; 13, 28-30). Creștinii recunosc libertatea religioasă ca una din dimensiunile fundamentale ale demnității umane și, în iubirea milostivă cerută de Hristos Însuși, caută să respecte această demnitate și să intre în dialog cu ceilalți, nu numai pentru a împărtăși bogățiile credinței creștine, ci și pentru a aprecia orice element de adevăr și bunătate prezent în alte religii. În trecut, când se propovăduia Evanghelia celor care nu o auziseră încă, nu se arăta întotdeauna respect religiilor lor. Evanghelizarea trebuie să îi respecte întotdeauna pe cei care au alte credințe. Împărtășirea veștii pline de bucurie a adevărului reveleat în Noul Testament și invitarea celorlalți la plinătatea vieții în Hristos sunt o expresie a dragostei pline de respect . În contextul contemporan de creștere a conștiintei pluralismului religios, posibilitatea mântuirii celor care nu cred în mod explicit în Hristos și relația între dialogul interreligios și propovăduirea că Iisus este Dumnezeu au devenit tot mai des subiecte de reflecție și discuție între creștini.
Răpunsul ecumenic la pluralismul religios
Divergențe serioase în interiorul și între biserici legate de aceste probleme persistă. Noul Testament învață că Dumnezeu voiește mântuirea tuturor (cf. 1 Tim 2, 4) și, în același timp, că Iisus este Unicul Mântuitor al acestei lumi (cf. 1 Tim. 2, 5 și FA 4, 12). Ce concluzii se pot trage din aceste învățături biblice privind posibilitatea mântuirii celor care nu cred în Iisus Hristos?Unii susțin că, în modalități cunoscute de Dumnezeu, mântuirea în Hristos prin puterea Sfântului Duh este posibilă pentru cei care nu împărtășesc explicit credința creștină. Alții nu văd cum acest punct de vedere corespunde pasajelor biblice legate de necesitatea credinței și a Botezului pentru mântuire. Diferențele cu privire la acest aspect vor avea un impact asupra felului în care se înțelege și se pune în practică misiunea Bisericii. În contextul contemporan de creștere a conștiintei vitalității diferitelor religii din întreaga lume, cum ar putea să ajungă bisericile la o mai mare convergență cu privire la aceste aspecte și să cooperează mai eficient pentru mărturisirea Evangheliei în cuvânt și faptă?
B. Provocarea morală a Evangheliei
61. Creștinii sunt chemați să se căiască de păcatele lor, să îi ierte pe ceilalți și să ducă o viață de sacrificiu în slujire: ucenicia cere angajament moral. Totuși, așa după cum Sfântul Pavel învață atât de pregnant, ființele umane sunt justificate nu prin acte legale, ci prin harul credinței (cf. Rm 3, 21-26; Gal 2, 19-21). Astfel, comunitatea creștină trăiește în sfera iertării divine și a harului, care cheamă și dă formă vieții morale a celor credincioși. Este de o importanță semnificativă pentru restabilirea unității că cele două comunități a căror separare a marcat începutul Reformei protestante au ajuns la un consens cu privire la aspectele centrale ale doctrinei justificării prin credință, punctul major de neînțelegere la momentul separării. Angajamentul moral și acțiunea comună sunt posibile pe baza credinței și a harului, și ar trebui afirmate ca părți integrante ale vieții și ființei Bisericii.
62. Etica creștinilor în calitate de ucenici își are rădăcinile în Dumnezeu, Creatorul și Revelatorul, și iau formă pe măsură ce comunitatea încearcă să înțeleagă voia lui Dumnezeu în împrejurările variate de timp și de loc. Biserica nu este izolată de zbaterile morale ale umanității ca întreg. Împreună cu adepții altor religii, ca și cu toate persoanele de bună credință, creștinii trebuie să promoveze nu numai acele valori morale individuale care sunt esențiale pentru împlinirea autentică a persoanei umane, ci și valorile dreptății, păcii și protecției mediului, de vreme ce mesajul Evangheliei se extinde atât asupra aspectelor personale, cât și a celor comune ale existenței umane. Astfel, koinonia include nu numai mărturisirea credinței unice și săvârșirea cultului comun, ci și valorile morale comune, bazate pe inspirația și perspectivele Evangheliei. În pofida stării actuale de separare, bisericile au ajuns atât de mult în comuniune, încât sunt conștiente că ceea ce face una afectează viața celorlalte, și, în consecință, sunt tot mai conștiente de nevoia de responsabilizare legată de reflecțiile și deciziile etice. Pe măsură ce bisericile se angrenează în interogații și afirmații reciproce, ele exprimă ceea ce împărtășesc întru Hristos.
63. În vreme ce tensiunile cu privire la problemele morale au fost întotdeauna o îngrijorare pentru Biserică, în lumea de azi, progresele filosofice, sociale și culturale au condus la regândirea multor norme morale, provocând alte conflicte pe principii morale și probleme etice care afectează unitatea bisericilor. În același timp, problemele morale sunt legate de antropologia creștină, și prioritate se dă Evangheliei în evaluarea noilor progrese în gândirea morală. Creștinii, pe plan individual, și bisericile se găsesc uneori în divergență în legătură cu precizarea principiilor de moralitate personală sau colectivă care sunt în armonie cu Evanghelia lui Iisus Hristos. Mai mult, unii cred că problemele morale nu sunt, prin natura lor, „cauză de separare bisericească”, în timp ce alții sunt ferm convinși că sunt.
Problemele morale ṣi unitatea Bisericii
Dialogul ecumenic la nivel bilateral și multilateral a început să schițeze unii dintre parametrii semnificației doctrinei și practicii morale pentru unitate creștină. Dacă dialogul ecumenic prezent și viitor va servi atât misiunea, cât și unitatea Bisericii, este important ca acest dialog să abordeze în mod explicit provocările la adresa convergenței, reprezentate de probleme morale contemporane. Invităm bisericile să exploreze aceste probleme în spiritul atenției și sprijinului acordate reciproc. Cum ar putea bisericile, îndrumate de Sfântul Duh, să discearnă împreună ce înseamnă astăzi să înțelegi și să trăiești în fidelitate față de învățăturile și atitudinea lui Iisus? Cum pot bisericile, pe măsură ce se implică în această sarcină de discernere, să ofere modele potrivite de discurs și sfat înțelept societăților pe care sunt chemate să le slujească?
