Despre autor
Autor :
Pr. Dr. Nicolae Moşoiu

Descriere Autor :
Conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Andrei Şaguna" din cadrul Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu.

Email Autor :
nicolaemosoiu@yahoo.com

Adresa Autor :
-

Cuprins
Metadate
Numar :
3 / 2015
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Actualitatea Bisericeasca si Ecumenica

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat
Articol intreg

Cuvânt înainte
În vizitele mele la biserici din întreaga lume, iau cunoştinţă de multitudinea provocărilor la adresa unităţii dintre şi în interiorul bisericilor. Multiplele dialoguri ecumenice dintre biserici şi familiile de biserici sunt o realitate care contribuie, de asemenea, la relaţiile multilaterale dintre ele. Se stabilesc astfel legături noi. Totuşi, există o anumită nerăbdare firească de a vedea mai multă acţiune legată de receptarea dialogurilor şi a acordurilor ecumenice. Unele dintre biserici şi familiile de biserici consideră că există noi probleme care au un potenţial de a produce separări. Mişcarea ecumenică pare, de asemenea, în unele biserici să aibă mai puţină putere şi mai puţini purtători de cuvânt dedicați, așa cum au avut în perioadele anterioare. Există tendinţe spre fragmentare şi spre o mai mare atenţie pentru ceea ce uneşte pe cei puţini, mai degrabă decât pe cei mulţi. Dar chemarea la unitate nu se termină odată cu primele provocări, dimpotrivă. Totuşi, trebuie să vedem noi dimensiuni ale chemării la unitate şi să ne amintim că suntem permanent îmbrăţişaţi şi chemaţi la dragoste (1Co.13).
În acest context, Comisia Credință și Constituție a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB) ne aduce în dar o declaraţie despre Biserică: este rodul multor ani de cercetare pe tema eclesiologiei. Având ca punct de pornire textul de convergență Botez, Euharistie şi Slujire (1982) şi răspunsurile bisericilor la acest document, Biserica: înspre o viziune comună a fost receptat de Comitetul Central în anul 2012 şi apoi a fost trimis Bisericilor pentru a încuraja continuarea reflecției asupra Bisericii şi pentru a primi răspunsurile lor oficiale la acest document. Studiul acesta şi răspunsurile la el vor avea un rol important în anii următori pentru a distinge paşii către o unitate văzută. Cercetarea eclesiologiei este în legătură cu tot ceea ce înseamnă Biserica şi cu ceea ce implică misiunea sa în şi pentru lume. Prin urmare, Biserica: înspre o viziune comună îşi are rădăcinile în natura şi misiunea Bisericii. Documentul reflectă ţelurile constituționale şi identitatea de sine a CEB ca o asociație frățească de biserici care se cheamă reciproc la împlinirea idealului unității văzute.
Unitatea este un dar al vieţii şi un dar al dragostei, nu un principiu al unanimităţii sau al unilateralismului. Avem o chemare ca asociație frăţească de biserici, de a exprima unitatea vieţii care ni s-a dat întru Iisus Hristos, prin viaţa, crucea şi învierea Sa, pentru ca divizarea, păcatul şi răul să poată fi învinse. Întrucât, aşa cum se spune în acest document: „Împărăția lui Dumnezeu, pe care Iisus a propovăduit-o prin revelarea Cuvântului lui Dumnezeu în parabole, și pe care a inaugurat-o prin faptele Sale pline de putere, în special prin taina pascală a morții și a Învierii Sale, este împlinirea ultimă a întregului univers. Biserica a fost dorită de Dumnezeu, nu pentru Sine, ci ca să slujească planului divin de transformare a lumii”(§ 58).
Olav Fykse Tveit
Secretar General, Consiliul Ecumenic al Bisericilor
Prefață
Textul de convergență Biserica: înspre o viziune comună aparține perspectivei biblice asupra unității creștine: „Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat” (1Co 12, 12-13).
Scopul prim al Comisiei Credință și Constituție este „să asiste bisericile în chemarea lor reciprocă la unitate văzută, într-o singură credință și într-o singură comuniune euharistică, exprimată în cult și în viața comună întru Hristos, prin mărturie și slujirea lumii, și în avansarea înspre acea unitate care va oferi posibilitatea ca lumea să creadă” (Regulament de organizare, 2012).
Ținta acestei chemări reciproce la unitatea văzută implică în mod necesar o recunoaștere mutuală a calității de biserică, drept expresie autentică a ceea ce Crezul numește „una, sfântă, catholică (sobornicească) și apostolică Biserică”. Totuși, în situația anormală de separare bisericească, reflecția bisericilor asupra naturii și misiunii Bisericii a dat naștere suspiciunii că diferitele eclesiologii confesionale nu sunt numai divergente, ci și ireconciliabile. De aici, acordul asupra eclesiologiei a fost identificat de mult timp ca cel mai important obiectiv teologic în căutarea unității creștine. Acest al doilea text de convergență al Comisiei Credință și Constituție derivă din primul, Botez, Euharistie ṣi Slujire (1982), și din răspunsurile oficiale la acesta, care au identificat zone-cheie în eclesiologie pentru continuarea cercetării; acest document derivă și din problemele eclesiologice ridicate în textul de studiu Un Botez:către recunoaṣtere reciprocă (2011).
Timp de 20 de ani, reprezentanții delegați ai Bisericilor Ortodoxe, Protestante, Anglicană, Evanghelice, Penticostale și Romano-Catolică la Conferința Mondială Credință și Constituție (1993), la trei Comisii plenare Credință și Constituție (1996, 2004, 2009), la 18 întruniri ale Comisiei permanente, și la nenumărate întâlniri de redactare, au căutat să descopere o viziune globală, multilaterală și ecumenică a naturii, scopului și misiunii Bisericii. Bisericile au răspuns critic și constructiv la două etape anterioare ale drumului spre o declarație comună. Comisia Credință și Constituție răspunde acum bisericilor prin documentul Biserica: înspre o viziune comună, declarația sa comună – sau convergența – cu privire la eclesiologie. Convergența la care s-a ajuns prin documentul: Biserica: înspre o viziune comună, reprezintă o reușită ecumenică extraordinară.
Există cel puțin două obiective distincte dar strâns interconectate în trimiterea acestui document către biserici pentru studiu și un răspuns oficial. Primul este reînnoirea. Ca text ecumenic multilateral, acesta nu se poate identifica exclusiv cu vreo tradiție eclesiologică. În lungul proces dintre anii 1993-2012, expresiile teologice și experiențele eclesiale ale multor biserici au fost aduse la un loc în așa fel încât bisericile care citesc acest text pot fi provocate să trăiască mai deplin viața eclesială; altele pot găsi aspecte ale vieții eclesiale și accepțiuni care au fost neglijate sau uitate; altele se pot găsi întărite sau afirmate. Pe măsură ce creștinii experimentează creșterea vieții întru Hristos, se vor găsi că sunt atrași mai aproape unii față de alții, trăind după imaginea biblică a unui trup unic: „Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat” (1 Co 12, 13).
Al doilea obiectiv este acordul teologic cu privire la Biserică. Pe cât de important a fost acordul la care s-a ajuns prin Botez, Euharistie ṣi Slujire (1982), pe atât de importante au fost și răspunsurile oficiale care i-au urmat. Cele șase volume publicate care conțin răspunsurile au manifestat diferite niveluri de convergență atestată între bisericile înseși cu privire la problemele-cheie legate de Botez, Euharistie și Slujire. Efectele convergenței eclesiale înspre o unitate creștină sunt bine documentate și continue. Răspunsurile la documentul: Biserica: înspre o viziune comună nu numai că vor evalua această convergență atinsă de Comisia Credință și Constituție, ci vor reflecta nivelul acestei convergențe cu privire la eclesiologie, între biserici. În același mod în care convergența în legătură cu Botezul, din răspunsurile la Botez, Euharistie și Slujire, a dat naștere unui impuls nou de recunoaștere reciprocă a Botezului, în același fel, o convergență bisericească cu privire la eclesiologie va juca un rol vital în recunoașterea reciprocă între biserici pe măsură ce se cheamă reciproc la unitatea văzută într-o credință și într-o comuniune euharistică.
„Răspunsurile bisericești” pentru Comisia Credință și Constituție includ bisericile membre ale Comisiei și ale asociației frăţești de biserici din Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB). Se speră, de asemenea, că acele biserici care sunt noi în mișcarea ecumenică să accepte invitația de a studia și a comenta pe baza textului. Comisia salută și răspunsurile organismelor bisericești, cum sunt Consiliile naționale și regionale de biserici și comuniunile creștine mondiale, ale căror dialoguri oficiale între ele au contribuit foarte mult la convergența reflectată în acest document. Întrebările specifice puse de Comisia Credință și Constituție bisericilor pentru a ghida răspunsurile lor se găsesc la finalul Introducerii. Întrebările pentru studiu și răspuns au conținut teologic, practic și pastoral. Comisia roagă ca răspunsurile oficiale să fie trimise secretariatului Comisiei Credință și Constituție la Consiliul Ecumenic al Bisericilor, nu mai târziu de 31 decembrie 2015.
Întrucât elaborarea acestui text a necesitat 20 de ani, mulțumim celor pe ai căror umeri, rugăciuni și haruri teologice se bazează acest text: membrilor Comisiei Credință și Constituție, bisericilor și teologilor care au răspuns la Natura ṣi scopul Bisericii (1998) ṣi Natura ṣi misiunea Bisericii (2005), membrilor secretariatului Comisiei Credință și Constituție, predecesorilor noștri, moderatori ṣi directori ai Comisiei Credință și Constituție.

Canon John Gibaut, Mitropolit Dr Vasilios of Constantia-Ammochostos,

Director al Comisiei Credință și Constituție Moderator al Comisiei Credință și Constituție
Introducere
„Facă-se voia Ta” sunt cuvintele cu care nenumărați creștini din toate bisericile creștine se roagă în fiecare zi. Iisus Însuși S-a rugat la fel în grădina Ghetsimani cu puțin înaintea arestării Sale (Mt 26, 39-42, Mc 14, 36, Lc 22, 42). Mai mult, în Evanghelia după Sfântul Ioan, a arătat voia Sa pentru Biserică atunci când S-a rugat Tatălui ca toți ucenicii să fie una, ca lumea să creadă (In 17, 21). Rugăciunea ca să se facă voia Domnului cere astfel, în mod necesar, un demers din toată inima de a împărtăși dorința Sa de unitate și darul unității. Textul de față – Biserica: înspre o viziune comună – pune în discuție ceea ce mulți consideră a fi cele mai dificile aspecte cu care se confruntă bisericile în depășirea oricăror obstacole rămase în calea trăirii darului Domnului de comuniune: înțelegerea pe care o avem despre natura Bisericii înseși. Marea importanță a acestui dar și scop pune în lumină semnificația aspectelor care vor fi discutate în paginile care urmează.
Scopul nostru este de a oferi un text de convergență care, deși nu exprimă un consens deplin cu privire la aspectele discutate, este mult mai mult decât un simplu instrument de stimulare a continuării studiului. Mai degrabă, paginile următoare exprimă cât de departe au ajuns comunitățile creștine în înțelegerea comună a Bisericii, arătând progresul care s-a făcut și indicând cercetarea care trebuie făcută în continuare. Textul de față a fost elaborat de Comisia Credință și Constituție, al cărei scop, ca și cel al Consiliului Ecumenic al Bisericilor ca întreg, este să asiste bisericile pe măsură ce „se cheamă reciproc la unitate văzută într-o singură credință și într-o singură comuniune euharistică, exprimată în cult și în viața comună întru Hristos, prin mărturie și slujirea lumii, și în avansarea înspre acea unitate care va oferi posibilitatea ca lumea să creadă”. O astfel de unitate văzută își găsește expresia cea mai elocventă în săvârșirea Euharistiei, care-L slăvește pe Dumnezeu Unul în Treime și oferă Bisericii posibilitatea de a participa la misiunea lui Dumnezeu de transformare și mântuire a lumii. Declarația de față folosește răspunsurile bisericilor la activitatea Comisiei Credință și Constituție pe tema eclesiologiei din ultimii ani, precum și alte documente ecumenice care au căutat convergență prin reflecții comune asupra Cuvântului lui Dumnezeu, în speranța că, sub asistența Sfântului Duh, darul lui Dumnezeu de unitate se poate realiza deplin. Prin urmare, textul de față este rezultatul unui dialog la nivel multilateral, mai ales al răspunsurilor bisericilor la Natura și misiunea Bisericii (2005), al sugestiilor oferite la întrunirea plenarei Comisiei Credință și Constituție din Creta în anul 2009, și al contribuțiilor oferite la Consultarea ortodoxă din Cipru, din anul 2011. În plus, textul se bazează pe progresul înregistrat la multe dialoguri bilaterale desfășurate în ultimele decenii, care au avut ca temă „Biserica”.
