Despre autor
Autor :
Drd. Gheorghe Diaconu

Descriere Autor :
Doctorand al Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Andrei Şaguna", din cadrul Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu.

Email Autor :
-

Adresa Autor :
-

Cuprins
Metadate
Numar :
3 / 2015
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Studii şi articole

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat

Studiul de față prezintă, în baza izvoarelor istorice inedite sau insuficient utilizate, personalitatea arhiereului Inochentie Burghele Iliupoleos, care s-a conturat, mai întâi, ca tipograf, duhovnic și eclesiarh al mitropoliei, și apoi, grație mitropolitului Veniamin Costachi, ca egumen al Mănăstirii Popăuți, Botoșani, închinată Patriarhiei de Antiohia, fiind totodată unicul român egumen la această mănăstire și primul român care a primit arhieria nominală cu titlul de mitropolit al eparhiei Iliupolei din jurisdicția acestei patriarhii. Avându-și reședința la biserica voievodală de la Popăuți, Inochentie și-a conturat personalitatea de ierarh, atât în viața sacramentală a Bisericii, oficiind toate slujbele specific arhierești, inclusiv hirotonii și sfințiri de biserici, cât și în cea socială a țării, în calitate de membru în Obșteasca Adunare a Moldovei și de autoritate bisericească de judecată în cazurile bisericești și civile. Dintre toți egumenii, doar de la el s-a moștenit un important patrimoniu mobil de obiecte de artă bisericească și un interesant fond de carte veche.

Cuvinte cheie:
Popăuți-Botoșani, Patriarhia de Antiohia, Veniamin Costachi, Inochentie Burghele Iliupoleos: viață, activitate, patrimoniu de artă moștenit.

Articol intreg

Dintre toți egumenii Mănăstirii Sfântul Nicolae Popăuți, de la înființarea acesteia și până la secularizarea averilor mănăstirești, cel mai de seamă a fost, fără îndoială, arhimandritul și apoi arhiereul Inochentie Iliupoleos, singurul român ajuns să conducă mănăstirea în perioada 1815-1840. Această egumenie, asigurată cu tenacitate, „pe viață”, la o mănăstire închinată și într-o perioadă din cele mai critice din istoria Moldovei, rămâne consemnată în documente a fi totuși și cea mai lungă, în timpul căreia mănăstirea atinge apogeul ei economic și patrimonial datorită personalității acestui egumen.
Despre această figură eclesiastică a Moldovei, care apare menționată în numeroase documente contemporane, unii dintre predecesorii noștri s-au rezumat doar la simple referințe, alții la abordări tangențiale în lucrările lor de sinteză, iar alții, deși s-au oprit chiar asupra acestui subiect, au conturat insuficient personalitatea arhiereului Inochentie, dacă se are în vedere baza documentară bogată inedită pe care puteau să o utilizeze. Între cei din ultima categorie, se numără preoții Mihai Mănucă și Dumitru Grigoraș.
Mihai Mănucă a schițat pentru prima dată figura arhiereului Inochentie, utilizând surse documentare, în ceea ce privește profilul său genealogic și activitatea economică a mănăstirii în timpul egumenie acestuia, fără să aprofundeze însă latura demnității sale sacramentale sau să abordeze în vreun fel pe cea de autoritate bisericească de judecată, și fără să-i releve contribuția evidentă de inițiator și creator al unui patrimoniu cultural-artistic transmis posterității. Asupra acestui ultim aspect s-a oprit Dumitru Grigoraș, în calitate de preot paroh al bisericii Popăuți, într-un scurt articol, în care s-a rezumat doar la a descrie câteva cărți din biblioteca lui Inochentie și a menționa unele obiecte de cult din perioada egumeniei acestuia, republicând inscripțiile lor.
Prin urmare, ne propunem să aprofundăm aspectele insuficient abordate până acum și să deschidem noile capitole, deja anunțate, prin care încercăm să așezăm într-o nouă lumină documentară, atât figura arhiereului Inochentie, cât și, tangențial, pe cea a mitropolitului Veniamin Costachi, care au întreținut în perioada păstoririi lor, care se suprapune ca timp, o importantă corespondență rămasă parțial necunoscută. Nu ne vom opri aici asupra calității lui Inochentie, primită prin actul de numire în egumenie, de administrator al proprietăților agrare și comerciale ale mănăstirii, capitol care se impune a fi abordat într-un alt context.
***
Despre copilăria, educația și formarea sa monahală, până ajunge ieromonah, duhovnic și eclesiarh la mitropolia din Iași, se cunosc puține informații și acestea provin chiar de la Inochentie, care și-a dezvăluit într-o mică parte trecutul vieții unor persoane apropiate.