C. Biserica în societate
64. Lumea pe care Dumnezeu „atât de mult a iubit-o” este rănită cu probleme și tragedii care strigă, cerând angajamentul plin de compasiune al creștinilor. Sursa pasiunii lor pentru trasformarea lumii stă în comuniunea cu Dumnezeu întru Iisus Hristos. Ei cred că Dumnezeu, care este dragoste absolută, milă și dreptate poate lucra prin ei, în puterea Sfântului Duh. Ei trăiesc drept ucenici ai Celui care a avut grijă de cei orbi, slăbănogi și leproși, care i-a primit pe săraci și pe marginalizați, și care a provocat autoritățile care arătau puțin respect pentru demnitatea umană sau voia lui Dumnezeu. Este nevoie ca Biserica să îi ajute pe cei fără puterea în societate să se facă auziți; uneori, trebuie să devină o voce pentru cei care nu au voce. Tocmai datorită credinței lor, comunitățile creștine nu pot sta deoparte în față dezastrelor naturale care îi afectează pe frații lor sau în fața amenințărilor la adresa sănătății cum sunt pandemiile HIV și SIDA. Tot credința face ca ei să lucreze pentru o ordine socială dreaptă, în care bunurile acestui pământ să fie împărțite echitabil, suferințele celor săraci ușurate, iar sărăcia absolută să fie, într-o zi, eliminată. Inegalitățile economice uriașe care afectează comunitatea umană, cum sunt cele din zilele noastre care deseori diferențiază nordul global de sudul global, trebuie să fie o preocupare continuă pentru toate bisericile. Ca următori ai „Domnului Păcii”, creștinii pledează în favoarea păcii, în special căutând să treacă dincolo de cauzele războiului (în principal, nedreptatea economică, rasismul, ura etnică și religioasă, naționalismul exagerat, opresiunea și folosirea violenței pentru a rezolva diferendele). Iisus a spus că a venit pentru ca oamenii să aibă viață din belșug (In 10, 10); ucenicii Lui își recunosc responsabilitatea de a apăra viața și demnitatea umană. Acestea sunt obligații ale bisericilor, ca și ale credincioșilor la nivel individual. Fiecare context va da indicii proprii pentru a înțelege care este răspunsul creștin potrivit într-un set de împrejurări particulare. Chiar și acum, comunitățile creștine divizate pot și chiar împărtășesc această înțelegere și au acționat împreună pentru a aduce ușurare oamenilor aflați în suferință și a ajuta să se creeze o societate care promovează demnitatea umană. Creștinii vor căuta să promoveze valorile Împărăției lui Dumnezeu prin lucrarea împreună cu adepți ai altor religii și chiar cu cei fără vreo credință religioasă.
65. Mulți factori istorici, culturali și demografici condiționează relația dintre Biserică și stat, și dintre Biserică și societate. Modele variate ale acestei relații bazate pe circumstanțe contextuale pot fi expresii legitime ale catholicității/sobornicității Bisericii. Este cât se poate de potrivit ca credincioșii să joace un rol activ în viața civică. Totuși, creștinii s-au asociat câteodată cu autoritățile seculare prin trecerea cu vederea sau chiar prin favorizarea activităților reprobabile și nedrepte. Chemarea explicită a lui Iisus ca ucenicii Lui să fie „sarea pământului” și „lumina lumii” (cf. Mt 5, 13-16) i-a condus pe mulți creștini să se implice alături de autoritățile politice și economice pentru a promova valorile Împărăției lui Dumnezeu, și să se opună unor politici și inițiative care o contrazic. Aceasta presupune analiza critică și expunerea structurilor nedrepte, și lucrarea la trasformarea lor, dar și sprijinirea inițiativelor autorităților civice care promovează dreptatea, pacea, protecția mediului și îngrijirea săracilor și a celor oprimați. Astfel, creștinii sunt capabili să continue tradiția profeților care proclamau judecata lui Dumnezeu asupra tuturor nedreptăților. Aceasta îi va expune foarte probabil la persecuții și suferință. Slujirea lui Hristos a dus la jertfirea vieții Sale pe cruce, și El Însuși a prezis că ucenicii Lui trebuie să se aștepte la o condiție similară. Mărturia (martyria) Bisericii va implica, atât la nivel personal, cât și la cel al comunității, calea crucii, chiar până la martiriu (Mt 10, 16-33).
66. Biserica este compusă din toate clasele socio-economice; atât cei săraci, cât și cei bogați au nevoie de mântuirea pe care doar Dumnezeu o poate conferi. Luând exemplul lui Iisus, Biserica este chemată și împuternicită special să împărtășească situația celor care suferă și să aibă grijă de cei în nevoi și de cei marginalizați. Biserica propovăduiește cuvintele speranței și mângâierii din Evanghelie, se angajează în activități de compasiune și milă (Lc 4, 18-19) și este chemată să tămăduiască și să reconcilieze relațiile umane sfărâmate și să slujească lui Dumnezeu prin unirea celor separați de ură și înstrăinare (cf. 2 Co 5, 18-21). Împreună cu toți oamenii de bunăcredință, Biserica va căuta să aibă grijă de creația care suspină, să participe la libertatea fiilor lui Dumnezeu (Rm 8, 20-22), opunându-se abuzului și distrugerii pământului și participând la tămăduirea de către Dumnezeu a relațiilor întrerupte dintre creație și umanitate.
Concluzie
67. Unitatea trupului lui Hristos constă în darul koinoni(a)-ei sau al comuniunii pe care Dumnezeu Cel milostiv îl revarsă asupra oamenilor. Există un consens tot mai larg despre koinonia, drept comuniune cu Sfânta Treime, ca fiind manifestată în trei moduri interconectate: unitate în credință, unitate în viață sacramentală și unitate de deservire (în toate formele ei, inclusiv slujire și misiune). Liturghia, mai ales săvârșirea Euharistiei, servește drept paradigmă dinamică pentru cum arată o asemenea koinonia în zilele noastre. În Liturghie, poporul lui Dumnezeu trăiește comuniunea cu Dumnezeu și frăția cu creștinii din toate locurile și din toate timpurile. Ei se adună împreună cu cel care oficiază, anunță Vestea cea Bună, mărturisesc credința, se roagă, învață pe alții și pe ei înșiși, oferă laudă și mulțumire, primesc Trupul și Sângele Domnului, și sunt trimiși în misiune. Sfântul Ioan Gură de Aur a vorbit despre două altare: unul în Biserică și unul între cei săraci, suferinzi și în supărări. Întărită și hrănită de Liturghie, Biserica trebuie să continue misiunea dătătoare de viață a lui Hristos în slujire profetică și plină de compasiune față de lume și în luptă cu toate formele de nedreptate și opresiune, neîncredere și conflict create de oameni.
68. Una din binecuvântările mișcării ecumenice a fost descoperirea multor aspecte ale uceniciei pe care bisericile le au în comun, chiar dacă nu trăiesc încă în deplină comuniune. Separările și împărțirile noastre contrazic voia lui Hristos pentru unitatea ucenicilor Săi și împiedică misiunea Bisericii. De aceea, restaurarea unității între creștini, sub îndrumarea Sfântului Duh, este o sarcină atât de urgentă. Creșterea în comuniune se desfășoară sub mai larga frăție a credincioșilor care se extinde înapoi, în trecut, și înainte în viitor pentru a include întreaga comuniune de sfinți. Destinația finală a Bisericii este să fie prinsă în koinonia/comuniunea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, să fie parte a noii creații, lăudând și bucurându-se în Dumnezeu pururea (Apoc 21, 1-4, 22, 1-5).