Sperăm că Biserica: înspre o viziune comună va servi bisericilor în trei moduri: (1) va pune la dispoziție o sinteză de rezultate ale dialogului ecumenic cu privire la teme eclesiologice importante din ultimele decenii; (2) le va invita să evalueze rezultatele acestui dialog – prin confirmarea realizărilor, prin reliefarea deficiențelor și/sau prin indicarea zonelor care nu au primit suficientă atenție; (3) va constitui o ocazie de reflecție cu privire la propria lor înțelegere a voii lui Dumnezeu pentru a crește înspre o mai mare unitate (cf. Ef 4,12-16). Sperăm că un astfel de proces de informare, răspuns și dezvoltare, prin întărirea, îmbogățirea și provocarea tuturor bisericilor, va fi o contribuție substanțială și chiar va face posibili pași decisivi înspre deplina realizare a unității.
Structura acestui text se bazează pe apectele eclesiologice pe care le abordăm. Biserica: înspre o viziune comună se deschide cu un capitol care explorează felul cum comunitatea creștină își găsește originea în misiunea lui Dumnezeu de transfomare mântuitoare a lumii. Biserica este în esență misionară, iar unitatea este în mod esențial legată de misiunea ei. Al doilea capitol evidențiază trăsăturile fundamentale ale unei înțelegeri a Bisericii drept comuniune, adunând rezultatele unei reflecții comune atât asupra felului cum Sfânta Scriptură și Tradiția ulterioară relaționează Biserica cu Dumnezeu, cât și asupra consecințelor acestei relații pentru viața și structura Bisericii. Al treilea capitol se concentrează pe dezvoltarea Bisericii ca popor pelerin care se îndreaptă spre Împărăția lui Dumnezeu, în special pe unele probleme eclesiologice dificile care au separat bisericile în trecut. Tot aici se înregistrează progresul către o convergență mai mare cu privire la aceste aspecte și se evidențiază punctele unde bisericile au nevoie de o viitoare convergență. Al patrulea capitol dezvoltă câteva modalități semnificative prin care Biserica se raportează la lume, ca un semn și un agent al iubirii lui Dumnezeu, cum ar fi propovăduirea lui Hristos într-un context interreligios, mărturisirea valorilor morale ale Evangheliei și răspunsul la suferința umană și la nevoi.
Numeroasele răspunsurile oficiale la documentul: Botez, Euharistie și Slujire (1982) al Comisiei Credință și Constituție au arătat că procesul receptării care urmează publicării unui text de convergență se poate dovedi la fel de important ca cel care a dus la producerea lui. Pentru a putea servi ca instrument autentic de dialog despre eclesiologie la care toți să poată contribui semnificativ, bisericile sunt rugate urgent nu numai să studieze atent Biserica: înspre o viziune comună, ci și să trimită un răspuns oficial Comisiei „Credință și Constituție”, în lumina următoarelor întrebări:
În ce măsură reflectă acest text înțelegerea eclesiologică a bisericii dumneavoastră?
În ce măsură oferă acest text o bază pentru creșterea unității între biserici?
La ce adaptări sau înnoiri ale vieţii în propria dumneavoastră biserică v-a provocat acest text să lucraţi?
Cât de mult este capabilă biserica dumneavoastră să creeze relații mai strânse cu privire la viață și misiune cu acele biserici care pot recunoaște într-un mod pozitiv starea Bisericii descrisă în acest document?
Ce aspecte ale vieții Bisericii ar putea necesita discuții viitoare și ce sfaturi ar putea oferi biserica dumneavoastră pentru activitatea curentă a Comisiei Credință și Constituție în aria tematică a eclesiologiei?
Pe lângă aceste întrebări generale, cititorii vor găsi, tipărite cu litere înclinate și inserate de-a lungul textului, paragrafe legate de aspecte specifice unde există încă separări. Aceste întrebări au scopul de a stimula reflecția și a încuraja un acord mai profund între biserici în drumul spre unitate.
Capitolul I. Misiunea lui Dumnezeu ṣi unitatea Bisericii
A. Biserica în planul lui Dumnezeu
1. Înţelegerea creştină a Bisericii şi a misiunii sale îşi are rădăcinile în perspectiva marelui plan al lui Dumnezeu (sau „iconomia”) pentru toată creaţia: „împărăţia” care a fost atât promisă prin Iisus Hristos, cât şi manifestată în El. Potrivit Sfintei Scripturi, bărbatul şi femeia au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu (Fc 1, 26-27), aşadar au în sine o capacitate inerentă de comuniune (în greacă koinonia) cu Dumnezeu şi unul cu celălalt. Ţelul lui Dumnezeu în creaţie a fost zădărnicit de păcatul uman şi de neascultare (Fc 3-4, Rm 1, 18-3, 20) ceea ce a afectat relaţia dintre Dumnezeu, fiinţele umane şi ordinea creată. Dumnezeu însă a perseverat în fidelitatea Sa, în pofida păcatului uman şi a erorii. Istoria dinamică a restaurării de către Dumnezeu a koinoni(a)-ei şi-a găsit împlinirea ireversibilă în întruparea şi în misterul pascal al lui Iisus Hristos. Biserica, fiind trupul lui Hristos, lucrează prin puterea Duhului Sfânt la continuarea misiunii Sale dătătoare de viaţă, prin slujirea profetică plină de compasiune, participând astfel la lucrarea lui Dumnezeu de tămăduire a lumii căzute. Comuniunea, a cărei sursă este însăşi viaţa Sfintei Treimi, este atât darul prin care Biserica trăieṣte, cât ṣi darul pe care Dumnezeu îl cere ca Biserica să îl ofere unei umanități rănite ṣi divizate, în speranţa reconcilierii şi a tămăduirii.
2. În timpul slujirii Sale pământeṣti, „Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. Văzând mulţimile, I s-a făcut milă de ele…” (Mt 9, 35-36). Biserica îşi derivă mandatul din actul ṣi promisiunea lui Hristos Însuṣi, Cel care nu numai a proclamat Împărăţia lui Dumnezeu prin cuvânt și prin faptă, ci a chemat bărbații și femeile și i-a trimis, prin puterea Duhului Sfânt (In 20, 19-23). Cartea Faptele Apostolilor ne spune că ultimile cuvinte pe care Iisus le-a adresat apostolilor înainte de Înalṭarea la ceruri au fost: „Veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului”(FA 1, 8). Fiecare din cele patru Evanghelii se termină cu un mandat misionar; Sfântul Apostol Matei spune: „Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt 28, 18-20; a se vedea și: Mc 16,15; Lc 24,45-49, In 20,19-21). Această poruncă a lui Iisus deja sugerează ceea ce dorea să fie Biserica Sa pentru a împlini această misiune. Trebuia să fie o comunitate de mărturisitori, care să vestească Împărăţia pe care mai întâi a propovăduit-o Iisus, și care să-i cheme pe oamenii din toate națiunile la credința mântuitoare. Trebuia să fie o comunitate cultică în care să fie primiți noi membri prin Botezul în numele Sfintei Treimi. Trebuia să fie o comunitate de ucenici, în care apostolii, prin propovăduirea Cuvântului, prin Botez și celebrarea Cinei Domnului, urmau să îndrume noii credincioși ca să urmeze tot ceea ce Iisus Însuṣi a poruncit.
3. Sfântul Duh S-a pogorât peste apostoli în dimineaţa Cincizecimii pentru a-i pregăti să înceapă misiunea care li se încredinţase (FA 2, 1-41). Planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii (numit uneori cu termenul latin missio Dei – „misiunea lui Dumnezeu”) se îndeplineşte prin trimiterea Fiului şi a Sfântului Duh. Această acţiune mântuitoare a Sfintei Treimi este esenţială pentru o înţelegere adecvată a Bisericii. Aṣa cum se arăta în documentul Comisiei Credință și Constituție intitulat Mărturisind credinţa cea una: „Creștinii cred și mărturisesc prin Crez că există o legatură indisolubilă între lucrarea lui Dumnezeu în Iisus Hristos prin Sfântul Duh și realitatea Bisericii. Aceasta este mărturia Scripturilor. Originea Bisericii se află în planul lui Dumnezeu Cel Unul în Treime pentru mântuirea omenirii”.
4. Iisus Și-a descris misiunea ca anunţare a Veştii celei Bune pentru cei sărmani, ca eliberare a celor robiţi, ca dăruire a vederii orbilor, ca eliberare a celor oprimaţi şi ca proclamare a anului plăcut Domnului (Lc 4,18-19, cf. Is 61, 1-2). „Misiunea Bisericii provine din natura Bisericii ca Trup al lui Hristos, împărtăşindu-se din misiunea lui Hristos ca Mijlocitor între Dumnezeu şi creaţia Sa. În centrul rostului existenței Bisericii în lume se află propovăduirea Împărăţiei lui Dumnezeu, inaugurată în Iisus Domnul răstignit şi înviat. Prin viaţa sa internă de cinstire euharistică, mulţumire, rugăciune de mijlocire, prin planificare pentru misiune şi evanghelizare, printr-un stil de viaţă zilnică de solidaritate cu cei săraci, prin apărarea până la confruntare cu puterile care îi oprimă pe oameni, bisericile încearcă să împlinească această vocaţie evanghelică”.
B. Misiunea Bisericii in istorie
5. Biserica a fost întotdeauna dedicată propovăduirii prin cuvânt și faptă a veṣtii mântuirii prin Hristos, săvârșirii Tainelor, mai ales a Euharistiei, și formării de comunități creștine. Acest efort s-a lovit uneori de rezistență înverșunată; uneori a fost împiedicat de opozanţi sau chiar trădat de păcătoşenia mesagerilor. În pofida unor astfel de dificultăţi, această propovăduire a dat roade mari (Mc 4, 8, 20, 26-32).
6. Una din provocările la adresa Bisericii a fost cum să propovăduiască Evanghelia lui Hristos în aşa fel încât să trezească un răspuns în diferite contexte, limbi şi culturi ale oamenilor care aud această propovăduire. Prin predica despre Hristos în Areopag, la Atena (FA 17, 22-34) și prin referințele la credinţe şi scrieri locale, Sfântul Apostol Pavel ilustrează felul cum chiar prima generaţie de creştini a încercat să împărtăşească vestea cea bună a morţii şi învierii lui Iisus, bazându-se şi, dacă era necesar, transformând, prin inspirația Sfântului Duh, moştenirea culturală a ascultătorilor și servind ca ferment pentru a stimula bunăstarea societăţii în care trăiau. De-a lungul secolelor, creştinii au mărturisit Evanghelia în zone din ce în ce mai largi, de la Ierusalim până la marginile pământului (FA 1, 8). Deseori, mărturia lor despre Iisus a dus la martiriu, dar a dus şi la răspândirea credinţei şi la apariția de biserici în toate părțile pământului. Uneori, moştenirii culturale şi religioase a celor cărora li se propovăduia nu i s-a arătat respectul cuvenit, pentru că cei angajaţi în evanghelizare erau complici în colonizarea imperialistă, care a dus la jefuirea şi chiar la exterminarea unor oameni incapabili să se apere de popoare invadatoare mai puternice. În pofida unor asemenea evenimente tragice, mila lui Dumnezeu, mai puternică decât păcatele oamenilor, a făcut să se ridice ucenici şi prieteni adevăraţi ai lui Hristos în multe ţinuturi şi să apară biserici în marea varietate a culturilor. Această diversitate în unitatea comunităţii creştine a fost înţeleasă de unii scriitori din perioada primară ca o expresie a frumuseţii pe care Sfânta Scriptură o atribuie miresei lui Hristos (Ef 5, 27 și Apoc 21, 2). Astăzi, credincioși din biserici care odată au primit misionari străini au ajuns să ajute bisericile prin care au auzit Evanghelia pentru prima data.