Numele de familie al lui Inochentie îl dezvăluie, într-o scrisoare, nepoata sa Smaranda, fiica lui Ioniță Burghele și soția lui Neculai Pritpicior din Roman. Făcând parte din familia de boieri moldoveni Burghele din Iași, care se trag din ramura Burgheleștilor din Mărmureni și Bozieni, ținutul Vasluiului, Inochentie a mai avut încă patru frați și o soră: Alecu, Constantin, Toader, Alexandru și Maranda, aproape toți stabiliți în Iași. De asemenea, a avut și un frate vitreg care a ajuns preot tot în Iași. Din documentele referitoare la moartea lui Inochentie, aflăm că avea drept cumnată pe „baba Nastasia” și ca gineri drepți, după trei nepoate ale sale, pe Neculai Azămioară, pe stolnicul Constantin Caraeni, pe vornicul Eanachi Stamati, care, la rândul său, avea ca ginere pe sărdarul Alecu Ciure de la Vaslui.
Primii săi dascăli și îndrumători „la carte și românism” au fost frații Petrachi și Panaite Cazimir din Iași, care nu vor fi uitați niciodată de Inochentie. În una din scrisorile adresate lui Ioan Bașotă, de la Chișinău, mulțumindu-i pentru sprijinul acordat în arendarea moșiei Duruitoarea și în alte probleme economice, aduce, printre altele, deosebite mulțumiri și laude familiei Cazimir și în special colonelului Panaite Cazimir: „[…] trimit părintească blagoslovenie preaiubitului polcovnic Panaite Cazimir (…) că pân la sfârșitul vieții nu voi uita mila și pâinea ce-am avut din cinstita casa d(umi)sale în curgere de câț(i)va ani prin a căruie bune povățuiri bine au făcut…”, pentru că el sesizase în figura lui Inochentie, pe când era cu infirmeria de la Mănăstirea Dancu, calități de viitor preot. Cu această familie a învățat „buchea și alfa-vita”, de aceea adaugă: „[…] niciodată nu-i voi da uitării, atât pe cei vii, precum și pe cei trecuți din viață, cerând de la Domnul toate cele folositoare și iertarea păcatelor”.
Despre perioada imediat următoare studiilor nu avem informaţii, dar este posibil ca Inochentie să fi fost tuns în monahism în Mănăstirea Dancu din Iaşi şi, de aici, să fi ajuns slujitor la mitropolie.
I. Tipograf, duhovnic şi eclesiarh al mitropoliei
Primele mențiuni referitoare la responsabilitățile primite de către Inochentie în perioada păstoririi mitropolitului Iacob Stamati, și anume de eclesiarh, tipograf și duhovnic în cadrul mitropoliei, le aflăm la sfârșitul cărților tipărite între anii 1794 şi 1797 la tipografia mitropoliei, condusă chiar de el.
În anul 1794, s-au tipărit cu osteneala sa și a colaboratorilor cel puțin trei cărți. Pe ultimele pagini ale acestor cărți apare o formulă tipografică în care se precizează treapta clericilor, a monahilor și funcțiile administrative ale tipografilor. Conform acestora, prima carte tipărită era Psaltirea, al cărei text se încheie prin cuvintele: „Purtătoriu(l) de grijă și cheltuitoriu(l) tipografiei fiind chir Inochentie eclesiarh sfintei mitropolii și diorthositoriu(l) împreună cu ieromonahul chir Ghedeon proin eclesiarh”.
În a doua carte, intitulată Critil și Andronius, textul referitor la tipografi și editori scoate în evidență că ieromonahul Inochentie rămăsese singurul responsabil cu tipografia și cu eclesiarhia: „Diortositoriu(l) și purtătoriu(l) de grijă și cheltuitoriu(l) tipografiei fiind chir Inochentie eromonahul, și eclesia(r)h sfintei mitropolii”, iar în a treia carte – Liturgie – același text apare cu o mică modificare: „Inochentie eclesiarh și duhovnic”.
Din aceste mărturii se înțelege că mitropolitul Iacob Stamati și-a oprit atenția asupra lui Inochentie, datorită meritelor acestuia de priceput diortositor, tipograf și smerit ieromonah la numai 26 de ani, dar și datorită descendenței sale dintr-o veche familie de boieri moldoveni cu care, pe departe, se și înrudea.
În următoarea perioadă de douăzeci de ani, exceptând o sincopă de trei ani, la începutul păstoririi lui Veniamin Costachi, semnătura lui Inochentie va apărea pe toate actele ce țineau de eclesiarhie, de cărțile de hirotonii și de evidențele celor hirotoniți. Din această categorie de documente s-a păstrat cartea de hirotonie, din 10 martie 1795, a preotului Constandie din satul Costinești, ținutul Hârlău, în care se consemnează: „Mai ales prin mărturiea duhovnicescului său părinte chir Inochentie eclisiarh mitrop(oliei) noastre, vrednic aflându-se acestui sf(â)ntu Dar” s-a hirotonit pe seama susnumitului sat și cartea de hirotonie, din 16 decembrie 1798 a preotului Grigorie, hirotonit pe seama satului Hilișău, ținutul Dorohoi. La acestea se adugă și diata ieromonahului Dionisie, de la biserica Sfântul Arhanghel Mihail din mahalaua Rufenii, Iași, din 25 aprilie 1807, care lăsa ca „[…] purtător de griji și epitrop pe sfințiea sa părintele Inochentie eclisiarh sfintei mitropolii”, căruia îi rămânea suma de nouă sute lei „[…] pentru cheltuiala la îngroparea mea și la pomenirile legiuite ce vor fi până la plinirea de trei ani”. De asemenea, Inochentie este menționat în evidențele și textele referitoare la candidații hirotoniți, pe care mitropolitul Veniamin le verifica din când în când.