69. „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (In 3, 17). Noul Testament se încheie cu viziunea noului cer și a noului pământ, transformate prin harul lui Dumnezeu (Apoc 21, 1-22, 5). Acest nou cosmos este promis pentru sfârșitul istoriei, dar este deja prezent într-un mod anticipativ chiar acum, pe măsură ce Biserica, susținută de credință și de speranța în pelerinajul ei prin timp, cheamă la dragoste și cult de preaslăvire. „Vino, Doamne Iisuse” (Apoc 22, 20). Hristos Își iubește Biserica așa cum mirele își iubește mireasa (Ef 5, 25) și, până la ospățul de nuntă al Mielului în Împărăția Cerurilor (Apoc 19, 7), împărtășește cu ea misiunea de luminare și tămăduire a oamenilor până va veni din nou în toată slava.
Notă istorică. Procesul care a condus la documentul Biserica: înspre o viziune comună
Consiliul Ecumenic al Bisericilor se descrie ca „o asociație frățească (fellowship) de biserici care Îl mărturisește pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor potrivit Scripturilor și care caută să împlinească împreună chemarea lor comună spre slava lui Dumnezeu Cel Unu, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”. Această „chemare comună” impulsionează bisericile să caute împreună convergența și consensul mai larg pe problemele eclesiologice care încă le divid: Ce este Biserica? Care este rolul Bisericii în planul cosmic al lui Dumnezeu de recapitulare a tuturor lucrurilor întru Iisus Hristos?
În secolele trecute, felul în care bisericile creștine au răspuns la aceste întrebări a fost marcat de faptul că trăiesc, fac teologie într-o situație anormală de divizare eclesială. De aceea nu este surprinzător că un puternic accent pe eclesiologie – problematica teologică despre Biserică – însoțește istoria mișcării ecumenice moderne.
Astfel, Conferința Mondială Credință și Constituție din anul 1927 s-a concentrat pe șapte subiecte teologice. Unul din ele a fost dedicat naturii Bisericii; al doilea s-a ocupat de relația dintre Biserica cea una pe care o mărturisim și bisericile divizate pe care le avem în istorie. Bazându-se pe răspunsurile bisericilor la concluziile acelei întruniri, organizatorii celei de-a Doua Conferință Mondială Credință și Constituție, din anul 1937, au propus ca tema generală a următoarei conferințe să fie „Biserica în scopul lui Dumnezeu”. Deṣi a Doua Conferință Mondială nu s-a ocupat de această temă în mod special, două din cele cinci secțiuni au analizat probleme eclesiologice fundamentale: „Biserica lui Hristos și Cuvântul lui Dumnezeu” și „Comuniunea sfinților”. Conferinţa Mondială din anul 1937 s-a încheiat cu convingerea că întrebările referitoare la natura Bisericii erau la baza majorității motivelor care încă divizau bisericile.
În anul 1948, recunoașterea unității în Hristos a dat naștere unei asociații frățești de comunități încă divizate, prin înființarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB). Raportul acelei prime Adunări Generale a CEB a arătat că, în pofida unității în Hristos, bisericile erau fundamental divizate din cauza a două accepțiuni ale Bisericii incompatibile una cu cealaltă, formate pe baza unei înțelegeri mai „active” sau mai „pasive” a rolului Bisericii în mântuirea lumii de către Dumnezeu. În acest context ecumenic nou și complex – în care convergența asupra unei hristologii trăite ajuta bisericile să recunoască unele în altele vestigiile Bisericii celei una, deși rămâneau, din punct de vedere eclesial și eclesiologic, separate – își desfășura Comisia Credință și Constituție a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, a Treia sa Conferinţă Mondială în anul 1952.
Deloc surprinzător, din nou primul din cele trei rapoarte teologice pregătite pentru a Treia Conferinţă Mondială, s-a bazat pe un exercițiu cuprinzător de eclesiologie ecumenică comparată. Rezultatele acestui exercițiu au fost adunate în volumul Natura Bisericii, care, la rândul său, a dat capitolul al treilea din raportul final al Conferinței, intitulat „Hristos și Biserica Sa”. Aceasta a fost însăși tema raportului de studiu intitulat „Biserica în scopul lui Dumnezeu” și prezentat, unsprezece ani mai târziu, la Secțiunea întâi a celei de-a Patra Conferințe Mondiale Credință și Constituție din anul 1963.
Același accent asupra eclesiologiei ecumenice s-a demonstrat prin declarațiile importante despre unitate receptate de adunările generale ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor: declarația din anul 1961 de la New Delhi, cu privire la unitatea „tuturor în toate locurile”; declarația de la Nairobi, din anul 1975, despre Biserica cea una drept comuniune conciliară; declarația de la Canberra, din anul 1991, despre unitatea Bisericii drept koinonia/comuniune; și declarația de la Porto Allegre, din anul 2006, intitulată „Chemați să fim Biserica cea una”. Toate acestea au fost pași înainte care s-au acumulat către o convergență și un consens din ce în ce mai mare legat de eclesiologie.
Constrânși de viziunea ecumenică a „tuturor în toate locurile”, care sunt aduși de Sfântul Duh la unitate văzută deplină în credința apostolică, viața sacramentală, slujire și misiune, Comisia Credință și Constituție a dedicat o parte semnificativă a activității sale în anii care au urmat Adunării Generale de la New Delhi din anul 1961, unui text de convergență despre Botez, Euharistie ṣi Slujire.
Un moment semnificativ în reflecția Comisiei Credință și Constituție asupra ecelesiologiei a fost a Cincea Conferință Mondială de la Santiago de Compostela, Spania, din anul 1993. Un număr de factori au contribuit la această conferință și la tema sa: „Înspre koinonia în credință, viață și mărturie”. Primul factor a fost interpretarea răspunsurilor bisericilor la Botez, Euharistie ṣi Slujire, din cele ṣase volume de răspunsuri oficiale. Analiză atentă a celor 186 de răspunsuri la BEM se încheie cu o listă de teme eclesiologice de importanță majoră care cereau studiu mai aprofundat: rolul Bisericii în scopul mântuitor al lui Dumnezeu; koinonia; Biserica drept dar al cuvântului lui Dumnezeu (creatura verbi); Biserica drept taină sau sacrament al iubirii lui Dumnezeu pentru lume; Biserica drept popor pelegrin al lui Dumnezeu; Biserica drept semn profetic și slujitoare a venirii Împărăției lui Dumnezeu. Al doilea factor care a dat formă Conferinței din anul 1993 a fost legat de rezultatele studiului în derulare al Comisiei Credință și Constituție intitulat: „Înspre o expresie comună a credinţei apostolice astăzi”, care a demonstrat o convergență încurajatoare cu privire la întregul conținut doctrinar al Crezului, inclusiv referitor la ceea ce mărturisește despre Biserică. Al treilea factor a fost studiul în derulare despre „Unitatea Bisericii și înnoirea comunității umane”, care a subliniat natura Bisericii ca semn și instrument al planului mântuitor al lui Dumnezeu pentru lume. Iar cel de-al patrulea a fost cel cauzat de provocările eclesiologice aduse de procesul conciliar pe tema: Dreptate, Pace și Integritatea Creației. Pe lângă acestea, s-a format un nou impuls ecumenic prin importanța crescândă a eclesiologiei comuniunii în dialogurile bilaterale. Aceste mișcări din anii ’80 au convers în decizia luată de Comisia plenară Credință și Constituție din anul 1989, de a lansa un nou studiu pe ceea ce s-a numit atunci „Natura și misiunea Bisericii – prespective ecumenice asupra eclesiologiei”. Însăși tema celei de-a Cincea Conferințe Mondiale – „Înspre koinonia în credință, viață și mărturie” – a reflectat aceste procese de studiu din anii ’80. În timp ce „Biserica: înspre o viziune comună” îṣi ocupa locul în această lungă traiectorie de reflecție asupra Bisericii a Comisiei Credință și Constituție, un nou impuls a fost dat acestei activități la a Cincea Conferinţă Mondială din anul 1993.