7. Astăzi, propovăduirea Împărăţiei lui Dumnezeu continuă în întreaga lume în circumstanţe care se schimbă foarte repede. Unele schimbări sunt în mod particular o provocare pentru misiunea și înţelegerea de sine a Bisericii. Larga acțiune de conștientizare asupra pluralismului religios îi provoacă pe creştini să îşi adâncească reflecţia asupra relaţiei dintre propovăduirea faptului că Iisus este unicul Mântuitor al lumii, pe de o parte, şi afirmațiile susținute de alte credinţe, pe de alta. Dezvoltarea mijloacelor de comunicare provoacă bisericile să caute noi căi de a propovădui Evanghelia şi de a întemeia şi menţine comunităţi creştine. „Bisericile emergente”, care propun o nouă cale de a fi Biserică, provoacă alte biserici să identifice căi de a răspunde nevoilor şi intereselor de azi într-un fel care să fie fidel cu ceea ce s-a primit la începuturi. Dezvoltarea culturii seculare globale provoacă Biserica cu situaţia în care mulţi pun la îndoială chiar posibilitatea credinţei, crezând că viaţa umană își este suficientă sieşi, fără nicio referinţă la Dumnezeu. În unele locuri, Biserica se confruntă cu provocarea unui mare declin al numărului de membri și este percepută de mulți ca nemaifiind relevantă pentru viețile lor, făcându-i pe cei care încă au credință să vorbească despre nevoia unei noi evanghelizări. Toate bisericile împart sarcina evanghelizării în fața acestor provocări și a altora care pot apărea în contexte particulare.
C. Importanţa unităţii
8. Importanţa unităţii creştine pentru misiunea şi natura Bisericii era deja evidentă în Noul Testament. În Faptele Apostolilor 15 şi Galateni 1-2, este foarte clar că misiunea către neamuri a dat naştere unor tensiuni, şi ameninţau să creeze separări între creştini. Într-un fel, mişcarea ecumenică de azi retrăiește experienţa acelui prim sinod de la Ierusalim. Textul de față este o invitaţie adresată liderilor, teologilor şi credincioşilor din toate Bisericile să caute unitatea pentru care Iisus S-a rugat în ajunul zilei când Și-a oferit viaţa pentru mântuirea lumii (In 17, 21).
9. Unitatea văzută cere ca bisericile să poată să-şi recunoască reciproc prezența autentică a ceea ce Crezul niceo-constantinopolitan (381) numeşte „una, sfântă, catholică (sobornicească) şi apostolică Biserică”. Această recunoaştere, la rândul ei, poate, în anumite condiţii, să depindă de schimbările de doctrină, practică şi slujire din interiorul oricărei comunităţi. Aceasta reprezintă o provocare semnificativă pentru biserici în călătoria lor către unitate.
10. În prezent, unii identifică Biserica lui Hristos exclusiv cu propria lor comunitate, în timp ce alţii admit pentru alte comunităţi o prezenţă reală, dar incompletă a elementelor care alcătuiesc Biserica. Alţii sunt angajaţi în diverse tipuri de relaţii contractuale care, uneori, includ slujirea în comun. Unii cred că Biserica lui Hristos este localizată în cadrul tuturor comunităţilor care își revendică în mod convingător calitatea de creștini, în timp ce alţii susţin că Biserica lui Hristos este nevăzută şi nu poate fi identificată adecvat în timpul acestui pelerinaj pământesc.
Aspecte fundamentale în calătoria spre unitate
Începând cu Declarația de la Toronto din 1950, Consiliul Ecumenic al Bisericilor a provocat bisericile „să recunoască faptul că a fi membru al Bisericii lui Hristos este mai incluziv decât a fi membru al propriului trup eclesial”. Mai mult, un respect reciproc între biserici și membrii ei a fost mult încurajat și promovat de întrunirile ecumenice. Totuși, diferențele legate de unele întrebări fundamentale rămân și trebuie analizate împreună:„Cum putem identifica Biserica pe care Crezul o numește una, sfântă, catholică (sobornicească) și apostolică?”, „Care este voia lui Dumnezeu pentru unitatea Bisericii?”, „Ce trebuie să facem pentru a pune în practică voia lui Dumnezeu?”. Acest text a fost scris pentru a ajuta bisericile pe măsură ce acestea meditează la aceste întrebări, încercând să ajungă la un răspuns comun.
Capitolul II. Biserica lui Dumnezeu Cel Unu în Treime
A. Discernerea voii lui Dumnezeu pentru Biserică
11. Toţi creştinii împărtăşesc convingerea că Sfânta Scriptură este normativă, de aceea mărturia biblică pune la dispoziţie o sursă de neînlocuit pentru a ajunge la un mai mare acord cu privire la Biserică. Deşi Noul Testament nu conține o eclesiologie sistematică, oferă totuşi relatări despre credinţa comunităților primare, despre cultul şi practica uceniciei, despre diferitele roluri în slujire și conducere, precum și imagini şi metafore pentru a exprima identitatea Bisericii. Interpretarea ulterioară din cadrul Bisericii, prin grija permanentă de a păstra fidelitatea față de învățătura biblică, a produs, odată cu trecerea timpului, o bogăţie de noi perspective eclesiologice. Acelaşi Duh Sfânt, Care a îndrumat comunităţile primare în elaborarea textului biblic inspirat, continuă, din generaţie în generaţie, să-i asiste pe credincioşii de mai târziu ai lui Iisus, pe măsură ce se străduiesc să fie fideli Evangheliei. Aceasta se înţelege prin „Tradiția vie” a Bisericii. Marea importanţă a Tradiţiei a fost recunoscută de majoritatea comunităţilor, dar acestea diferă în aprecierea felului în care autoritatea ei se raportează la cea a Sfintei Scripturi.
12. O mare varietate de aspecte eclesiologice se pot găsi în diferitele cărţi ale Noului Testament şi în Tradiția ulterioară. Canonul Noului Testament, îmbrăţişând pluralitatea, dă mărturie despre compatibilitatea acesteia cu unitatea Bisericii, fără însă a nega limitele unei diversităţi legitime. Diversitatea legitimă nu este accidentală pentru viaţa comunităţii creştine, ci este, mai degrabă, un apect al catholicității sale, o calitate care reflectă faptul că mântuirea în Hristos realizată prin Întrupare este parte a planului Tatălui, şi astfel aceasta „se întrupează” printre diferitele popoare cărora li se predică Evanghelia. O abordare adecvată a tainei Bisericii cere folosirea şi interacţiunea unei largi game de imagini şi perspective (poporul lui Dumnezeu, Trupul lui Hristos, templul Duhului Sfânt, viţă, turmă, mireasă, gospodărie, prieteni, şi aşa mai departe). Textul de față caută să se inspire din bogăţia mărturiilor biblice, ca şi din perspective oferite de Tradiţie.
B. Biserica lui Dumnezeu Cel Unu în Treime considerată drept koinonia. Iniţiativa lui Dumnezeu,Tatăl, Fiul ṣi Sfântul Duh
13. Biserica este chemată la fiinţă de către Dumnezeu, Care „așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dăruit ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică” (In 3,16) şi Care a trimis pe Sfântul Duh să îi conducă pe acești credincioṣi la tot adevărul, reamintindu-le de tot ceea ce Iisus a învăţat (In 14, 26). În Biserică, prin Sfântul Duh, credincioşii sunt uniţi cu Iisus Hristos şi astfel împărtăşesc o relaţie vie cu Tatăl, Care le vorbeşte şi așteaptă răspunsul lor plin de încredere. Noţiunea biblică de koinonia a devenit centrală în căutarea ecumenică pentru o nouă înţelegere a vieţii şi a unităţii Bisericii. Această căutare presupune că această comuniune nu este simplă uniune a bisericilor existente în forma lor curentă. Substantivul koinonia (comuniune, participare, frăţie, împărtăşire), care derivă de la un verb însemnând „a avea ceva în comun”, „a împărtăṣi”, „a participa”, „a lua parte la” sau „a acţiona împreună” apare în pasajele care prezintă Cina cea de Taină (1 Co 10, 16-17), reconcilierea Sfântului Pavel cu Sfinții Petru, Iacob și Ioan (Gal 2, 7-10), colecta pentru săraci (Rm 15, 26; 2 Co 8, 3-4) şi experienţa şi mărturia Bisericii (FA 2, 42-45). Fiind o comunitate întemeiată prin lucrare dumnezeiască, Biserica aparţine lui Dumnezeu şi nu există pentru sine. Este misionară prin chiar natura ei, fiind chemată şi trimisă pentru a da mărturie, prin însăşi viaţa ei, despre acea comuniune pe care o dorește Dumnezeu pentru toată umanitatea şi pentru toată creaţia în Împărăţie.
14. Biserica este centrată şi întemeiată în Evanghelie, care înseamnă propovăduirea Cuvântului întrupat, Iisus Hristos, Fiul Tatălui. Aceasta se reflectă în afirmaţia nou-testamentară „Fiind născuţi din nou nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac” (1 Pt 1, 23). Prin predicarea Evangheliei (Rm 10, 14-18) și sub puterea Sfântului Duh (cf. 1 Co 12, 3), oamenii ajung la credinţa mântuitoare şi, prin intermediul Sfintelor Tainelor, sunt încorporați în Trupul lui Hristos (Ef 1, 23). Unele comunităţi, urmând această învăţătură, numesc Biserica creatura Evangelii sau „creația Evangheliei”. Un aspect definitoriu al vieţii Bisericii este să fie o comunitate care aude şi propovăduieşte cuvântul lui Dumnezeu. Biserica se hrănește din Evanghelie şi redescoperă mereu direcţia călătoriei sale.
15. Răspunsul Mariei, Maica Domnului (Theotokos), dat îngerului la Buna Vestire, „Fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1, 38) a fost văzut ca simbol şi model al Bisericii şi al fiecărui creştin. Documentul Comisiei Credință și Constituție, intitulat „Biserica şi lumea” (1990) sublinia că Maria este „un exemplu important pentru toţi aceia care caută să înţeleagă dimensiunile adevărate ale vieţii în comunitatea creștină” pentru că primeşte şi răspunde Cuvântului lui Dumnezeu (Lc 1, 26-38); împărtăşeşte bucuria Veştii celei Bune cu Elisabeta (Lc 1, 46-55); mijlocește, suferă şi se străduieşte să înţeleagă evenimentele naşterii şi ale copilăriei lui Iisus (Mt 2, 13-23; Lc 2, 19, 41-51); caută să înţeleagă toate implicaţiile faptului de a fi ucenic (Mc 3,31-35; Lc 18, 19-20); stă lângă El când era răstignit pe cruce şi Îi însoţeşte trupul până la mormânt (Mt 27, 55-61; In 19, 25-27) şi aşteaptă cu apostolii, şi primeşte împreună cu ei Sfântul Duh la Cincizecime (FA 1, 12-14; 2, 1-4).
16. Domnul Iisus Hristos S-a rugat Tatălui să trimită Sfântul Duh peste ucenicii Săi pentru a-i îndruma spre tot adevărul (In 15, 26), iar Sfântul Duh nu revarsă credinţa şi celelalte harisme doar asupra credincioşilor considerați separat, ci înzestrează și Biserica cu darurile esenţiale, cu calități şi rânduieli. Sfântul Duh hrăneşte şi dă viaţă Trupului lui Hristos prin vocea plină de viaţă a Evangheliei propovăduite, prin comuniunea sacramentală, în special în Euharistie, şi prin cei chemați la slujire.
Poporul profetic, preoțesc ṣi împărătesc al lui Dumnezeu
17. Prin chemarea lui Avraam, Dumnezeu Îṣi alegea un popor sfânt. Profeţii au reamintit deseori această alegere ṣi vocație prin următoarea formulare plină de însemnătate: „le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor” (Ier 31, 33, Iez 37, 27, reluat în 2 Co 6, 16, Evr 8, 10). Legământul cu Israel a marcat un moment decisiv în înfăptuirea progresivă a planului mântuirii. Creştinii cred că prin slujirea, moartea şi Învierea lui Iisus şi prin trimiterea Duhului Sfânt, Dumnezeu a instaurat un nou legământ cu scopul unirii tuturor oamenilor cu El şi între ei. Există o noutate absolută în legământul iniţiat de Hristos şi totuşi Biserica rămâne, în planul lui Dumnezeu, profund legată de poporul primului legământ, căruia Dumnezeu îi va rămâne mereu fidel (Rm 11, 11-36).