În calitatea sa de tipograf și eclesiarh al mitropoliei, Inochentie, pe lângă obligațiile duhovnicești, ținea și evidența contabilă a acestor două compartimente, pe care le prezenta mitropolitului Veniamin, care întreținea activitatea culturală a tipografiei din veniturile personale. În aceste evidențe sunt menționate numărul și prețurile cărților vândute, numele cumpărătorilor și, evident, veniturile și cheltuielile, așa după cum reiese, de pildă, chiar din titlul unuia dintre extrasele contabile: „veniturile și cheltuielile eclesiarhiei și a tipografiei ce s-au petrecut prin mâna sfinției sale chir Inochentie eclesiarh de la 1808 mai 25 și până la 1811 octombrie 31”.
Fiind o fire blândă și smerită, ieromonahul Inochentie, deși fusese eclesiarh sub mitropoliții Iacob Stamati și Veniamin Costachi, a crezut de cuviință să rămână în această ascultare și sub exarhul Gavriil Bănulescu Bodoni, considerând că și noul mitropolit avea nevoie de cineva care să-i dea unele îndrumări în noua situație în care venea, fiind străin de rânduielile mitropoliei din Iași. În această perioadă, Inochentie, rămas eclesiarh, eliberează ca și până atunci cărțile de duhovnic pentru preoții: Dometie de la biserica Sf. Dimitrie din Botoșani, în 16 iulie 1810, Filip Capițchi de la Siminicea, ţinutul Botoșanilor, în 6 mai 1811, și Constandie de la Costinești, ținutul Dorohoi, la 9 martie 1814.
Pe lângă responsabilitățile administrative și duhovnicești, de tipograf, eclesiarh și duhovnic al mitropoliei, arhimandritului Inochentie i-a fost încredințată și aceea de a se ocupa cu restaurarea bisericii Sfântul Nicolae Domnesc din Iași, după degradările produse de cutremurul din 12 martie 1814. Având această ascultare, pe 15 iunie 1814, dă comandă lui „Neculai săpătoriul din Iași ca să facă catapiteazma bisericii Sfântului Ierarh Nicolai g(os)pod și două strane, adecă cea arhierească și cea domnească și amvonul” cu prețul de două mii de lei și cu angajamentul ca toate acestea să fie finalizate până la sfârșitul lunii iunie, după modelul „catapitezmii bisericii Banului”. Înțelegem de aici că Inochentie, printre alte lucruri, a refăcut mobilierul bisericii voievodale și totodată a înlocuit pavajele de piatră ale acesteia, deoarece în 17 iunie 1814, primea următoarea dovadă: „[…] opt sute lespezi ce am avut plătite la Gărcina din anii trecuți le-am vândut sfinții sale arhimandritul chir Inochentie și mi-au plătit toți banii patru sute lei și să le rădice sfinția sa cu chiriia sfinții sale. 1814, iunie 17. Și măsura lespezilor este de trei palmi proaste”.
Dacă întreaga sa activitate desfășurată în cadrul mitropoliei, de tipograf, duhovnic și eclesiarh, putea să fie mai puțin cunoscută, potrivit discreției monahale, cea desfășurată la biserica domnească nu mai putea să rămână necunoscută, cel puţin pentru domnul Moldovei, influențând într-o oarecare măsură, după cum vom vedea, viitoarele decizii ale acestuia în ceea ce privește persoana lui Inochentie.
II. Egumen al Mănăstirii Sfântul Nicolae Domnesc din Botoșani
Revenind la Iași, de la Mănăstirea Neamț, în octombrie 1812, unde se retrăseseră din decembrie 1807, mitropolitul Veniamin apreciază statornicia, blândețea și smerenia lui Inochentie, şi îi acordă din ce în ce mai multă încredere. Problemele Bisericii din Moldova erau complexe, mai ales dacă ne referim la aceea a stăpânirii fanariote, a mănăstirilor și metoacelor închinate Locurilor Sfinte și patriarhiilor răsăritene și la conducătorii greci ai acestor unități bisericești, care prin comportamentul lor de străini, care nu aveau nimic comun cu țara în care trăiau, au îngrijorat și neliniștit – în cele mai multe cazuri – pe mitropolitul Veniamin și pe membrii Divanului domnesc. Pentru a întreprinde ceva spre îmbunătățirea acestei situații, era nevoie de sprijinul domnului, al divanului și al unor oameni foarte bine formați, morali, cinstiți, dezinteresați și fără scopuri pământești. Printre cazurile ivite, de numire a unor noi egumeni, a fost și cel al Mănăstirii Sfântul Nicolae din Botoșani. Nu s-au păstrat mărturii documentare din care să aflăm detalii referitoare la recomandările și intervențiile mitropolitului sau ale altor demnitari din Iași, adresate domnului și patriarhului de Antiohia, pentru problema numirii unui nou egumen la această mănăstire sau poate au existat și nu s-au păstrat, în schimb există suficiente documente pentru a prezenta egumenia arhimandritului Inochentie Burghele.