Dupa câţiva ani de dialog ṣi studiu al Comisiei Credință și Constituție, un rezultat iniţial al studiului despre eclesiologie a fost publicat în anul 1998 sub titlul Natura şi scopul Bisericii. Statutul său ca text provizoriu a fost exprimat în subtitlu: „Un stadiu pe drumul înspre o declarație comună”. Este un text cu șase capitole: „Biserica lui Dumnezeu Cel Unu în Treime”, „Biserica în istorie”, „Biserica drept koinonia (comuniune)”, „Viaţa în comuniune”, „Slujire în ṣi pentru lume” ṣi „Urmându-ne chemarea: de la o înțelegere comună la recunoaștere reciprocă”. Răspunsuri la acest text s-au primit de la biserici, organizații ecumenice, consilii regionale de biserici, instituții academice și persoane. Multe comentarii apreciative au fost completate de puncte de critică constructivă. De exemplu, părea că Natura și scopul Bisericii avea nevoie de o mai mare integrare: cum poate tema Bisericii drept comuniune să fie tratată separat de capitolul despre Biserica lui Dumnezeu Cel Unu în Treime? Mai mult, unele aspecte au fost considerate ca lipsind: de exemplu, nu a existat o secțiune asupra autorității învățătorești, iar subiectul misiunii părea că nu a primit suficientă atenție. De asemenea, Conferința Mondială de la Santiago a cerut un studiu asupra „problemei unei slujiri universale a unității creștine”, care nu s-a reflectat în text. În mod semnificativ, în enciclica Ut Unum Sint din anul 1995 pe tema angajamentului în ecumenism, Papa Ioan Paul al II-lea, invitând la dialog pe tema slujirii episcopului Romei, a citat recomandările Comisiei Credință și Constituție de la Santiago.
După ce a trecut destul timp pentru ca răspunsurile să fi sosit, comisia a trecut la revizuirea textului său eclesiologic și a elaborat un nou proiect de document intitulat Natura și misiunea Bisericii, care a fost prezentat la Adunarea Generală a CEB de la Porto Allegre, Brazilia, din anul 2006. Căutând să încorporeze sugestiile din diferitele răspunsuri, textul este compus din patru capitole: „Biserica lui Dumnezeu Cel Unu în Treime”, „Biserica în istorie”, „Viaţa de comuniune în și pentru lume” și „În și pentru lume”. Primul capitol a integrat majoritatea materialului biblic despre natura Bisericii ca popor al lui Dumnezeu, trup al lui Hristos și templu al Duhului Sfânt, cuprinzând și explicații biblice despre Biserică drept comuniune (koinonia), despre misiunea Bisericii ca slujitoare a Împărăției și despre afirmația din Crez privitor la atributele Bisericii: una, sfântă, catholică/sobornicească și apostolică. Al doilea capitol, despre istorie, a scos la lumină problemele care afectează bisericile în starea lor actuală de împărțire: cum se poate armoniza diversitatea cu unitatea și ce înseamnă diversitate legitimă? Cum înțeleg bisericile, biserica locală și cum este relaționtă aceasta din urmă cu toate celelalte biserici? Care sunt aspectele istorice continue care împart creștinii? Al treilea capitol a scos în evidență elementele necesare pentru o comuniune între biserici, cum ar fi credința apostolică, Botezul, Euharistia, preoția, episkope, conciliile și sinoadele, cu temele despre primatul universal și autoritate, incluse de această dată. Capitolul final a explorat mai pe scurt slujirea Bisericii pentru lume în ajutorarea celor în suferință, apărarea celor oprimați, mărturisirea mesajului moral al Evangheliei, efortul pentru dreptate, pace și protecția mediului și, în general, promovarea unei societăți umane mai acordate la valorile Împărăției lui Dumnezeu.
Acest text revizuit asupra eclesiologiei a fost, de asemenea, subintitulat „Un stadiu pe drumul înspre o declarație comuna” și a fost trimis și acesta bisericilor pentru răspuns. S-au primit peste 80 de răspunsuri, deși doar aproximativ 30 au fost ale bisericilor. Majoritatea celor de la biserici, instituții academice și ecumenice și în mod semnificativ de la organizații misionare au exprimat satisfacția că misiunea Bisericii a primit o mai mare vizibilitate, până la a avea un loc în titlu. Alte comentarii au discutat folosirea celor doi termeni – natură ṣi misiune – care ar putea împiedica înțelegerea faptului că Biserica este prin însăși natura ei misionară. Pentru a ajuta Grupul de lucru asupra eclesiologiei în evaluarea răspunsurilor la Natura și misiunea Bisericii, staff-ul Comisiei Credință și Constituție a pregătit rezumate detaliate și analize inițiale ale fiecărui răspuns.
Trei pași semnificativi s-au făcut, în mod deosebit, pentru evaluarea documentului Natura și misiunea Bisericii. Primul, Comisia plenară Credință și Constituție, cu cei 120 de membri ai săi, reprezentând diferitele biserici, și-a ținut întâlnirea în Creta, în octombrie, 2009. Această întâlnire a adus împreună mulți membri care participau la Comisie pentru prima dată, iar întâlnirea a fost structurată în așa fel încât să maximizeze contribuțiile participanților la cele trei proiecte de studiu, în special la cel eclesiologic. Un număr de sesiuni plenare a evaluat Natura și misiunea Bisericii . O direcție majoră a Comisiei plenare a fost să scurteze documentul, să îl facă mai contextual, pentru a reflecta mai bine viața bisericilor din întreaga lume, și să îl facă mai accesibil unui public mai larg. Douăsprezece grupuri de lucru au discutat Natura și misiunea Bisericii și au produs evaluări detaliate ale textului.