18. În Vechiul Testament, poporul lui Israel călătoreşte spre împlinirea promisiunii că în Avraam, toate neamurile pământului vor fi binecuvântate. Toţi cei care se întorc către Hristos găsesc această promisiune îndeplinită în El, când, pe cruce fiind, a dărâmat zidul care separa evreii de alte neamuri (Ef 2, 14). Biserica este „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (1 Pt 2, 9-10). Credincioşii recunosc preoţia unică a lui Iisus Hristos, al Cărui unic sacrificiu instituie Noul Legământ (Evr 9, 15), dar sunt în acelaşi timp chemaţi să exprime prin vieţile lor faptul că au fost numiţi „preoţie împărătească”, oferindu-se ca „o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” (Rm 12, 1). Orice creştin primeşte daruri ale Sfântului Duh pentru întărirea Bisericii şi pentru participarea proprie la misiunea lui Hristos. Aceste daruri sunt date pentru binele comun (1 Co 12, 7, Ef 4, 11-13) şi înseamnă responsabilitate și răspundere reciprocă pentru fiecare persoană şi comunitate locală şi pentru Biserică în întregul ei, la toate nivelurile vieţii sale. Întăriţi de Duh, creştinii sunt chemaţi să-şi trăiască ucenicia într-o varietate de forme de slujire.
19. Întregul popor al lui Dumnezeu este chemat să fie popor profetic, prin mărturisirea cuvântului lui Dumnezeu; popor preoțesc, prin oferirea sacrificiului unei vieţi trăite în ucenicie; ṣi popor împărătesc, prin slujirea ca instrument al instaurării Împărăţiei lui Dumnezeu. Toţi membrii Bisericii împărtăṣesc această vocaţie. Chemând la sine pe cei Doisprezece ṣi trimiţându-i, Iisus a pus bazele conducerii comunităţii discipolilor Săi, în propovăduirea lor continuă a Împărăţiei. Fideli acestui exemplu, din cele mai vechi timpuri, unii credincioşi au fost aleşi sub călăuzirea Duhului Sfânt, conferindu-li-se autoritatea şi responsabilitatea specifice. Slujitori hirotoniți „adună şi zidesc Trupul lui Hristos prin propovăduirea şi predarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin săvârșirea Tainelor şi prin călăuzirea vieţii comunităţii în privința cultului, misiunii şi slujirii pastorale”. Toţi membrii Trupului, hirotoniţi sau mireni, sunt membri ai poporului preoțesc al lui Dumnezeu, aflați într-o relație strânsă. Slujitorii hirotoniți îi amintesc comunităţii de dependenţa sa de Iisus Hristos, Cel care este sursa unităţii şi a misiunii ei, şi, în acelaşi timp, îşi înţeleg propria lor slujire ca fiind dependentă de El. În același timp, ei îşi pot îndeplini chemarea numai în şi pentru Biserică; ei au nevoie de recunoaşterea, ajutorul şi încurajarea acesteia.
20. Există un consens general între bisericile de diverse tradiţii cu privire la rolul vital al slujirii. Acesta a fost exprimat succint în documentul Comisiei Credință și Constituție, intitulat Botez, Euharistie și Slujire (BEM), în care se afirma că: „Biserica nu a existat niciodată fără persoane care să aibă autoritate şi responsabilitate specifice”, și că: „Iisus a ales şi a trimis ucenici care să fie martori ai Împărăției”. Misiunea pe care Iisus a încredinţat-o celor unsprezece în Matei 28 presupune „o slujire a cuvântului, Tainelor şi supravegherii dată de Hristos Bisericii, ca să fie îndeplinită de unii dintre membrii ei pentru binele tuturor. Această triplă funcţie a slujirii pregăteşte Biserica pentru misiunea sa în lume”. Există declaraţii comune care clarifică faptul că atât preoţia împărătească a întregului popor al lui Dumnezeu (1 Pt 2, 9), cât şi slujirea prin hirotonie sunt aspecte importante ale Bisericii, şi nu trebuie văzute ca alternative care se exclud reciproc. În acelaşi timp, bisericile au reglementări diferite cu privire la cine este competent să ia deciziile finale pentru comunitate; pentru unii, această sarcină este rezervată exclusiv celor hirotoniţi, în timp ce alţii văd mirenii ca având un rol în aceste decizii.
Trupul lui Hristos ṣi Templul Duhului Sfânt
21. Hristos este Capul etern al Trupului Său – Biserica, pe care o îndrumă, o curăță ṣi o tămăduiește (Ef 5, 26). În acelaṣi timp, El este intim legat de ea, dând viaţă tuturor prin Sfântul Duh (Rm 12, 5; 1 Co 12, 12). Credinţa în Hristos este fundamentală pentru a fi membru al Trupului (Rm 10, 9). Conform înţelegerii majorităţii tradiţiilor, oamenii devin membri ai Trupului lui Hristos şi prin ritualurile sau Tainele de iniţiere, iar prin Cina Domnului, participarea lor la Trupul Său (1 Co 10, 16) este reînnoită mereu. Sfântul Duh conferă multe și variate daruri membrilor şi produce unitatea pentru zidirea Trupului (Rm 12, 4-8, 1 Co 12, 4-30). El le reînnoieşte inimile, înzestrându-le şi chemându-le la lucrarea cea bună, şi astfel le face capabile să slujească Domnului în promovarea Împărăţiei în lume. Astfel, imaginea „Trupului lui Hristos”, deşi trimite explicit şi prioritar la relația dintre Biserică și Hristos, implică, de asemenea, și o profundă relaţie cu Sfântul Duh, aşa cum se dă mărturie de-a lungul întregului Nou Testament. Un exemplu grăitor este descrierea pogorârii limbilor ca de foc asupra apostolilor adunaţi în foișorul de sus, în dimineaţa Cincizecimii (FA 2, 1-4). Prin puterea Sfântului Duh, credincioşii se transformă într-un „locaş sfânt în Domnul” (Ef 2, 21-22), într-o „casă duhovnicească” (1 Pt 2, 5). Plini de Duh Sfânt, ei sunt chemaţi să ducă o viaţă demnă de chemarea lor la închinare, mărturie şi slujire, preocupaţi să menţină unitatea Duhului întru legătura păcii (Ef 4, 1-3). Sfântul Duh dă viaţă şi pregăteşte Biserica să îşi joace rolul în propovăduire şi să aducă transformarea generală pentru care întreaga creaţie suspină (Rm 8, 22-23).
Una, sfântă, catholică (sobornicească) şi apostolică Biserică
22. De la al Doilea Sinod Ecumenic, ţinut la Constantinopol în anul 381, majoritatea creştinilor au inclus în slujbele lor Crezul care mărturiseşte că Biserica este una, sfântă, catholică (sobornicească) şi apostolică. Aceste atribute, care nu sunt separate unele de altele, ci se completează şi sunt interrelaționate, sunt darurile lui Dumnezeu pentru Biserică, pe care credincioşii, cu toată fragilitatea lor omenească, sunt chemaţi constant să le actualizeze.
Biserica este una pentru că Dumnezeu este Unul (In 17, 11; 1 Tim 2, 5). În consecință, credința apostolică este una; noua viață în Hristos este una; speranța Bisericii este una. Iisus S-a rugat ca toți ucenicii Săi să fie una, ca lumea să creadă (In 17, 20-21) și L-a trimis pe Sfântul Duh să îi constituie într-un singur trup (1 Co 12, 12-13). Separările actuale în interiorul și între biserici sunt în contradicție cu această unitate; „acestea trebuie depășite prin darurile de credință, speranță și dragoste ale Duhului, așa încât separarea și excluderea să nu aibă ultimul cuvânt”. Totuși, în pofida tuturor separărilor, toate bisericile se consideră a fi întemeiate pe unica Evanghelie (Gal 1, 5-9), și sunt unite în multe privințe ale vieții lor (Ef 4, 4-7).
Biserica este sfântă pentru că Dumnezeu este sfânt (Is 6, 3, Lev 11, 44-45). Iisus „a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt (…) ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Ef 5, 26-27). Sfințenia esențială a Bisericii primește mărturie în fiecare generație de la oameni cu viață sfântă și prin cuvinte și acțiuni sfinte, Biserica propovăduiește și acționează în numele lui Dumnezeu, Cel Preasfânt. Totuși, păcatul, care contrazice sfințenia și care vine în contradicție cu natura adevărată și vocația reală a Bisericii, a desfigurat de nenumărate ori viețile credincioșilor. Din acest motiv, de sfințenia Bisericii ține și sarcina de a chema neîncetat oamenii la pocăință, reînnoire și îndreptare.
Biserica este catholică (sobornicească) datorită bunătății abundente a lui Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Tim 2, 4). Prin puterea dătătoare de viață a lui Dumnezeu, misiunea Bisericii transcende toate barierele și propovăduiește Evanghelia tuturor neamurilor. Acolo unde întreaga taină a lui Hristos este prezentă, acolo este și Biserica deplină – catholică (Sfântul Ignatie al Antiohiei, Epistola către Smirneni, 6), ca ṣi în săvârșirea Euharistiei. Catholicitatea esențială a Bisericii este subminată atunci când se permite ca diferențele culturale sau de altă natură să se transforme în separații. Creștinii sunt chemați să înlăture toate obstacolele în calea întrupării acestei deplinătăți a adevărului și a vieții revărsate asupra Bisericii prin puterea Sfântului Duh.
Biserica este apostolică pentru că Tatăl L-a trimis pe Fiu să o întemeieze. La rândul Său, Fiul i-a trimis pe apostoli și pe profeți, împuterniciți de darurile Sfântului Duh la Cincizecime, să slujească drept temelie și să supravegheze misiunea Sa (Ef 2, 20; Apoc 21, 14; și Clement Romanul – Epistola către Corinteni,42). Comunitatea creștină este chemată să fie mereu fidelă acestor origini apostolice; lipsa de fidelitate în cult, mărturie și slujire contrazice caracterul apostolic al Bisericii. Succesiunea apostolică în slujire, sub călăuzirea Sfântului Duh, este menită să servească apostolicitatea Bisericii.
23. În lumina paragrafelor anterioare (13-22), este evident că Biserica nu este doar suma credincioșilor. Biserica este, în mod fundamental, o comuniune întru Dumnezeu Cel Unu în Treime și, în același timp, o comuniune ai cărei membri se împărtășesc împreună din viața și misiunea lui Dumnezeu (2 Pt 1,4), Care, ca Treime, este sursa și ținta oricărei comuniuni. Astfel, Biserica este o realitate atât divină, cât și umană.
24. Deși există învățătura comună că Biserică este un loc de întâlnire între divin și uman, bisericile au sensibilități diferite sau chiar convingeri contrastante cu privire la felul în care lucrarea Duhului Sfânt în Biserică are legătură cu structurile instituționale sau cu ordinea pastorală. Unii văd aspectele esențiale ale constituției Bisericii ca fiind voite și instituite de Hristos Însuși pentru totdeauna; prin urmare, datorită fidelității față de Evanghelie, creștinii nu au nicio autoritate fundamentală să schimbe această structură instituită în mod divin. Unii afirmă în privința constituției Bisericii că, în conformitate cu chemarea lui Dumnezeu, poate lua mai multe forme, în timp ce alții afirmă că nicio ordine instituțională nu se poate atribui voinței lui Dumnezeu. Unii susțin că fidelitatea față de Evanghelie poate impune, la un moment dat, o rupere a continuității instituționale, în timp ce alții insistă că o asemenea fidelitate poate fi menținută prin depășirea dificultăților, fără întreruperi care pot duce la separări.
Cum se raportează continuitatea ṣi schimbarea în Biserică la voia lui Dumnezeu
Prin întâlnirea lor plină de răbdare, în spiritul respectului și al atenției acordate reciproc, multe biserici au ajuns la o înțelegere mai profundă a diverselor sensibilități și convingeri legate de continuitate și schimbare în Biserică. În această înțelegere profundă, devine evident că aceeași intenție – de supunere față de voia lui Dumnezeu în organizarea Bisericii – poate, să inspire unora un angajament pentru continuitate, iar altora, un angajament pentru schimbare. Invităm bisericile să recunoască și să onoreze angajamentele reciproce în căutarea voii lui Dumnezeu în organizarea Bisericii. Mai mult, invităm la reflecție cu privire la criteriile care sunt folosite de diferite biserici ca să studieze aspecte legate de continuitate și schimbare. Cât de deschise sunt aceste criterii la dezvoltare în lumina chemării imperioase a lui Hristos la reconciliere? (Mt 5, 23-24) Ar putea veni timpul pentru o nouă abordare?