Ca unic egumen român din șirul egumenilor greci dintr-o perioada de 113 ani, după acceptarea și numirea sa de către patriarhul Antiohiei, Inochentie era confirmat și întărit de către domnul Moldovei, Scarlat Alexandru Calimachi prin cartea sa, în care se arată:
„Să faci știre cu această carte a domnii mele că prin alegerea a însuși preasfințitului patriarh al Antiohiei, am făcut domnia me egumen la Mănăstirea Sfântului Neculai din Popăuți de la Botoșani ce iesti închinată la scaonul Antiohiei, pre cuvioșia sa arhimandritul Inochentie, în locul sfinții sale chir Serafim Edesis.
Deci dar, acestui de acum rânduit egumeni i s-au dat la mână această carte a domnii mele, ca de astăzi înainte să ia mănăstirea aceasta în sama sa, la care să fie cu deplină purtare de grijă ca un desăvârșit egumen, cu toate ale mănăstirii averi, atât dinlăuntru, cât și dinafară, mișcătoare și nemișcătoare, pe care mănăstirea să o ție deapururi grijită și cu toate orânduielele deplin, după cum și la alte sfinte mănăstiri.
Așijderea și toate veniturile ce vor fi a acestei mănăstiri încă să aibă a le strânge toate la vremi, păzind după datorie toată dreptatea. Pentru care poroncim domnia me și voaâ tuturor poslușnicilor și robilor mănăstirii de mai sus arătați ca cu toții să aveți a-i da căzuta ascultare și supuniri numitului egumin la cele ce vă va poronci, căci pre acei ce nu-i vor da ascultare are voe de la domniea me ca să-i certe după vina lor”.
Dacă gramata patriarhală de numire a noului egumen, la care face referire această carte domnească, nu se cunoaște, avem în schimb un alt document păstrat, emis de către mitropolitul Veniamin, referitor la numirea lui Inochentie. Adresându-se protopopilor ținutului Botoșani, cărora le prezintă meritele, calitățile și activitatea noului egumen, mitropolitul justifică această numire neobișnuită, arătând: „[…] fiindcă ni-au mulțămit și ni-au odihnit în rânduiala și slujba eclisiarhiei aceștii mitropolii, slujind cu toată sârguința și dreptatea în curgerea de zăci ani și mai bine pân-acum, ce prin a noastră mijlocire pentru odihna rămășiții vieții preacuvioșiei sale s-au rânduit igumen la această măn(ă)stire […]”.
Din acest pasaj se întrevede drama Bisericii Moldovei, trăită de marele mitropolit Veniamin şi lupta lui cu străinii care o sfâșiau, precum şi primul succes în această luptă, care nu era altul decât această numire a lui Inochentie, care, după cum mărturiseşte: „[…] prin a noastră mijlocire, pentru odihna rămășiții vieții preacuvioșiei sale s-au rânduit igum(en) la această măn(ă)stire […]”.
Dacă le cerea mult colaboratorilor săi, ca un adevărat și smerit călugăr iubitor al isihiei, iată că știa să și răsplătească acestora, ca în cazul de față, în care a avut în vedere și „odihna rămășiței vieții prea cuvioșiei sale”, dar și mai mult, asigurându-i această odihnă, continuă: „[…] am socotit cu cuviință ca împotriva slujbilor sale să-i facim și oareșcare har: că adică preoții și diaconii ce vor fi slujitori acestei numite măn(ă)stiri, să fie apărați de dările obicinuite […]”.
După ce a evidențiat vrednicia lui Inochentie, mijlocirea sa pentru el și dorința sa de a fi liniștit, scutindu-i slujitorii sfântului altar de toate dările, în încheierea cărții sale mitropolitul Veniamin adaugă:
„Drept aceea poroncim cucerniciilor voastre prot(o)popii de ținut(ul) Botoșanii ca în câtă vreme va sta preacuvioșiea sa igumen aceștii numite măn(ă)stiri preoții și diaconii ce vor fi slujitorii ei, la nici un fel de dare sau alte rândueli întru nimică să nu fie supărați și cartea noastră aceasta va sta la mâna preacuvioșiei sale spre apărare, care s-au întărit cu a noastră iscălitură și pecetea mitropoliei”.
Numirea unui arhimandrit moldovean ca egumen la o mănăstire închinată nu era, desigur, pe placul Comitetului mănăstirilor închinate, de aceea acesta a cerut imediat înlocuirea lui Inochentie.