Al doilea pas: în iunie 2010, la Etchmiadzin, Armenia, Comisia permannetă Credință și Constituție a decis că, după o analiză atentă a răspunsurilor la Natura și misiunea Bisericii, și după evaluarea textului de la întrunirea Comisiei plenare din Creta, a sosit timpul pentru a începe revizuirea finală. O comisie de redactare a fost numită dintre teologi proveniți din tradițiile anglicană, catolică, luterană, metodistă, ortodoxă și reformată; cei doi co-moderatori au provenit din tradiția metodistă și, respectiv, din cea ortodoxă.
Al treilea pas: comisia a fost conștientă de lacunele din procesul de răspuns: nu exista încă un răspuns substanțial din partea Bisericilor Ortodoxe Răsăritene și Orientale. Astfel, o importantă consultare inter-ortodoxă a avut loc la Aghia Napa, Cipru, în Sfânta Mitropolie a Constantiei, în martie 2011, care a inclus 40 de teologi delegați din partea a zece Biserici Ortodoxe Răsăritene și trei Orientale. Consultarea a produs o evaluare aprofundată a documentului Natura și misiunea Bisericii. Una dintre sugestiile importante a fost integrarea mai clară a materialului despre Botez, Euharistie și Slujire în prezentarea a ceea ce este esențial pentru viața Bisericii. Consultarea și raportul acesteia au devenit o parte semnificativă a următoarei întâlniri a Grupului de lucru pe tema eclesiologiei, și deci a jucat un rol unic în procesul care a dus la acest nou text.
O analiză profundă a răspunsurilor a continuat la prima întâlnire a comitetului de redactare de la Geneva la sfârșitul lui noiembrie 2010. Procesul a primit un impuls nou după consultarea inter-ortodoxă de la începutul lui martie 2011. O întâlnire a Grupului de lucru pe tema eclesiologiei, de la Columbus, Ohio, SUA, mai târziu, în aceeași lună a produs o nouă versiune a textului, care a fost prezentată Comisiei permanente Credință și Constituție, în Gazzada, Italia, în iulie 2011. Au fost primite multe comentarii din partea membrilor, majoritatea destul de favorabile, dar și sugerând că textul trebuie să accentueze mai bine modalitățile prin care s-a făcut un progres către o mai mare convergență, în special în privința slujirii, și mai ales în declarațiile comune bilaterale, ca și în activitatea Comisiei Credință și Constituție, cum ar fi textul de studiu Un Botez: către o recunoaștere comună.
Această cerere a fost rezolvată prin întărirea câtorva formulări și susținerea lor cu note care să dovedească progresul la care s-a ajuns prin convergență. În consecință, o altă versiune a fost pregătită de comitetul de redactare la Institutul Ecumenic Bossey, Elveția, în decembrie 2011. Acest comitet a fost ajutat mult de reflecțiile din partea membrilor Comisiei de Misiune Mondială și Evanghelizare a CEB. Textul rezultat a fost apoi supus unui număr de patru experți ecumenici externi pentru o nouă evaluare; sugestiile lor au fost evaluate și încorporate de comitetul de redactare și prezentate Grupului de lucru pe tema eclesiologiei în întâlnirea din Freisig, Germania, la sfârșitul lunii martie 2012. Pe baza discuțiilor și a reacțiilor la text de la întâlnirea din Freisig, Grupul de lucru pe tema eclesiologiei a ajuns la o versiune finală, care urma să fie prezentată Comisiei permanente Credință și Constituție.
În Penang, Malaezia, pe 21 iunie 2012, textul final a fost prezentat Comisiei permanente Credință și Constituție, care l-a aprobat unanim drept declarație de convergență cu titlul Biserica: înspre o viziune comună. Astfel, prezentul text nu este un stadiu pe drumul înspre o declarație comună viitoare; este chiar declarația comună către care textele anterioare – Natura și scopul Bisericii și Natura și misiunea Bisericii – se îndreptau. Biserica: înspre o viziune comună aduce la împlinire o etapă specială din reflecția Comisiei Credință și Constituție asupra Bisericii. Comisia crede că reflecția sa a ajuns la un asemenea nivel de maturitate încât se poate identifica drept un text de convergență, adică un text cu același statut și caracter ca și Botez, Euharistie și Slujire din anul 1982. Ca atare, este trimis către toate bisericile ca un punct comun de referință pentru a testa sau a discerne propriile lor convergențe eclesiologice și pentru a servi astfel pelerinajul lor înspre manifestarea acelei unități pentru care Hristos S-a rugat. Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, la întrunirea sa din Creta, Grecia, de la începutul lunii septembrie, 2012, a receptat documentul Biserica: înspre o viziune comună și l-a recomandat bisericilor membre pentru studiu și răspuns oficial”.
Nota traducătorului
Revista Teologică oferă traducerea documentului de convergență Biserica: înspre o viziune comună, după ce a publicat și cele două proiecte de document de convergență precedente: The Nature and Purpose of the Church și The Nature and Mission of the Church, însoțite de note explicative, din dorința de a ajuta la procesul de răspuns și receptare.
Unitatea Bisericii aparține constituției sale teandrice, ca trup extins al Cuvântului întrupat, iar unde este Hristos este unitate și iubire „care dorește să îi îmbrățișeze pe toți în Sine și să-i înfățișeze Tatălui”. Este o „unitate de viață, ontologic-pnevmatică în Hristos și în Duhul Lui cel sfânt”. De fapt, sublinia părintele Stăniloae, „Biserica este unirea a tot ce există sau e destinată să cuprindă tot ce există: Dumnezeu și creație. Ea e împlinirea planului etern al lui Dumnezeu: atotunitatea. În ea eternul și temporalul, ultimul – destinat să fie copleșit de eternitate; necreatul și creatul, ultimul – destinat să fie copleșit de necreat, să se îndumnezeiască; spiritualul de toate categoriile și materia, ultima – destinată spiritualizării; cerul și pământul penetrat de cer; nespațialul și spațialul; eu și tu, eu și noi, noi și voi, uniți în «Tu» divin sau în relație dialogică directă cu El”.
Cea mai gravă contra-mărturie, cel mai greu obstacol pentru misiunea Bisericii este dezbinarea creştinilor. Consiliul Ecumenic al Bisericilor a adoptat cinci declaraţii despre unitate şi catholicitate, cu ocazia a cinci dintre cele zece Adunări Generale ale sale de până acum: New Delhi, 1961; Nairobi, 1975; Canberra, 1991; Porto Alegre, 2006 și Busan, 2013.
La New Delhi s-a afirmat: „Noi credem că unitatea, care este atât voia lui Dumnezeu, cât şi darul Său acordat Bisericii Sale se face vizibilă în măsura în care toţi cei din fiecare loc, care sunt botezaţi în Iisus Hristos şi Îl mărturisesc ca Domn şi Mântuitor, sunt aduşi de Duhul Sfânt într-o singură comunitate faţă de care sunt angajaţi deplin, păstrează unica credinţă apostolică, predică unica Evanghelie, frâng unica pâine, se întrunesc pentru rugăciune comună şi au o viaţă de comuniune care se extinde prin mărturia şi slujirea tuturor şi care, în acelaşi timp, sunt uniţi cu întreaga comunitate creştină din toate locurile şi din toate timpurile, în aşa fel încât slujirea şi membrii să fie acceptaţi de toţi, şi toţi pot acţiona şi vorbi împreună după cum cer situaţiile în vederea sarcinilor la care Dumnezeu Îşi cheamă poporul”.