C. Biserica drept semn și slujitoare a planului lui Dumnezeu pentru lume
25. Planul lui Dumnezeu este să adune umanitatea și toată creația într-o comuniune sub domnia lui Iisus Hristos (Ef 1, 10). Biserica, reflectare a comuniunii lui Dumnezeu Cel Unu în Treime, este menită să slujească acest scop și este chemată să descopere mila lui Dumnezeu față de oameni, ajutându-i să ajungă la scopul pentru care au fost creați și în care se găsește bucuria lor ultima: să Îl laude și să-L preamărească pe Dumnezeu împreună cu toate cetele îngerești. Această misiune a Bisericii este împlinită de membrii ei prin mărturia vieților lor și, atunci când este posibil, prin propovăduirea directă a Veștii celei Bune a lui Iisus Hristos. Misiunea Bisericii este să slujească acest scop. De vreme ce Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștință adevărului să vină (1 Tim 2, 4), creștinii recunosc faptul că Dumnezeu ajunge și la cei care nu sunt membri ai Bisericii, în moduri care pot să nu fie imediat evidente ochilor omenești. Deși respectă elementele de adevăr și bunătate care pot fi găsite în alte religii și printre cei fără religie, misiunea Bisericii rămâne aceea de a invita, prin mărturie și dovadă, pe toți bărbații și femeile să vină la cunoaștere și să Îl iubească pe Iisus Hristos.
26. Unele pasaje din Noul Testament folosesc termenul taină (mysterion) pentru a se referi atât la planul lui Dumnezeu de mântuire întru Hristos (Ef 1, 9, 3, 4-6) cât și la relația intimă între Hristos și Biserică (Ef 5, 32, Col 1, 24-28). Aceasta sugerează faptul că Biserica se bucură de o calitate spirituală transcendentă care nu poate fi sesizată prin simpla studiere a aparenței sale văzute. Dimensiunea pământească și cea spirituală a Bisericii nu pot fi separate. Structurile organizatorice ale comunității creștine trebuie văzute și evaluate, în bine sau în rău, în lumina darurilor lui Dumnezeu de mântuire întru Hristos, celebrate în Liturghie. Biserica, întruchipând în viața proprie taina mântuirii și a transfigurării umanității, participă la misiunea lui Hristos de a reconcilia toate lucrurile cu Dumnezeu și unul cu celălalt prin Hristos (2 Co 5, 18-21, Rm 8, 18-25).
27. Cu toate că există un consens larg asupra faptului că Dumnezeu a întemeiat Biserica drept mijloc privilegiat pentru a realiza planul Său universal de mântuire, unele comunități sunt de părere că aceasta se poate exprima potrivit prin expresia „Biserica drept taină”, în timp ce alții nu folosesc în mod normal un asemenea vocabular sau îl resping total. Adepții acestei formulări, „Biserica drept taină”, o folosesc pentru că înțeleg Biserica drept un semn efectiv și un mijloc (uneori desemnat de termenul instrument) de comuniune al oamenilor între ei, prin comuniunea lor cu Dumnezeu Cel Unu în Treime . Cei care evită această formulare sunt de părere că folosirea ei ar putea ascunde distincția dintre Biserică în întregul ei, și Tainele considerate separat, și că ar putea duce la ignorarea păcătoșeniei încă prezente între membrii comunității. Toți sunt de acord că Dumnezeu este autorul mântuirii; diferențele apar în felurile în care diverse comunități înțeleg natura și rolul Bisericii, precum și al ritualurilor sale în această lucrare mântuitoare.
Expresia „Biserica drept taină”
Cei care folosesc această formulare nu neagă „caracterul sacramental” unic al Tainelor și nici fragilitatea slujitorilor omenești. Cei care resping această expresie, pe de altă parte, nu neagă faptul ca Biserica este un semn puternic al prezenței și al lucrării lui Dumnezeu. Așadar, aceasta ar putea să fie văzută ca o problemă unde diferențele legitime de formulare sunt compatibile și reciproc acceptabile?
D. Comuniune în unitate și diversitate
28. Diversitatea legitimă în viața comunității este un dar de la Dumnezeu. Sfântul Duh revarsă o varietate de daruri complementare asupra credincioșilor pentru binele comun (1 Co 12, 4-7). Ucenicii sunt chemați să fie pe deplin uniți (FA 2, 44-47; 4, 32-37), și, în același timp, respectuoși față de diversitatea lor și îmbogățiți de aceasta (1 Co 12, 14-26). Factorii culturali și istorici contribuie la bogata diversitate din interiorul Bisericii. E nevoie ca Evanghelia să fie propovăduită în limbi, simboluri și imagini care sunt relevante pentru timpurile și contextele particulare, așa încât să poată fi trăită autentic în orice loc și timp. Diversitatea legitimă este compromisă ori de câte ori creștinii consideră propriile expresii culturale ale Evangheliei drept unicele autentice, impunându-le altor creștini din alte culturi.
29. În același timp, nu trebuie să se renunțe la unitate. Prin credința comună în Hristos, exprimată în propovăduirea Cuvântului, săvârșirea Tainelor și în viețile de slujire și mărturie, fiecare biserică locală este în comuniune cu toate bisericile locale din toate locurile și din toate timpurile. O slujire pastorală pentru unitate și respectarea diversității este unul din mijloacele importante date Bisericii pentru a-i ajuta pe cei cu diferite daruri și perspective să rămână în responsabilitate reciprocă.
30. Aspectele legate de unitate și de diversitate au fost în centrul preocupărilor din momentul în care Biserica a înțeles, cu ajutorul Duhului Sfânt, că trebuia ca neamurile să fie primite în comuniune (FA 15, 1-29; 10, 1-11,18). Epistola adresată creștinilor din Antiohia din partea sinodului din Ierusalim conține ceea ce se poate numi un principiu fundamental care guvernează unitatea și diversitatea: „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare” (FA 15, 28). Mai târziu, Sinoadele Ecumenice au pus la dispoziție exemple în plus de „cele necesare”, de exemplu, atunci când, la primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325), episcopii au stabilit clar că pentru a fi în comuniune de credința este obligatorie afirmarea dumnezeirii lui Hristos. Mai recent, bisericile enunță împreună învățături bisericești clare, care exprimă implicațiile unei astfel de doctrine fundamentale, cum ar fi în condamnarea apartheid-ului de către multe comunități creștine. Există limite ale diversității legitime; atunci când se trece de limitele acceptabile, acest fapt poate fi distructiv pentru darul unității. În interiorul Bisericii, ereziile și schismele, împreună cu conflictele politice și expresiile urii, au amenințat darul comuniunii oferit de Dumnezeu. Creștinii sunt chemați nu numai să facă eforturi permanente pentru a depăși separări și erezii, ci și să păstreze și să prețuiască diferențele lor legitime în privința slujbelor, obiceiurilor și legilor, și să întrețină diversități legitime în privința spiritualității, metodelor teologice și formulărilor, în așa fel încât să contribuie la unitatea și la catholicitatea Bisericii ca întreg.
Diversitate legitimă și dezbinatoare
Dialogul ecumenic în căutarea unității pentru care Hristos S-a rugat a fost, în mare parte, un efort al reprezentanților din diferite biserici creștine de a discerne, cu ajutorul Duhului Sfânt, ce este necesar pentru unitate, potrivit voii lui Dumnezeu, și ce se înțelege, în mod corect, prin diversitate legitimă. Deși toate bisericile au propriile proceduri de a distinge diversitatea legitimă de cea nelegitimă, este evident că lipsesc două lucruri: (a) criterii comune, sau mijloace de discernere, și (b) structuri reciproc recunoscute, necesare pentru a folosi cele amintite la punctul (a) în mod eficient. Toate bisericile caută să urmeze voii lui Dumnezeu, și totuși ele continuă să nu se pună de acord asupra unor aspecte legate de credință și de structura slujbelor bisericești și, mai mult, asupra întrebării dacă aceste dezacorduri divizează Biserica sau, dimpotrivă, sunt parte a unei diversități legitime. Invităm bisericile să aprecieze ce măsuri pozitive se pot lua pentru a face posibilă această înțelegere comună?
E. Comuniunea bisericilor locale
31. Eclesiologia comuniunii pune la dispoziție un cadru de lucru util pentru studierea relației dintre biserica locală și Biserica universală. Majoritatea creștinilor ar fi de acord că biserica locală este „o comunitate de credincioși botezați în care se predică Cuvântul lui Dumnezeu, se mărturisește credința apostolică, se săvârșesc Tainele, se mărturisește lucrarea lui Hristos pentru mântuirea lumii și în care o slujire de episkopé este exercitată de către episcopi sau de alți slujitori ai comunității”. Cultura, limba și o istorie comună, toate intră în chiar țesătura bisericii locale. În același timp, comunitatea creștină din fiecare loc împarte cu toate celelalte comunități locale tot ceea ce este esențial pentru viața de comuniune. Fiecare biserică locală conține în ea plinătatea a ceea ce însemna a fi Biserică. Este în întregime Biserică, dar nu întreaga Biserică. Astfel, biserica locală nu ar trebui văzută în izolare, ci având cu celelalte biserici o relație dinamică. De la început, comuniunea a fost menținută între bisericile locale prin colecte, schimburi de scrisori, vizite, ospitalitate euharistică și expresii tangibile de solidaritate (1 Co 16; 2 Co 8, 1-9; Gal 2,1-10). Din când în când, în primele veacuri, bisericile locale se adunau pentru a lua hotărâri împreună. Toate acestea erau modalități de a susține interdependența și de a menține comuniunea. Această comuniune de biserici locale nu este o opțiune în plus. Biserica universală este comuniunea tuturor bisericilor locale din lume, unite prin credință și cult. Nu este doar suma, federația sau juxtapunerea bisericilor locale, dar toate împreună sunt aceeași Biserică prezentă și lucrătoare în lume. Catholicitatea, așa cum a fost descrisă în catehezele baptismale ale Sfântului Chiril al Ierusalimului, nu se referă doar la extensiunea geografică, ci și la varietatea bisericilor locale și la participarea lor la plinătatea credinței și a vieții care le unește în aceeași koinonia.
32. În cadrul acestei înțelegeri comune a comuniunii bisericilor locale în Biserica universală, apar diferențe legate nu doar de întinderea geografică a comunității desemnate prin formula „biserica locală”, ci și de rolul episcopilor. Unele biserici sunt convinse că episcopul, ca urmaș al apostolilor, este esențial pentru structura și realitatea bisericii locale. Astfel, în sens strict, biserica locală este o dioceză, compusă dintr-un număr de parohii. Pentru alții, dezvoltând forme variate de auto-înțelegere, formula „biserica locală” este mai puțin obișnuită și nu se definește în relație cu slujirea unui episcop. Pentru unele din aceste biserici, biserica locală este doar congregația de credincioși adunați într-un loc pentru a auzi Cuvântul și a săvârși Tainele. Atât cei care văd episcopul ca fiind esențial, cât și cei care nu au această învățătură au folosit formula „biserica locală”, câteodată, pentru a se referi la o configurare regională de biserici, adunate împreună într-o structură sinodală prezidată de cineva. În sfârșit, nu există un consens cu privire la felul cum nivelurile locale, regionale sau universale ale constituției eclesiale sunt în legătură unele cu altele, deși pași valoroși în căutarea convergenței cu privire la aceste relații pot fi regăsiți în dialogurile multi- și bilaterale.
Relația dintre biserica locală și Biserica universală
Multe biserici pot îmbrățișa o înțelegere comună a relației fundamentale și a comuniunii bisericilor locale în cadrul Bisericii universale. Ele împărtășesc înțelegerea că prezența lui Hristos, prin voia Tatălui și puterea Sfântului Duh, se manifestă cu adevărat în biserica locală (este „în întregime Biserică”) și că însăși această prezență a lui Hristos obligă biserica locală să fie în comuniune cu Biserica universală (nu este „întreaga Biserică”). Acolo unde acest acord fundamental este găsit, formula „biserică locală” poate totuși să fie folosită în forme variate. În căutarea noastră comună a unității mai strânse, invităm bisericile să caute o înțelegere reciprocă mai precisă și un acord în acest domeniu: care este relația potrivită între nivelurile diferite de viață ale unei Biserici unite deplin, și ce forme de conducere specifice sunt necesare pentru a servi și a întreține aceste relații?