Acest context de împrejurări l-a determinat pe patriarh, fiind influențat de intrigi, să-l înlăture pe Inochentie din egumenie. Însă, analizând cu mai multă atenție această hotărâre, și-a dat seama că frecventele schimbări de egumeni nu aduc niciun folos. Astfel că, analizând persoana lui Inochentie, care se trăgea dintr-o familie numeroasă de boieri moldoveni, fiind susținut de mitropolitul Veniamin și de domnul țării, Scarlat Calimachi, patriarhul revine asupra acelei decizii, având în vedere și activitatea de început a acestuia la Popăuți, unde nu se mai realizase nimic de către egumenii greci, arhimandriți sau arhierei, de la începuturile mănăstirii până la numirea lui. Odată cu schimbarea acestei hotărâri a patriarhului Antiohiei nu a avut loc însă și schimbarea de ton în relațiile și corespondența sa cu Inochentie, pentru ca acesta să fie determinat de a trimite cât mai mulți bani tronului patriarhal.
Din puținele informații referitoare la acest fapt se poate totuși înțelege că noul egumen a depus eforturi importante, mai întâi, pentru a ajunge arhiereu ca și Serafim Edesis, predecesorul său în egumenie, și apoi pentru a-și consolida această poziție. Ca urmare a acestor eforturi, a reușit să fie aprobat ca arhiereu de către Patriarhia Ecumenică încă din 1815, însă acestă alegere s-a concretizat mai târziu. Acest fapt reiese din scrisoarea adresată de Inochentie, în 16 ianuarie 1820, lui Ioan Bașotă, bragadirul din Chișinău, în care se referă la evenimentul alegerii și hirotonirii sale în arhiereu: „Aceștiea în căruță și aceștiea pe cai, iar noi în numele Domnului, aceea din socoteala lor s-au împiedicat, iar noi din gunaoi ne-am rădicat. Dumnezeu să mântuiască pe blagocestivul și de H(ri)s(tos) iubitoriul domnul și ocârmuitoriul, carele au căutat spre smereniea robului său și au luat aminte la glasul rugilor mele, prefăcând întunericul mâhniciunii prin prealuminata poruncă spre săvârșirea aceștii de cinci ani trecuți de la hotărârea a Besăricii ce(le)i Mari, dată prin ectesisul patriarh(ului) lumii” (s.n.).
În al doilea rând, este de reţinut că în a doua decadă a anului 1815, pe când Inochentie era scriptic înlăturat din egumenie și înainte de numirea și instalarea unui nou egumen, patriarhul Antiohiei îl reconfirmă în funcție. Acest fapt reiese din scrisoarea lui Inochentie adresată ca răspuns patriarhului, în care arăta că primisese „[…] prearespectatele-i scrisori ca și ordinul așezării mele în funcțiunea de egumen încă din cursul lunii ianuarie 1816” (s.n.). Totodată, mai evidenția și că fusese ponegrit din invidie de rău voitori, doar pentru faptul că era român; că „[…] a reparat și repus în picioare toate clădirile dărâmate sau numai crăpate și biserica și casele și a adăugat toate cele trebuitoare”. De asemenea, după ce își prezintă activitatea din scurta perioadă de un an în egumenie, nu ezită să releve că: „[…] aș fi avut totuși și eu și prin mine mănăstirea și sfântul tron, un mai mare folos dacă, după cum este obiceiul, aș fi avut gradul de arhiereu. Însă din cauza geloziei unor rău voitori am fost nevoit să reiau funcția pe care am avut-o (s.n.). Prin urmare, venitul fiindu-mi mic și considerațiunea îmi este în analogie cu venitul”. Dar și mai mult, încheia epistola arătând că „[…] românii nu-și cumpără situațiunile sociale cu bani, ci le câștigă prin merite și curățenie sufletească”.
Informația despre reparațiile realizate în primul an de egumenie cu scopul de a pregăti biserica pentru ca în ea să se poată desfășura normal obișnuitele slujbe monahale este confirmată și de scrisoarea mitropolitului, din 13 noiembrie 1816, prin care răspundea cererii egumenului de a resfinți Sfânta Masă a bisericii voievodale: „După arătarea și cererea ce mi-ai făcut de a ți se da voea ca să faci înnoirea Sfântului Pristol a acelei biserici, iată prin aceasta dăm blagoslovenie prea cuv(ioșiei) tale ca după rânduiala și întocma(i) după tipicul Târnosaniei vechi să (se) sfințească și fii blagoslovit”.