Profesorul Risto Saarinen observa că în această declaraţie se aşează în relaţie unitatea şi catholicitatea Bisericii cu ajutorul conceptului de „loc” . Se presupune o comuniune vie în „fiecare loc”, iar diferitele locuri nu trebuie să fie identice, dar sunt unite „în aşa fel încât slujirea şi membrii să fie acceptaţi de toţi”. Apare astfel o asociaţie frăţească ce include „toate locurile şi toate timpurile”. Catholicitatea în sens de universalitate şi deținere în comun este introdusă în declaraţia despre unitate de la cea de a III-a Adunarea Generală a CEB de la New Delhi (1961).
A doua declaraţie despre unitate s-a elaborat la Nairobi: „Biserica cea una trebuie văzută ca o comunitate (fellowship) sinodală (conciliară) de Biserici locale care sunt unite între ele cu adevărat. În această comunitate sinodală (conciliară), fiecare biserică locală posedă, în comuniune cu celelalte, întreaga catholicitate”.
Această declaraţie pare a fi mai directă, dar şi mai vagă decât precedenta. Nu se explică ce se înţelege prin cuvintele „unite cu adevărat”. Structuri pentru luarea deciziilor în comun sunt presupuse probabil prin conceptul „sinodalitate” („conciliaritate”), dar bisericile locale, despre care se vorbeşte la plural, continuă să existe ca organisme autonome, care pot co-exista şi în acelaşi teritoriu. Este posibil şi chiar probabil să înţelegem din această declaraţie că deja această „comunitate sinodală (conciliară)” este în sine adevărata unitate, în cadrul căreia „fiecare Biserică locală” continuă să existe. Fiecare Biserică locală are deplina catholicitate, dar numai în comuniune cu celelalte. Ca ortodocşi nu putem extrapola acest concept, acesta fiind valabil doar pentru Bisericile Ortodoxe, celelalte nu se conformează deplinătăţii (catholicitatea înseamnă tocmai conformitate cu întregul doctrinei, moralei, dreptului canonic, cultului). Conceptului de „loc” i s-a substituit la Nairobi cel de „Biserică locală” şi problema multitudinii de Biserici locale este evitată prin presupoziţia că fiecare Biserică locală în comuniune cu celelalte posedă catholicitatea.
A treia declaraţie despre unitate, cea de la Canberra, îmbogăţeşte conţinutul celor precedente prin introducerea mai pregnantă a termenului koinonia/comuniune. Se face referire la atributele Bisericii: „una, sfântă, catholică (sobornicească) şi apostolică” şi se afirmă că o comuniune deplină „va fi exprimată la nivel local şi universal prin forme sinodale (conciliare) de viaţă şi acţiune”. Se spune în continuare că Bisericile sunt legate împreună la toate nivelele vieţii lor . La Canberra nu s-a mai spus că fiecare Biserică locală este per se catholică (deplină), dar se înclină spre o accepţiune a catholicităţii care cuprinde nivelul universal mai accentuat decât în declaraţia de la Nairobi.
A patra declaraţie despre unitate este cea de la Porto Alegre şi poartă titlul: „Chemaţi să fim Biserica cea una” („Called to be the One Church”). Despre catholicitate se spune: „Catholicitatea Bisericii exprimă deplinătatea, integritatea şi totalitatea vieţii sale în Hristos prin Duhul Sfânt în toate timpurile şi locurile. Acest mister este exprimat în fiecare comunitate de creştini botezaţi, în care este mărturisită şi trăită credinţa apostolică, este predicată Evanghelia şi sunt celebrate Tainele. Fiecare Biserică este Biserica deplină (catholică) şi nu doar parte a sa. Fiecare Biserică este Biserica deplină (catholică), dar nu în întregimea sa. Fiecare Biserică îşi împlineşte catholicitatea sa când este în comuniune cu celelalte Biserici. [Noi afirmăm că deplinătatea (catholicitatea) Bisericii este exprimată cel mai vizibil prin participarea la Sfânta Împărtăşanie şi prin slujirea (preoţia) recunoscută reciproc şi reconciliată]”. Precum la Canberra şi la Porto Alegre s-a încercat rezolvarea problemei catholicităţii la nivel local şi universal, pentru ca ambele aspecte să fie evidenţiate în mod adecvat. Fiecare Biserică s-ar putea numi pe sine „catholică”, dar în acelaşi timp realitatea catholicităţii este împlinită doar în comuniunea universală.
A cincea declarație despre unitate, cea de la Busan, Coreea de Sud, 2013, este intitulată „Darul și chemarea lui Dumnezeu la unitate și angajarea noastră” („God’s Gift and Call to Unity and our Commitment”) și conține afirmații generale care nu necesită prea multe interpretări. În document se afirmă: „Pe parcursul călătoriei noastre ecumenice am ajuns să înțelegem mai mult despre chemarea adresată de Dumnezeu Bisericii, aceea de a sluji unitatea întregii creații. Vocația Bisericii este aceea de a fi: pre-gustarea noii creații; semnul profetic prin care se face cunoscută întregii lumi viața pe care Dumnezeu o dorește pentru toți; și slujitoare care împărtășește vestea bună a Împărăției lui Dumnezeu, adică dreptatea, pacea și iubirea”. Darurile oferite de Dumnezeu Bisericii ca pre-gustare a Împărăției sunt, potrivit acestui document: Cuvântul lui Dumnezeu, Botezul, Euharistia – adică suprema expresie a comuniunii cu Dumnezeu și între oameni, slujirea apostolică și adunările sinodale/conciliare. „Unitatea Bisericii nu înseamnă uniformitate; și diversitatea este un dar, fiind creatoare și dătătoare de viață. Dar diversitatea nu poate fi atât de mare încât cei ai lui Hristos să devină străini și dușmani, afectând astfel realitatea unificatoare a vieții în Hristos”.
Spre final, documentul insistă asupra angajamentului creștinilor de a căuta deplina unitate văzută prin participarea la aceeași Masă euharistică, iar până atunci, prin atmosfera creată de dialogul teologic, de receptarea acordurilor teologice și de efortul susținut înspre înfăptuirea dreptății, păcii și integrității creației, creștinii sunt chemați la unitate în misiune și în slujirea lumii.
În așteptarea răspunsurilor oficiale ale bisericilor la documentul de convergență redat aici în traducere, am dori să afirmăm că, în general, documentele teologice elaborate din perspectivă ecumenică, prin însăși natura lor, nu pot avea profunzimea pe care am dori-o. Totuși documentul oferă în primul rând perspectiva trinitară asupra Bisericii, face trimitere la aspectul mariologic/ theotokologic al eclesiologiei și evidențiază elementele comune, dar și cele care încă îi țin despărțiți pe creștini.