Capitolul III. Biserica: crescând în comuniune
A. Deja, dar nu încă
33. Biserica este o realitate eshatologică anticipând deja Împărăția, dar nefiind încă realizarea ei deplină. Sfântul Duh este factorul principal în întemeierea Împărăției și în călăuzirea Bisericii, astfel încât ea să poată sluji lucrării lui Dumnezeu în acest proces. Numai întrucât vedem prezentul în lumina iconomiei Sfântului Duh, Care călăuzește întregul proces al istoriei mântuirii până la recapitularea finală în Hristos spre slava Tatălui, începem să sesizăm ceva din taina Bisericii.
34. Pe de o parte, întrucât este comunitatea de credincioși care se află în relație personală cu Dumnezeu, Biserica este deja comunitatea eshatologică pe care o voiește Dumnezeu. Semne vizibile și tangibile care exprimă faptul că această nouă viață de comuniune s-a realizat efectiv sunt: primirea și împărtășirea credinței apostolilor, Botezul, Frângerea și împărțirea Pâinii euharistice, rugăciunea cu și pentru ceilalți și nevoile lumii, slujirea unul altuia întru dragoste, participarea la bucuriile și necazurile celuilalt, acordarea ajutorului material, propovăduirea și mărturisirea Veștii celei Bune în misiune și împreuna-lucrare pentru dreptate și pace. Pe de altă parte, ca realitate istorică, Biserica este alcătuită din oameni supuși condițiilor lumii. Una din aceste condiții este schimbarea, fie pozitivă, în sensul de creștere și dezvoltare, fie negativă, în sensul de declin și denaturare. Alte condiții includ factori culturali și istorici care pot avea fie un impact pozitiv, fie negativ asupra credinței, vieții și mărturiei Bisericii.
35. Fiind o comunitate pelerină, Biserică se confruntă cu realitatea păcatului. Dialogul ecumenic a arătat că există convingeri comune adânc înrădăcinate în spatele a ceea ce uneori s-a considerat a fi perspective contradictorii în privința relației dintre sfințenia Bisericii și păcatul omenesc. Există diferențe semnificative în felul în care creștinii exprimă aceste convingeri comune. Pentru unii, tradiția lor afirmă că Biserica este fără păcat întrucât, fiind Trupul lui Hristos Cel fără de păcat, ea nu poate păcătui. Alții consideră că este potrivit să se refere la Biserică drept păcătoasă, pentru că păcatul poate deveni sistemic și poate astfel afecta instituția Bisericii înseși, și, deși păcatul este în contradicție cu adevărata identitate a Bisericii, acesta este totuși real. Felurile diferite în care diverse comunități înțeleg păcatul însuși, fie, în primul rând, ca imperfecțiune morală, fie ca întrerupere a relației, precum și dacă și cum păcatul poate fi sistemic, pot avea un impact asupra acestei probleme.
36. Biserica este Trupul lui Hristos; conform promisiunii Sale, porțile iadului nu o vor birui (Mt 16, 18). Biruința lui Hristos asupra păcatului este completă și ireversibilă și, prin promisiunea și harul lui Hristos, creștinii au încredere că Biserica se va împărtăși întotdeauna din roadele acestei biruințe. Ei împărtășesc și conștiința faptului că, în epoca de acum, credincioșii sunt vulnerabili la puterea păcatului, atât individual, cât și colectiv. Toate bisericile recunosc că există păcat printre credincioși și recunosc impactul său grav. Toate recunosc nevoia continuă pentru creștini de auto-examinare, pocăință, convertire (metanoia), reconciliere și reînnoire. Sfințenia și păcatul sunt legate de viața Bisericii în feluri diferite și inegale. Sfințenia exprimă identitatea Bisericii conform voii lui Dumnezeu, în timp ce păcatul vine în contradicție cu această identitate (Rm 6, 1-11).
B. Creṣtere în elementele esenţiale ale comuniunii: credinţă, Taine, slujire
37. Călătoria înspre deplina realizare a darurilor lui Dumnezeu de comuniune cere comunităților creștine să se pună de acord cu privire la aspectele fundamentale ale vieții Bisericii. „Elementele eclesiale necesare comuniunii depline în interiorul unei biserici unite în mod văzut – țelul mișcării ecumenice – sunt comuniunea în deplinătatea credinței apostolice; în viața sacramentală (mysterică); într-o slujire cu adevărat unică și recunoscută reciproc; în structurile de relații sinodale și în luarea deciziilor; și în mărturia comună și slujirea în lume”. Aceste atribute servesc drept un cadru de lucru necesar pentru menținerea unității în diversitate legitimă. Mai mult, creșterea bisericilor înspre unitatea unicei Biserici este intim legată de chemarea de a promova unitatea întregii umanități și a creației, de vreme ce Hristos, Capul Bisericii, este Cel în care toate se împacă. Dialogul, cum este cel care însoțește scrierea și receptarea documentului „Botez, Euharistie și Slujire”, a înregistrat deja progrese semnificative în convergența cu privire la aceste elemente esențiale de comuniune, deși mai puțin în legătură cu slujirea decât cu primele două. Intenția prezentului document nu este de a repeta acele realizări din trecut, ci mai degrabă de a le rezuma și de a indica câțiva din pașii înainte făcuți în anii din urmă.
Credinţa
38. Referitor la primul element menționat, există un consens general că Biserica este chemată să propovăduiască în fiecare generație credința „dată sfinţilor, odată pentru totdeauna” (Iuda, v. 3) și să rămână statornică în învățătura care i-a fost transmisă la început de apostoli. Credința este evocată de Cuvântul lui Dumnezeu, inspirată de harul Sfântului Duh, atestată în Scriptură și transmisă prin tradiția vie a Bisericii. Este mărturisită în cult, viață, slujire și misiune. Deși trebuie interpretată în contextul timpurilor și al locurilor care sunt în schimbare, aceste interpretări trebuie să rămână în continuitate cu mărturia primară și cu explicarea ei fidelă de pe parcursul veacurilor. Credința trebuie trăită ca răspuns activ la provocările fiecărei epoci și ale fiecărui loc. Se adresează situațiilor personale și sociale, inclusiv nedreptății, încălcării demnității umane și degradării creației.
39. Dialogul ecumenic a arătat că, în privința multor teme centrale ale doctrinei creștine, există multe aspecte care unesc deja credincioșii. În anul 1991, documentul de studiu „Mărturisind o singură credinţă” a reușit nu numai să arate un acord substanțial între creștini legat de înțelesul Crezului nicean mărturisit în slujbele multor biserici. Acest text explică, de asemenea, felul cum credința din Crez își are rădăcinile în Sfânta Scriptură, este mărturisită în simbolul ecumenic și trebuie mărturisită din nou în relație cu provocările lumii contemporane. Intenția nu a fost numai să ajute bisericile să recunoască fidelitatea lor și a altora față de această credință, ci și să pună la dispoziție un instrument ecumenic credibil pentru propovăduirea credinței astăzi. În 1998, documentul „O comoară în vase de lut” explora interpretarea curentă a Scripturii și a Tradiției în transmiterea credinței, notând: „Sfântul Duh inspiră și conduce bisericile ca fiecare să regândească și să reinterpreteze tradiția lor în conversația cu celelalte, țintind întotdeauna să întruchipeze Tradiția adevărată întru unitatea Bisericii lui Dumnezeu”. În timp ce bisericile sunt în general, de acord cu privire la importanța Tradiției în generarea și interpretarea corespunzătoare a Scripturii, dialogul mai recent a încercat să înțeleagă felul în care comunitatea creștină se angrenează în asemenea interpretări. Multe dialoguri bilaterale au recunoscut că interpretarea eclesială a sensului contemporan al Cuvântului lui Dumnezeu implică experiența de credință a întregului popor, interpretările teologilor și discernământul slujitorilor hirotoniți. Provocarea de astăzi este ca bisericile să cadă de acord asupra felului în care acești factori lucrează împreună.
Tainele
40. Referitor la Taine, bisericile au înregistrat un grad semnificativ de aprobare a felului în care documentul „Botez, Euharistie și Slujire” (1982) descria înțelesul și săvârșirea Botezului și a Euharistiei. Acest text sugera, de asemenea, căi prin care se căuta o dezvoltare a convergenței cu privire la cele mai semnificative aspecte rămase nerezolvate: cine poate fi botezat, prezența lui Hristos în Euharistie și relația Euharistiei cu jertfa de pe cruce a Mântuitorului. În același timp, comentând succint asupra Mirungerii sau Confirmării, documentul „Botez, Euharistie și Slujire” nu se referă la celelalte rituri săvârșite în multe comunități și considerate de unii ca fiind Taine, și nici nu a fost conceput să ia în calcul punctul de vedere al acelor comunități care afirmă că specificul lor nu include Botezul și Euharistia, dar afirmă că se împărtășesc din viața sacramentală (mysterică) a Bisericii.
41. Convergența crescândă dintre biserici în înțelegerea Botezului se poate rezuma după cum urmează. Prin Botezul cu apă în numele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, creștinii sunt uniți cu Hristos și unul cu celălalt în Biserica din fiecare loc și timp. Botezul este introducerea în și celebrarea noii vieți în Hristos și a participării la Botezul, viața, moartea și Învierea Sa (Mt 3, 13-17, Rm 6, 3-5). Este „baia naşterii celei de a doua şi a înnoirii Duhului Sfânt” (Tit 3, 5), care încorporează credincioșii în Trupul lui Hristos și care le permite să participe la Împărăția lui Dumnezeu și la viața lumii ce va să vină (cf. Ef 2, 6). Botezul implică mărturisirea păcatului, convertirea inimii, iertare, curățire și sfințire; Botezul îl consacră pe credincios ca membru al unei seminţii alese, al unei preoţii împărătești și al unui neam sfânt (1 Pt 2, 9). Botezul este, astfel, o legătură de bază a unității. Unele biserici văd darul Sfântului Duh ca fiind dat în mod special prin Mirungere sau Confirmare, considerată de ele ca una dintre Tainele de inițiere. Acordul general cu privire la Botez a condus pe unii dintre cei implicați în mișcarea ecumenică să ceară recunoașterea reciprocă a Botezului.
42. Există o relație profundă și dinamică între Botez și Euharistie. Comuniunea în care intră neofitul primește o expresie mai pronunțată și este întreținută de Euharistie, care reafirmă credința baptismală și dă har pentru credincioșii care trăiesc în afara vocației creștine. Progresul în acordul cu privire la Euharistie înregistrat în dialogul ecumenic se poate rezuma după cum urmează. Cina Domnului este slujba sfântă în care, adunați în jurul mesei, creștinii primesc Trupul și Sângele lui Hristos. Este propovăduirea Evangheliei, preamărirea Tatălui pentru tot ceea ce s-a realizat în creație, mântuire și sfințire (doxologia); amintirea morții și a Învierii lui Iisus Hristos și a ceea ce s-a realizat o dată pentru totdeauna pe Cruce (anamnesis); și invocarea Sfântului Duh de a transforma atât elementele pâinii și ale vinului, cât și pe participanții înșiși (epiklesis). Mijlocirile se fac pentru nevoile Bisericii și ale lumii, comuniunea credincioșilor se adânceṣte din nou ca o anticipare și o pre-gustare a Împărăției ce va să vină, impulsionându-i să meargă și să împărtășească misiunea lui Hristos de a inaugura această Împărație chiar în prezent. Sfântul Apostol Pavel subliniază legătura dintre Cina Domnului și viața însăși a Bisericii (1 Co 10, 16-17; 11, 17-33).