III. Hirotonia în arhiereu
Având convingerea că demnitatea de arhiereu îl va scăpa de intrigi și de relațiile încordate cu patriarhia, cauzate de dușmanii săi, Inochentie, sprijinit de rudele sale, face mai multe intervenții în acest scop la domnul Moldovei, Scarlat Alexandru Calimachi, care se lasă convins de justețea cererii sale și de faptul că Inochentie – ca arhiereu român – putea să se achite mult mai bine de obligațiile sale de egumen decât predecesorii săi arhierei greci, care nu cunoșteau limba și care avuseseră o ținută morală discutabilă. Așa după cum am arătat, Inochentie, sprijinit de domnul Moldovei, este aprobat arhiereu de Patriarhia Ecumenică din primul an de egumenie, dar nu și acceptat de Comitetul mănăstirilor închinate din Moldova. Cu toate acestea, și față de acest comitet, s-a impus în anii următori autoritatea domnului Calimachi și personalitatea lui Inochentie. Acesta din urmă, în aprilie 1818, îi scria patriarhului Serafim al Antiohiei că avea promisiunea fermă din partea autorităților moldave în ceea ce privește hirotonirea sa în arhiereu pentru acel an, însă scrisoarea patriarhală din Antiohia a fost emisă în acest sens în 27 iulie 1819, iar gramata sinodală a Patriarhiei Ecumenice, semnată de patriarhul Grigorie, în 18 august, același an, ambele adresate mitropolitului Veniamin și rămase necunoscute. La această victorie a lui Inochentie, pe lângă sprijinul și implicarea directă a domnului Calimachi, a contribuit evident și mitropolitul Veniamin, însă el, în calitate de chiriarh al eparhiei în care trebuia să slujească și Inochentie, de la început, pentru a nu se crea confuzii între cei doi mitropoliți, i-a stabilit acestuia limitele de slujire în eparhia sa, iar înainte de hirotonie l-a obligat să dea o declarație în care să arate apartenența sa pe viață la Patriarhia de Antiohia, ceea ce îl priva de a candida vreodată la ocuparea vreunui scaun episcopal din țară. În această declarație din 6 octombrie, Inochentie arăta textual „[…] că fiind miluit cu pomenita mănăstire [Popăuți] de către preafericitul patriarch al de Dumnezeu păzitei cetăți a Antiohiei, unde mi-am pus metaniia, hotărăsc pentru toată viața a fi și a mă socoti mădular nerupt și nedezbinat al aceștii sfinte patriiarhii, fără a putea vreodată, supt orice cuvânt, a cere de la pământul Moldaviei ca să fiu chivernisit și miluit cu vreo mănăstire sau, și mai mult a zice, la vreo întâmplare de schimbari episcopilor locului, să pot cuvânta măcar a mă provivasi episcop în pământul Moldaviei; și dar, spre opștească știința aceștei de însumi vecinică făcută hotărâre, dau și în scris aceasta de bună voe a mea hotărâre, întru care voi rămâne până la cea mai de pre urmă a mea răsuflare”.
După semnarea acestei declarații, Inochentie a fost hirotonit arhiereu în ziua de 24 decembrie 1819 în paraclisul Mitropoliei Moldovei cu hramul Duminica Tuturor Sfinților, de către Nectarie Sardeon, Gherasim al Romanului și Meletie al Hușilor, primind titlul Mitropoliei de Iliupole.
Acest moment din istoria Mitropoliei Moldovei, ca realitate împlinită, a fost mai târziu descrisă de Melchisedec, eruditul episcop al Romanului, astfel:
„Se află în Moldova câțiva episcopi greci, care poartă numai titlu, dar nu sunt învestiți nici cu o dregătorie bisericească căci […] eparhiile lor, în prezent, sunt proprietate a turcilor. Se află la Iași câțiva episcopi de aceștia: cel de Iropole, de Sarde etc., căci se întrețin de mitropoliții Moldovei, de episcopii indigeni și de unii din boiari cu bani și cu alte(le) necesare, nu din obligațiune, ci numai din bine-voință.
Cel dintâi cleric român ce a cerut arhieria […] nominală a fost Inochentie igumenul de la Popăuți, fost eclesiarh al mitropoliei. Când, întâia oară, la 1819, el a arătat acea dorință mitropolitului Veniamin, aducând exemplul egumenului grec predecesor, carele fusese arhiereu, mitropolitului s-a părut cererea așa de estravagantă, ca și când ar fi cerut disnaționalizare, permisiune de a se face grec. Mitropolitul nu a cedat decât după ce doritoriu(l) de arhierie titulară a dat declarațiune în scris că se esclude din clerul Bisericii Moldovei, că se numără la clerul Patriarhiei de Antiohia unde este închinată monastirea sa, și că niciodată nu va avea pretențiune a se înainta la vre unul din scaunele episcopale ale țerei”.
După hirotonirea în arhiereu, cu rang de mitropolit, Inochentie va egumeni la Popăuți și se va impune în zona de nord a țării ca principală autoritate eclesiastică în cei încă douăzeci de ani de păstorire, fiind acceptat de mitropolitul Veniamin – chiriarhul titular – ca arhiereu în eparhia sa și apreciat ca „iubit frate în Hristos”.