Este îmbucurător faptul că se folosește în acest document apelativul biblic Maica Domnului – Meter Kyriou, Mater Domini (Lc 1, 43), și apare, chiar dacă între paranteze, termenul Theotokos (&15). Maica Domnului este primul om care a primit darul hristomorfizării. Fiul lui Dumnezeu a coborât „ca ipostas El însuşi în ea [Fecioara Maria] şi a început să-Şi formeze trupul din ea, cu împreună-lucrarea Duhului Sfânt întreg ca persoană”, de aceea și Maica Domnului a primit forma lui Hristos, adică haina Sa de lumină necreată: „Astfel, Ea prima a ajuns conformă (symmorphos) prin asemănare cu moartea Mântuitorului, şi de aceea a avut parte înaintea tuturor şi de înviere”. Sfântul Grigorie Palama ne învață despre „viața deiformă” a Fecioarei Maria în al său „Cuvânt despre intrarea în Sfânta Sfintelor și despre viața deiformă aici a atotpreacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea și Pururea-fecioara Maria”, și o consideră „adevărata Sfântă a Sfintelor”, „prototip al vieții isihaste”. Iar Sfântul Teofan al Niceei o numește: „adevăratul Pământ și Rai, centru al creației celei noi”, „adevăratul Cer, receptacul secund al plinătății divine, vârful ierarhiei îngerilor, Mamă a celor îndumnezeiți în Biserică”, deoarece întru Ea a avut loc unirea Cerului cu pământul, unirea lui Dumnezeu cu omul și cu creația Sa.
Este important să amintim că la sărbătorile Nașterii, Adormirii și Acoperământului Maicii Domnului, pericopa apostolică este imnul hristologic din Filipeni 2: „Cel Ce dintru început fiind în chipul [forma, condiţia ontologică, statutul ontologic, starea ontologică] (morphe, lat. forma) lui Dumnezeu (…)” (Flp 2, 6). Nu apare în imn numele Maicii Domnului, dar se citește această pericopă deoarece din Sfânta Fecioară Maria a primit morphe, forma, condiţia ontologică a firii umane, Fiul lui Dumnezeu.
Maica Domnului este numită „biserică cinstită și rai cuvântător”, de aceea nu se poate trata despre eclesiologie fără a se face ample referiri la învățătura despre Maica Domnului. De fapt, în Dogmatică nu avem un capitol separat despre Maica Domnului, o mariologie, ci învățătura despre persoana și slujirea Sa este dezvoltată în capitolul despre unirea ipostatică și consecințele acesteia, precum și în cel despre Biserică.
Pentru perspectiva ortodoxă asupra eclesiologiei este de mare importanță învățătura maximiană, potrivit căreia „Biserica le conferă tuturor o singură formă şi numire dumnezeiască (theian morphen kai prosegrian), adică existenţa şi numele de la Hristos”.
Alain Riou observă că Sfântul Maxim Mărturisitorul, încă din primul capitol al Mystagogiei, abordează tema „ontologiei” misterului eclesial ale cărei categorii fundamentale îşi au originea în hristologie şi pnevmatologie. Primul capitol al cuoscutei opere maximiene se intitulează:
„Cum şi în ce chip sfânta Biserică este icoana şi chipul lui Dumnezeu (Pos te kai poio tropo eikon esti kai typos Theou e aghia Ekklesia)”. Este vorba de tropos-ul filiaţiei dumnezeieşti prin care Dumnezeu S-a făcut prezent în mod ipostatic în lumea oamenilor, făcând din aceştia icoana Sa, în măsura în care, fiind încorporaţi în Biserică, vor ajunge să imite, prin sinergie, energia (lucrarea) necreată a lui Dumnezeu:
„Sfânta Biserică este, după un prim înţeles spiritual, chip (typon) şi icoană (eikona) a lui Dumnezeu, ca una ce are aceeaşi lucrare (energhian) ca El, prin imitare (mimesin) şi închipuire” (typon, în neogreacă, morphe)” .
Întruparea Cuvântului, „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”, face posibilă înfierea omului, nu în calitate de individ, ci ca urmare a vocaţiei sale ipostatice, personale şi soborniceşti. Biserica este acel tropos unificator, care readuce lumea la Dumnezeu, nu din exterior, prin impunerea unei cauzalităţi atotputernice, ci din chiar interiorul lumii, din inima ei, din omul însuşi:
„În acelaşi chip (tropon) şi sfânta Biserică a lui Dumnezeu ni se arată făcând aceleaşi lucruri cu noi ca şi Dumnezeu, imitându-L, cum imită o icoană (eikon) modelul (arhetypo) său. Căci sunt mulţi şi nesfârşiţi la număr cei ce fac parte din ea şi sunt renăscuţi (anaghennomenon) şi recreaţi în Duh (anademiourgoumenon to pnevmati): bărbaţi, femei şi copii, despărţiţi şi foarte deosebiţi după gen şi înfăţişare, după neamuri şi graiuri, după viaţă, vârstă, păreri, meşteşuguri, chipuri, moravuri şi aptitudini, după ştiinţă şi slujbe, după soartă, caracter şi deprinderi. Dar tuturor Biserica le dă deopotrivă o singură formă şi numire dumnezeiască (theian morphen kai prosegrian), adică existenţa şi numele de la Hristos (s.n.); şi o singură şi neîmpărţită relaţie prin credinţă, simplă şi fără părţi, care nu lasă să fie cunoscute relaţiile cele multe şi nenumărate ale fiecăruia, nici măcar că sunt, din pricina raportării şi concentrării universale a tuturor spre ea. În temeiul acesteia niciunul nu e cât de puţin despărţit prin nimic de ceea ce-i comun, ca să fie de sine. Toţi există împreună unii cu alţii şi sunt uniţi prin unicul har şi unica putere simplă şi neîmpărţită a credinţei (…).
Prin urmare, sfânta Biserică este icoană a lui Dumnezeu, precum s-a spus, ca una ce înfăptuieşte aceeaşi unire ca Dumnezeu între cei credincioşi, chiar dacă cei unificaţi în ea prin credinţă sunt deosebiţi după însuşirile lor şi sunt din diferite locuri şi feluri. Este aceeaşi unire pe care o înfăptuieşte şi Dumnezeu însuşi în chip neamestecat între fiinţele lucrurilor, îndulcind şi aducând la identitate deosebirea dintre ele, precum s-a arătat, prin raportarea lor la El şi prin unirea cu El, ca pricină (aitian), început (arhen) şi scop (telos)”.