43. Așa cum mărturisirea de credință și Botezul sunt inseparabile de viața de slujire și de mărturie, la fel Euharistia cere reconciliere și părtășie de la toți frații și surorile din unica familie a lui Dumnezeu. „Creṣtinii sunt chemați, în Euharistie, să fie solidari cu marginalizații și să devină semne ale dragostei lui Hristos Care a trăit și S-a jertfit pentru toți și Care acum Se dăruiește pe Sine în Euharistie (…). Euharistia aduce, în prezent, o nouă realitate care transformă creștinii după chipul lui Hristos și astfel îi face martorii Săi eficienți”. Înnoirea liturgică în unele biserici poate fi văzută, în parte, ca o receptare a convergențelor înregistrate în dialogul ecumenic cu privire la Taine.
44. Tradițiile creștine diferite nu s-au pus de acord dacă Botezul, Euharistia sau alte ritualuri ar trebui numite „taine” sau „orânduieli de cult” (ordinances). Termenul sacramentum (folosit pentru a traduce grecescul mysterion) indică ideea că lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu este comunicată în săvârșirea ritualului, în timp ce expresia „orânduială de cult” scoate în evidență ideea că aceasta este săvârșită din ascultare față de cuvântul și exemplul lui Hristos. Aceste două poziții au fost văzute ca excluzându-se reciproc. Însă, așa cum arată textul de studiu al Comisiei Credință și Constituție intitulat „Un singur Botez”: „Majoritatea tradițiilor, fie că folosesc termenul „sacrament/taină”, fie pe cel de „rânduială de cult”, afirmă că aceste evenimente sunt atât instrumente (în sensul că Dumnezeu le folosește pentru a face să existe o nouă realitate), cât și expresii (ale unei realităţi deja existente). Unele tradiţii scot în evidenţă dimensiunea instrumentală (…) . Altele pe cea de expresii”. Ar putea aceste diferențe să fie mai degrabă de accent, decât de doctrină? Aceste ritualuri exprimă atât aspectul „instituțional”, cât și pe cel „harismatic” al Bisericii. Sunt acțiuni vizibile, eficiente, instituite de Hristos și, în același timp, sunt roditoare prin lucrarea Sfântului Duh care, prin mijlocirea lor, îi pregătește pe cei care primesc Tainele, cu o varietate de daruri pentru zidirea Bisericii și a misiunii sale în lume și pentru lume.
Sacramente/Taine ṣi orânduieli de cult
În lumina convergențelor cu privire la Botez și la Euharistie și a reflecțiilor cu privire la rădăcinile istorice și potențiala compatibilitate a termenilor „sacrament/taină” și „orânduială de cult”, bisericile sunt provocate să exploreze dacă sunt capabile să ajungă la un acord mai profund legat de această dimensiune a vieții Bisericii care implică aceste ritualuri. O asemenea convergență i-ar putea conduce să ia în considerare câteva întrebări suplimentare. Majoritatea bisericilor săvârșesc alte ritualuri sau sacramente/taine, cum ar fi: Mirungerea/Confirmarea, Nunta și Hirotonia, în cadrul slujbelor lor, și multe au, de asemenea, ritualuri de iertare a păcatelor și de binecuvântare a celor bolnavi: statutul eclesial și numărul acestora nu se poate discuta în cadrul dialogurilor ecumenice? Invităm, de asemenea, bisericile să ia în considerare dacă pot ajunge acum la un grad mai mare de convergență în legătură cu cine poate primi Botezul și cine poate avea protia la celebrările liturgice ale Bisericii? Mai mult, există modalități în care o înțelegere reciprocă mai adâncă poate fi stabilită între bisericile care săvârșesc aceste ritualuri și acele comunități creștine convinse că împărtășirea vieții în Hristos nu cere săvârșirea Sacramentelor/Tainelor sau a altor ritualuri?
Misiunea în cadrul Bisericii
Hirotonia
45. Toate bisericile afirmă învățătura biblică potrivit căreia, spre deosebire de mulți preoți ai Vechiului Testament (cf. Evr 7, 23), Iisus, Arhiereul nostru (cf. Evr 8,10), S-a adus pe Sine Jertfă mântuitoare „o dată pentru totdeauna” (Evr 7, 27; 9, 12, 9, 26; 10, 10, 12-14). Bisericile diferă în privința concluziilor pe care le deduc din aceste texte. „Botez, Euharistie și Slujire” menționa că slujitorii hirotoniți „pot fi numiți în mod propriu preoți, pentru că ei îndeplinesc un serviciu specific preoțesc, prin întărirea și zidirea preoției împărătești și profetice a credincioșilor, prin cuvânt și Taine, prin rugăciunile de mijlocire și prin îndrumarea pastorală a comunității”. Pe linia acestor considerații, unele biserici socotesc că hirotonia are o relație specială cu preoția unică a lui Hristos, care se deosebește, chiar dacă este în legătură, de acea preoție împărătească descrisă în 1 Pt 2, 9. Aceste biserici consideră că unele persoane sunt hirotonite într-o anumită funcție preoțească prin Taina Hirotoniei. Alţii nu-i consideră „preoți” pe slujitorii hirotoniți, și nici nu înțeleg hirotonia în termeni sacramentali. Creștinii nu sunt de acord nici cu privire la restricționarea tradițională a hirotoniei pentru slujirea cuvântului și a Tainelor, doar pentru bărbați.
Slujjirea prin hirotonie
Dialogul ecumenic a arătat în mod repetat că anumite aspecte legate de slujirea prin hirotonie constituie obstacole pe calea unității. Dacă diferențele, cum sunt cele legate de preoția celor hirotoniți, împiedică deplina unitate, găsirea căilor de depășire a lor trebuie să fie în continuare o prioritate maximă pentru biserici.

46. Nu există un singur model de slujire în Noul Testament, deși toate bisericile studiază Scriptura, căutând să urmeze voia lui Dumnezeu cu privire la cum ar trebui să fie înțeleasă, rânduită și exercitată slujirea prin hirotonie. Uneori, Sfântul Duh a îndrumat Biserica să-și adapteze slujirile nevoilor particulare (cf.F.Ap.6,1-6). Forme variate de slujire au fost binecuvântate de darurile Sfântului Duh. Autori din primele veacuri, cum ar fi Sfântul Ignatie al Antiohiei, au accentuat modelul slujirii în trei trepte: episcop, preot și diacon. Acest model a trei slujiri interconectate poate fi văzut ca având rădăcini în Noul Testament; în cele din urmă, a devenit un model general acceptat și este încă văzut ca normativ de multe biserici astăzi. Unele biserici, din vremea Reformei, au adoptat modele diferite de slujire. Printre cele câteva mijloace prin care se poate menține apostolicitatea Bisericii, cum ar fi canonul biblic, dogmele și rânduiala liturgică, slujirea prin hirotonie a jucat un rol important. Succesiunea în slujire este menită a servi continuității apostolice a Bisericii.
47. Aproape toate comunitățile creștine de astăzi au o structură formală de slujire. În mod frecvent, această structură este diversificată și reflectă, mai mult sau mai puțin explicit, modelul întreit: episkopos- presbyteros – diakonos. Bisericile rămân, totuși, despărțite cu privire la problema dacă „episcopatul istoric” (însemnând episcopi hirotoniți în succesiune apostolică începând din cele mai vechi timpuri ale Bisericii), sau succesiunea apostolică a slujirii prin hirotonie în general, a fost sau nu ceea ce Hristos a intenționat pentru comunitatea Sa. Unii consideră că slujirea în trei trepte: a episcopului, preotului și diaconului este un semn al fidelității continue față de Evanghelie și este vitală pentru continuitatea apostolică a Bisericii ca întreg. Prin contrast, alții nu consideră fidelitatea față de Evanghelie ca fiind strâns legată de succesiunea în slujire, iar unii sunt precauți în privința episcopatului istoric, pentru că îl consideră vulnerabil la abuz și deci potențial dăunător bunăstării comunității. „Botez, Euharistie și Slujire” a afirmat doar această slujire în trei trepte „poate servi astăzi ca expresie a unității pe care o căutăm și totodată un mijloc de a o obține”.
Slujirea în trei trepte
Având în vedere semnele acordului tot mai larg referitor la locul slujirii prin hirotonie în Biserică, suntem determinați să întrebăm dacă bisericile pot ajunge la un consens cu privire la întrebarea dacă slujirea în trei trepte este sau nu este parte a voii lui Dumnezeu pentru Biserică, în realizarea unității pe care o dorește Dumnezeu.
Darul autorităţii în slujirea Bisericii
48. Orice autoritate în Biserică derivă de la Domnul și Capul ei, Iisus Hristos, a Cărui autoritate, redată de termenul exousia (putere, autoritate delegată, autoritate morală, influență; literal înseamnă „provenind din ființa cuiva”) în Noul Testament, a fost exercitată în: învățăturile Sale (Mt.5,2, Lc.5,3), săvârșirea minunilor (Mc.1,30-34; Mt.14,35-36), exorcizări (Mc.1,27; Lc.4,35-36), iertarea păcatelor (Mc.2,10;Lc.5,4), și în conducerea apostolilor pe căile mântuirii (Mt.16,24). Întreaga slujire a lui Iisus a fost caracterizată de autoritatea (Mc.1,27; Lc.4,36) pusă în slujba oamenilor. Primind „toată puterea în cer și pe pământ” (Mt.28,18), Iisus Și-a împărtășit autoritatea apostolilor (cf.In.20,22). Succesorii lor în misiunea de supraveghere (episkope) au exercitat autoritatea în propovăduirea Evangheliei, în săvârșirea Tainelor, mai ales a Euharistiei, și în îndrumarea pastorală a credincioșilor.
49. Natura deosebită a autorității în Biserică se poate înțelege și exercita corect doar în lumina autorității Capului ei, Cel care a fost răstignit, Cel care „S-a deșertat pe Sine” și „ascultator făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Flp 2, 7-8). Această autoritate trebuie înțeleasă în cadrul promisiunii eshatologice a lui Iisus de a călăuzi Biserica spre deplinătate în Împărăția Cerurilor. Astfel, autoritatea Bisericii este diferită de cea a lumii. Atunci când ucenicii au căutat să exercite puterea unul asupra celuilalt, Iisus i-a corectat spunându-le că El a venit nu ca să I se slujească, ci pentru ca să slujească și să-Și ofere viața pentru ceilalți (Mc 10,41-45; Lc 22,25). Autoritatea din cadrul Bisericii trebuie înțeleasă ca slujire smerită, hrănire și zidire a koinoni(a)-ei Bisericii prin credință, viață și mărturie; este exemplificată în acțiunea lui Iisus de spălare a picioarelor ucenicilor (In 13,1-17). Este o slujire (diakonia) a iubirii, fără vreo dominare sau forţare.
50. Autoritatea în Biserică, în variatele ei forme și niveluri, trebuie distinsă de simpla putere. Această autoritate vine de la Dumnezeu Tatăl prin Fiul în puterea Sfântului Duh; și ca atare, reflectă sfințenia lui Dumnezeu. Sursele de autoritate recunoscute în grade diferite de biserici, cum ar fi Scriptura, Tradiția, cultul, sinoadele și conciliile, reflectă, de asemenea, sfințenia lui Dumnezeu Cel Unu în Treime. O asemenea autoritate este recunoscută oriunde este exprimat adevărul care conduce la sfințenie, și oriunde se dă glas sfințeniei lui Dumnezeu „din gura pruncilor și a celor ce sug” (Ps 8, 2; cf. Mt 21,16). Sfințenia înseamnă o mai mare autenticitate în relația cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu întreaga creație. De-a lungul istoriei, Biserica a recunoscut o anume autoritate în viețile sfinților, în mărturia monahismului și în diferitele feluri în care unele grupuri de credincioși au trăit și au exprimat adevărul Evangheliei. În consecință, un anume fel de autoritate se poate recunoaște în dialogurile ecumenice și în declarațiile comune pe care le elaborează, atunci când reflectă o căutare comună și o descoperire a adevărului în dragoste (cf. Ef 4, 15), când îndeamnă credincioșii să caute voia Domnului pentru comuniune eclesială, și când invită la neîncetată metanoia ṣi sfinţenie a vieţii.