IV. Egumen „pe viață” al Mănăstirii Sfântul Nicolae Popăuți
După hirotonirea sa în arhiereu, Inochentie era mulțumit și liniștit la Popăuți. Aici avea să slujească în noua sa demnitate harică, fiind în comuniune și bună înțelegere cu mitropolitul Veniamin, chiriarhul locului. Totodată, aici avea să activeze arhieria sa nominală, care putea să rămână nelucrătoare, neavând eparhie, însă şi-a făcut arhieria lucrătoare prin oficierea tuturor tainelor și ierurgiilor specifice unui episcop eparhiot, încredințate lui de către mitropolit din rațiuni duhovnicești, practice și economice, în ceea ce-i privea pe candidații la hirotonii şi hirotesii, din zona nordică a eparhiei sale, dar şi pe el, ca şi pe colaboratorii săi arhierei aflaţi la o distanţă apreciabilă.
Reușise în 1820 să-și confecționeze veșmintele și toate obiectele liturgice specifice slujbelor arhierești și, totodată, să pregătească biserica voievodală în vederea oficierii acestora, împodobind-o cu un mobilier adecvat, însă, în anul următor, avea să suporte, ca și întreaga Moldovă, consecințele dramatice ale Mișcării eteriste, el personal, ca refugiat în „carantină”, dar mai ales mănăstirea cu întregul său patrimoniu mobil și imobil.
Dacă demnitatea arhieriei nominale, pentru care a acceptat să fie exclus pentru toată viața dintre membrii eparhiilor românești, i-a asigurat lui Inochentie o oarecare liniște din partea grecilor, nu același lucru s-a întâmplat cu autoritățile civile din Moldova, care se schimbau atât de des, dar mai ales cu cele turcești.
După înăbușirea Mișcării eteriste, printre hotărârile turcești luate se număra și aceea ca toți egumenii greci din Moldova, de la mănăstirile și bisericile închinate, să fie înlocuiți cu clerici pământeni. Între acești egumeni se număra și Inochentie, care făcea parte din clerul Patriarhiei de Antiohia, însă nu era grec. Întristarea lui Inochentie, în urma pagubelor făcute de turci asupra mănăstirii, era fără precedent în viața sa, însă aceasta a fost dublată și de înlăturarea sa din egumenie. Despre aceste momente dramatice din viața lui Inochentie, făcea referire la 1 aprilie 1822 căminarul Iordachi Boghian, precum și Dimitrie arhiepiscopul Chișinăului, în scrisoarea sa de răspuns din 3 mai 1822. Cu toate acestea, cazul egumenului de la Popăuți, fiind unul special, avea să fie rezolvat de către mitropolitul Veniamin. Prin urmare, în anaforaua Comitetului Obșteștii Adunări, însărcinat cu rezolvarea problemei egumenilor greci, întocmită în 17 martie 1823 de membrii acestuia în frunte cu mitropolitul Veniamin și aprobată de Ioan Sandu Sturza, domnul țării, în 20 martie 1823, s-au consemnat dovezile lui Inochentie aduse în apărarea sa, printre care el, potrivit contractului din 26 octombrie 1814 încheiat cu patriarhul Antiohiei, arăta că: „[…] au luat mănăstirea aceasta să fie egumen cât va trăi […] și să stăpânească moșiile și acareturile și toate lucrurile mănăstirești pân’ la săvârșirea vieții preasvinției sale”. Mitropolitul Veniamin considerând cazul lui Inochentie unul special, deoarece nu era grec, decidea ca acest „[…] drept moldovan și cu cinstit character […] să rămână egumen la această mănăstire în viața sa, ca un rânduit din nou de către acest comitet”, respectând condițiile impuse noilor egumeni. În rezoluția domnească pusă pe această anafora, se arăta: „[…] hotărâm și întărim ca preafințiea sa chir Inochentie, ca un drept moldovan și cu cinstit character, va fi iarăși desăvârșit proestos la numita mănăstire, pe viață, cu aceeași putere slobozită precum prin anaforaua aceasta se arată […]”.
Numirea noilor egumeni pământeni în contextul politic și religios de după 1823 nu era o problemă ușor de rezolvat, având în vedere că în „unele din aceste mănăstiri n-au rămas nici case”, nici incintele cu ziduri, iar în altele era nevoie de mari investiții pentru consolidarea unor clădiri pentru a nu se prăbuși. Abia în 22 martie 1826, mitropolitul Veniamin, însoțit de episcopii sufragani, înaintau spre aprobare anaforaua cerută în problema numirii noilor egumeni cu noile condiții pe care trebuiau să le îndeplinească. Inochentie Iliupoleos, ca egumen al Popăuților, menționat la poziția a șasea din listă, era singurul arhiereu dintre toți cei douăzeci de egumeni noi, aleși dintre „cei mai cuvioși și trebnici călugări pământeni”.