Unitatea şi mişcarea spre Dumnezeu sunt cele două coordonate ale realităţii create. Există o unitate iniţială a cosmosului și a omului, dar această unitate se dezvoltă prin mişcarea spre Dumnezeu şi se desăvârşeşte ca unitate în El. Unitatea iniţială este şi ea o unitate în Dumnezeu, dar această unitate este însufleţită prin impulsul spre o unitate mai accentuată în Dumnezeu şi între părţile omului, sau ale cosmosului, care au ca proprietate inerentă însăşi această mişcare, în vederea realizării unităţii celei desăvârşite. Cu alte cuvinte, această mişcare nu este izolată, mişcarea unei singure părţi, ci mişcarea unităţii părţilor. Sfântul Maxim atrage atenţia atât asupra acestei unităţi a părţilor, cât şi asupra părţilor legate între ele în această unitate.
Caracterul unitar, rolul unificator şi funcţiunea dinamică a Bisericii sau, mai precis, caracterul de simfonie amplă este reliefat de Sfântul Maxim într-alt chip, considerând Biserica întruchiparea cosmosului văzut în el însuşi, a omului şi a sufletului, având şi aceștia un caracter dinamic, comunitar şi unificator. Biserica este întruchiparea tuturor la un loc, deoarece e compusă din naos, spaţiul sacerdotal şi altarul, iar aceste părţi sunt unite. Naosul este spaţiul sacerdotal virtual pentru cel ce tinde spre sfinţenie, iar spaţiul sacerdotal este naosul în fapt, având începutul acţiunii de sfinţire.
Unitatea Bisericii este accentuată în general de Sfinții Părinți, ca întemeindu-se pe prezența și lucrarea Duhului Sfânt în Biserică, pe unitatea credinței, pe iubirea reciprocă și pacea dintre credincioși, organe ale aceluiași Trup tainic al lui Hristos. Lucrarea Duhului Sfânt este aceea de a-i conforma şi de a-i uni pe credincioşi cu Iisus Hristos. Pecetea (sphragis) Duhului Sfânt este premisa hristomorfizării și înfierii omului.
„Pogorârea Sfântului Duh dă existenţă reală Bisericii, punând începutul sălăşluirii trupului îndumnezeit al lui Hristos în celelalte fiinţe umane şi cu aceasta, începutul Bisericii; este actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa personală, la extinderea acestei lucrări în celelalte fiinţe umane. Prin întrupare, viaţa de ascultare, răstignire, înviere şi înălţare, Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său. Prin acestea Biserica ia fiinţă virtual. Dar Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine, ci pentru ca din trupul Său să extindă mântuirea ca viaţă dumnezeiască în noi. Această viaţă dumnezeiască, extinsă din trupul Său în credincioşi, e Biserica (s.n). Această viaţă iradiază din trupul Său ridicat la deplina stare de pnevmatizare prin înălţarea şi aşezarea lui de-a dreapta Tatălui, în suprema intimitate a infinităţii vieţii şi iubirii lui Dumnezeu îndreptată spre oameni. (…) Fără Biserică, opera de mântuire a lui Hristos nu s-ar putea realiza”.
Părintele Stăniloae subliniază faptul că „toate expresiile Sfântului Apostol Pavel despre moartea, învierea, prefacerea omului, sădirea şi îmbrăcarea lui în Hristos, ca evenimente etic-ontologice sunt amintite în rânduiala Botezului. Prin această participare la Hristos cel răstignit şi înviat, cei botezaţi iau chipul [forma] lui Hristos, sau devin împreună purtători ai chipului [formei] lui Hristos (symmorphoi). Chipul [forma] lor cel [cea] nou[ă] e chipul [forma] lui Hristos imprimat[ă] în ei şi prin aceasta în Biserică” (s.n.).
Într-adevăr, textul slujbei Tainei Sfântului Botez face distincţie clară între chip (eikon) şi formă (morphe şi verbul respectiv). În rugăciunea pe care preotul o rosteşte în taină, înainte de sfinţirea apei, el se roagă Preasfintei Treimi (deoarece finalul rugăciunii este: „… preasfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” – omul fiind „imago Trinitatis”), rostind cuvintele:
„Şi fă să ia chip [formă] Hristosul Tău în acesta ce se va naşte din nou (…)” , textul original fiind: „Kai morphoson sou ton Christon, en to mellonti anagennasthai (…)” . „Omul se cufundă în apa Botezului ca o „materie amorfă şi fără chip” (hyle aneidos kai amorphos) şi iese afară „purtând chipul [forma]” frumos [-oasă] al lui Hristos”. „Suntem modelaţi şi imprimaţi şi viaţa noastră amorfă şi nedefinită primeşte o formă şi o definire”.
„Prin Botez, Mirungere, Euharistie şi restul vieţii spirituale ne încorporăm în Hristos, primim existenţa creştină, adică hristocentrică şi hristomorfă, precum şi forma şi viaţa corespunzătoare. În acest mod, «Tatăl găseşte pe feţele noastre însăşi forma (morphen, formam) Fiului Său» şi «recunoaşte în noi mădularele Celui Unul Născut» al Său” . „Natura omului ia forma, cu alte cuvinte constituţia şi funcţiile naturii umane îndumnezeite a lui Hristos. (…) adevărul omului constă în deiformitatea sau mai exact în hristomorfismul lui”.
Perspectiva trinitară asupra eclesiologiei a fost întotdeauna promovată în Ortodoxie, întrucât hristomorfizarea, care este opera Duhului Sfânt, se primește prin înfierea (hyiotesia) baptismală, atunci când, în calitate de frați ai lui Hristos și purtători ai formei Sale, devenim fii adoptivi ai Tatălui Ceresc. Hristomorfizarea se împlinește prin Sfânta Mirungere și Sfânta Euharistie, actualizându-se „iar și iar” prin primirea Sfintelor Taine și ierurgii și prin întregul efort etic-ascetic al creștinului, care nu este unul individualist, ci personal-comunitar.
În concluzie, creația și Biserica, fiind darurile lui Dumnezeu Celui Unu în Treime, ar trebui să reflecte mereu unitatea ființială și diversitatea ipostatică a Preasfintei Treimi, Care le-a creat și le ține pe toate în ființare. Dezbinarea, ura, exploatarea nemiloasă a omului și a naturii, violența și războiul sunt semne clare ale căderii sub influența celui care dezbină (diaballo), a dușmanului celui mai mare al omului și al lumii, și ale ignorării operei de mântuire a omului și a creației, săvârșite de Domnul nostru Iisus Hristos, Cel care S-a rugat „ca toți să fie una –hina pantes hen osin; ut omnes unus sint” (In 17, 21) și Care le va recapitula pe toate întru Sine „ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El – anakephaleosasthai ta panta en to Hristo; instaurare omnia in Christo” (Ef 1, 10).

***

Nădăjduim că publicarea în limba română, a acestui text de convergență despre Biserică, va contribui la o mai bună cunoaștere a identității eclesiale a altor creștini, dar mai ales că va stimula aprofundarea propriei noastre identități, în contextul secularizării și globalizării agresive.

Traducere din engleză şi note explicative
Pr. Conf. Dr. Nicolae Moşoiu

Pagini citate