51. Autoritatea pe care Iisus Hristos, unicul Cap al Bisericii, o împărtășește celor din slujirea conducerii nu este nici exclusiv personală, nici numai delegată de către comunitate. Este un dar al Sfântului Duh destinat pentru slujirea (diakonia) Bisericii în dragoste. Exercitarea sa include participarea întregii comunități, al cărei simțământ al credinței (sensus fidei) contribuie la înțelegerea generală a Cuvântului lui Dumnezeu și a cărei primire a călăuzirii și a învățăturii slujitorilor hirotoniți este mărturia autenticității acestei conduceri. O relație de iubire reciprocă și de dialog îi unește pe cei care exercită autoritate cu cei care sunt supuși acesteia. Ca un mijloc de călăuzire a comunității creștine în credință, cult și slujire cu exousia Domnului răstignit și înviat, exercitarea autorității poate cere supunere, dar această chemare trebuie primită cu cooperare voluntară și consimțământ din moment ce scopul ei este să ajute credincioșii să ajungă la deplină maturizare în Hristos (cf. Ef 4,11-16). „Percepţia” înțelesului autentic al Evangheliei care este împărtășită de întregul popor al lui Dumnezeu, observațiile celor dedicați în mod special studiilor biblice și teologice, și călăuzirea din partea celor consacrați special slujirii de supraveghere, toate colaborează la discernerea voii lui Dumnezeu pentru comunitate. Luarea de decizii în Biserică urmărește și cere consensul tuturor și depinde de asistența Sfântului Duh, ce se face cunoscută prin atenta ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu și a unuia față de celălalt. Prin procesul receptării active de-a lungul timpului, Sfântul Duh clarifică posibilele ambiguități din luarea deciziilor. Mișcarea ecumenică a făcut posibil ca învățătura autoritativă a unor lideri creștini să aibă efect dincolo de granițele propriilor comunități, chiar în situația de separare în care ne găsim astăzi. De exemplu: poziția de frunte (leadership) a Arhiepiscopului Desmond Tutu în a declara că „apartheid-ul a fost prea puternic pentru a fi învins de o Biserică divizată”, inițiativele Patriarhului Ecumenic Bartolomeu de a uni liderii creștini pentru cauza ecologiei, eforturile Papei Ioan Paul al II-lea și ale Papei Benedict al XVI-lea de a invita creștini și lideri de alte confesiuni într-o rugăciune comună pentru promovarea păcii, și influența fratelui Roger Schutz care a inspirat nenumărați credincioși creștini, în special tineri, să se unească în slăvirea comună a lui Dumnezeu Cel Unu în Treime.
Autoritatea în Biserică ṣi exercitarea acesteia
Pași semnificativi către convergență cu privire la autoritate și exercitarea ei s-au făcut în cadrul diverselor dialoguri bilaterale. Continuă să existe diferențe între biserici cu privire la importanța relativă care trebuie acordată diverselor surse de autoritate, cu privire la cât de departe și în ce fel Biserica poate ajunge la expresia normativă a credinței ei, și cu privire la rolul slujitorilor hirotoniți în punerea la dispoziție a unei interpretări oficiale a Revelației. Totuși, toate bisericile împărtășesc preocuparea presantă ca Evanghelia să fie predicată, interpretată și trăită în lume cu smerenie, dar cu autoritate constrângătoare. Căutarea convergenței ecumenice cu privire la felul în care autoritatea este recunoscută și exercitată, ar putea oare juca un rol creativ în acest efort misionar al bisericilor?
Slujirea de supraveghere (Episkopé)
52. Biserica, fiind Trupul lui Hristos și poporul eshatologic al lui Dumnezeu, este zidită de Sfântul Duh printr-o varietate de daruri și slujiri. Această diversitate cere o slujire de coordonare în așa fel încât aceste daruri să îmbogățească întreaga Biserică, unitatea și misiunea ei. Exercitarea cu fidelitate a slujirii de episkopé, potrivit Evangheliei, de către persoane alese și rânduite pentru o asemenea slujire este o cerință de o importanță fundamentală pentru viața și misiunea Bisericii. Dezvoltarea specifică a structurilor de episkopé a variat în diverse timpuri și locuri; dar toate comunitățile, fie că aveau sau nu hirotonie întru episcop, au continuat să înțeleagă nevoia de slujire de episkopé. În fiecare caz, episkopé este o slujire de menţinere a continuității în credința apostolică și unitate de viață. Pe lângă predicarea Cuvântului și săvârșirea Tainelor, obiective principale ale acestei slujiri sunt și acelea de a păstra cu credință și a transmite mai departe adevărul revelat, de a menține congregațiile locale în comuniune, de a oferi sprijin reciproc și de a avea o poziție de frunte în mărturisirea Evangheliei. O astfel de îndrumare include supravegherea diferitelor organizații de servicii creștine dedicate îmbunătățirii vieții umane și ușurării suferinței, aspecte ale slujirii Bisericii (diakonia) la care vom reveni în capitolul următor. Toate aceste funcții, rezumate de termenul episkopé sau supraveghere, sunt exercitate de persoane care sunt în relație atât cu credincioșii din propria comunitate, cât și cu cei care exercită o astfel de slujire în alte comunități locale. Aceasta înseamnă a afirma că slujirea de supraveghere, ca și toate celelalte slujiri în Biserică, trebuie să fie exercitată în mod personal, colegial și în comun. Aceste feluri de exercitare au fost descrise succint în documentul „Botez, Euharistie și Slujire” după cum urmează: „Ar trebui să fie personal, pentru că prezența lui Hristos în mijlocul poporului Său poate fi cel mai eficient scoasă în evidență de persoana hirotonită să propovăduiască Evanghelia și să cheme comunitatea să slujească lui Dumnezeu în unitate de viață și de mărturie. Ar trebui să fie și colegial, pentru că există nevoia unui colegiu de slujitori hirotoniți care să împartă între ei sarcina comună de a reprezenta problemele comunității. În sfârșit, relația intimă între slujirea prin hirotonie și comunitate ar trebui să-și găsească expresia într-o dimensiune comună unde exercitarea slujirii prin hirotonie își are rădăcinile în viața comunității, și cere participarea efectivă a acesteia la descoperirea voii lui Dumnezeu și a îndrumării Sfântului Duh”.
53. Un astfel de exercițiu de supraveghere reflectă acea calitate a Bisericii care poate fi numită „sinodalitate” sau „conciliaritate”. Termenul synod provine din cuvintele syn (cu) si odos (cale), sugerând un „drum împreună”. Atât sinodalitatea, cât și conciliaritatea înseamnă că „datorită Botezului, fiecare membru al Trupului lui Hristos are locul său și responsabilitatea aferentă” în comuniunea Bisericii. Sub îndrumarea Sfântului Duh, întreaga Biserică este sinodală/conciliară, la toate nivelurile vieții eclesiale: local, regional și universal. Calitatea de a fi sinodală sau conciliară reflectă taina vieții trinitare a lui Dumnezeu, iar structurile Bisericii exprimă această calitate în așa fel încât să actualizeze viața comunității ca o comuniune. În comunitatea locală euharistică, această calitate este trăită în unitatea profundă de dragoste și adevăr între membri și slujitorul lor. În situații cruciale, sinoadele s-au întâlnit pentru a analiza credința apostolică drept răspuns la pericole sau erezii doctrinare sau morale, având încredere în îndrumarea Sfântului Duh, pe care Iisus a promis că Îl va trimite după ce Se va întoarce la Tatăl (cf. In 16, 7, 12-14). Sinoadele ecumenice s-au bucurat de participarea conducătorilor din întreaga Biserică; hotărârile lor au fost primite de către toți ca o recunoaștere a rolului important pe care îl joacă încurajarea și menținerea comuniunii în întreaga Biserică. Bisericile au vederi ṣi practici diferite cu privire la participarea şi rolul mirenilor în sinoade.
Autoritatea Sinoadelor Ecumenice
Deși majoritatea bisericilor acceptă definiţiile doctrinare ale Sinoadelor ecumenice ca expresie a învățăturii Noului Testament, unele susțin că toate hotărârile doctrinare post-biblice sunt deschise revizuirilor, în timp ce alții consideră că unele definiții doctrinare sunt normative și deci expresii nereformabile ale credinței. Dialogul ecumenic a făcut posibilă o analiză comună a caracterului normativ al învățăturii Sinoadelor Ecumenice?
54. Oriunde Biserica se întrunește pentru a se sfătui și a lua hotărâri importante, este nevoie ca cineva să convoace și să conducă adunarea pentru o bună ordine și pentru a ușura procesul promovării, discernerii și exprimării consensului. Cei care conduc vor fi totdeauna în slujba celor pe care îi conduc spre zidirea Bisericii lui Dumnezeu, întru dragoste și adevăr. Datoria celor care conduc este să respecte integritatea bisericilor locale, să dea glas celor fără glas și să mențină unitatea în diversitate.
55. Termenul primat se referă la tradiția și practica, deja recunoscute la primele sinoade ecumenice ca o situație veche, prin care episcopii de Alexandria, Roma și Antiohia, iar mai târziu Ierusalim și Constantinopole, exercitau o slujire personală de supraveghere asupra unei zone mult mai întinse decât cea a propriilor lor provincii bisericești. O asemenea supraveghere primațială nu a fost văzută ca opunându-se sinodalității/conciliarității, care exprimă mai mult slujirea colegială a unității. Din punct de vedere istoric, forme de primat au existat la diferite nivele. Potrivit Canonului 34 din Canoanele apostolice, care este sugestiv pentru înțelegerea de sine a Bisericii în primele veacuri și care încă este respectat de mulți, deși nu de către toți creștinii de astăzi, primul între episcopii fiecărui popor va lua hotărâri numai în acord cu ceilalți episcopi, iar aceștia din urmă nu vor lua hotărâri importante fără acordul celui dintâi. Chiar în primele veacuri, diferitele slujiri ale primatului erau afectate uneori de competiții între liderii Bisericii. Un primat al luării deciziilor (jurisdicție) și al autorității învățării, extinsă la întreg poporul lui Dumnezeu, a fost revendicat treptat de episcopul Romei pe baza relației acelei biserici locale cu apostolii Petru și Pavel. Deși recunoscută de multe biserici în primele veacuri, rolul ei esențial și maniera de exercitare au creat controverse semnificative. În anii din urmă, mișcarea ecumenică a ajutat să se creeze un climat mai conciliator în care s-a discutat despre o slujire pentru unitatea întregii Biserici.
56. În parte datorită progresului deja înregistrat în dialogurile bilaterale și multilaterale, a Cincea Conferință Mondială Credință și Constituție a abordat problema „unei slujiri universale pentru unitate creștină”. În enciclica Ut Unum Sint, Papa Ioan Paul al II-lea a citat acest text când i-a invitat pe liderii Bisericii și pe teologi să „intre cu el într-un dialog fratern, plin de răbdare”, în privința acestei slujiri. În discuțiile ulterioare, în pofida continuării existenței zonelor de dezacord, unii membri ai altor biserici au exprimat deschidere în a lua în considerare cum o asemenea slujire poate să stimuleze unitatea bisericilor locale din întreaga lume și să promoveze, în loc să pună în pericol, trăsăturile distinctive ale mărturiei lor. Dată fiind sensibilitatea ecumenică a problemei, este important să se distingă între esența unei slujiri a primatului și oricare modalități particulare în care a fost sau este exercitată. Toți ar fi de acord că orice slujire primațială personală ar trebui exercitată în mod comun și colegial.
57. Există încă multe de făcut pentru a se ajunge la o convergență pe această temă. În prezent, creștinii nu se pun de acord că o slujire mondială a primatului ar fi necesară sau chiar dezirabilă, deși mai multe dialoguri bilaterale au recunoscut valoarea unei slujiri pentru unitatea întregii comunități creștine, sau chiar că o astfel de slujire poate fi inclusă în voia lui Hristos pentru Biserică Sa. Lipsa acordului nu este pur și simplu între anumite familii de biserici, ci există chiar în cadrul unor biserici. Au existat discuții ecumenice semnificative legate de dovezi din Noul Testament cu privire la o slujire a unei mai largi unități a Bisericii, precum cea a Sfântului Petru sau a Sfântului Pavel. Rămân totuși divergente cu privire la semnificația acestor slujiri ale lor, și la implicațiile legate de posibila intenție a lui Dumnezeu pentru o formă de slujire a unității și misiunii Bisericii ca întreg.
O slujire universală a unității
Dacă, potrivit voii lui Hristos, separările actuale vor fi depășite, cum se poate înțelege și exercita o slujire care promovează unitatea Bisericii la nivel universal?
Traducere din engleză şi note explicative
Pr. Conf. Dr. Nicolae Moşoiu

(Va continua în numărul următor.)

Pagini citate