Nu avem informații care să ateste că acești egumeni pământeni au ajuns, după alegerea lor, să conducă efectiv mănăstirile închinate, dar din anaforaua Obșteștii Adunări a Cneajiei Moldovei, din 7 februarie 1828, aflăm însă că, în urma firmanului turcesc de la sfârșitul anului 1827, acest for decizional s-a întrunit în sediul Mitropoliei Moldovei împreună cu exarhii mănăstirilor închinate pentru a stabili modalitatea și condițiile care trebuiau să fie respectate la preluarea acestora de către noii egumeni greci deja aleși. În acest document se insista pe reguli economice stricte și, totodată, pe moralitatea și disciplina monahală a egumenilor greci. În ceea ce privește această ultimă cerință, conform cu Sfintele Canoane, acestor egumeni li se amintea, că „[…] vor fi supuși totdiauna la poroncitoarea ascultare acelui după vreme de Dumnezău ales preasfințit mitropolit al țării”. Până la data de 5 octombrie 1829, noilor egumeni, deja așezați în mănăstirile închinate, li se transmiseseră hotărârile Obșteștii Adunări aprobate de domnul țării, cerându-le totodată să trimită documentele de închinare ale mănăstirilor și o situație cu veniturile și cheltuielile moșiilor deținute în proprietate.
În răspunsul dat acestui divan, Inochentie arăta că va înainta documentele de proprietate ale mănăstirii, însă în ceea ce privește „izvodul” cerut pentru toate veniturile și cheltuielile mănăstirii nu îi este îngăduit a da, deoarece „Patriarhia marii cetăți a Antiohiei […] este de sine stăpânitoare și nesupusă la nici un fel de dări de seamă cuiva. Pe acest temei dar, eu știindu-mă orânduit la această mănăstire deplin pe viață stăpânitoriu de către preafericitul patriarh [al] Antiohiei, chiriarhul aceștiea, m-am supus driturilor și îndatoririlor așăzate între noi și orânduite de acolo precum și astăzi urmez […]. Ca unul ce n-am fost îndatorit prin tocmelele în scris, ce am de acolo, a da vreo samă pentru venituri și cheltuiele și orice dări s-ar întâmpla de havalele (contribuții), în vremea igumeniei meale, pentru aceea, nici izvoade n-am păzit până astăzi […]”. Tot în acest răspuns se face amintire despre „[…] prada și calcarea aceștei mănăstiri de eniceri, piezându-să toată adunarea și avutul monastirii dinafară și dinlăuntru [de] peste 70.000 lei, osăbit de avutul meu adunat din copilăriea me […] care au dus și îngreuerea de datorii; și după toate aceste păgubiri, eu m-am silit și mă silesc […] cătră aducerea monastirii în starea dintâi, știindu-mă, după așăzământuri că voi fi pe toată vieața liniștit”.
După reașezarea formală și rămânerea sa în egumenia de la Popăuți, asigurată prin decretul lui Ioan Sandu Sturza, Inochentie Iliupoleos nu va mai face obiectul schimbărilor din egumenie din 1826, când egumenii pământeni vor fi înlocuiți cu cei greci. De asemenea, până la sfârșitul vieții sale, va face uz la nevoie de dreptul câștigat de egumen pe viață, cum s-a întâmplat, de pildă, în iunie 1837 și în procesul dintre moșiile Popăuți și Costești.
V. Arhieria lucrătoare a lui Inochentie Iliupoleos
Ca egumen al mănăstirii și ca arhiereu fără eparhie, Inochentie putea, într-o mică măsură, să facă activ și lucrător harul apostolic al arhieriei sale. Însă prezența sa permanentă la Popăuți, constituia principala premisă în împlinirea acestui deziderat sacramental, realizat, după cum vom vedea, grație mitropolitului Veniamin. Acesta, prin delegarea lui Inochentie de a săvârși tainele și ierurgiile arhierești în zona de nord a Moldovei, rezolva, pe de o parte, cazul fostului său ucenic, iar pe de alta, majoritatea problemelor misionare de aici. Prin această măsură, venea în sprijinul păstoriților săi săraci de a nu se mai deplasa la Iași, cum erau de pildă candidații la hirotonie sau hirotesie și, totodată, își acumula mai mult timp și energie în împlinirea responsabilităților sale de mitropolit al Moldovei și de președinte al Divanului țării.
V.1. Hirotonii
Candidații încredințați lui Inochentie spre hirotonie erau cercetați canonic de către personalul mitropoliei după terminarea studiilor și recomandarea pentru slujirea preoțească de către comunitatea din care provenea fiecare. După încheierea acestei cercetări și primirea scrisorii mitropolitane de hirotonire, arhiereul Inochentie programa candidații, iar după hirotonire, completa dosarul fiecăruia dintre ei, primit prin protopopi. Noii hirotoniți făceau trei luni practică liturgică la biserica protopopului de care ținea fiecare din punct de vedere administrativ, iar după aceasta erau instalați în parohiile pentru care erau hirotoniți.
Ca și în cazul preoților, mitropolitul Veniamin, după trei luni de la hirotonia lui Inochentie în arhiereu, în care a făcut el însuși practica liturgică, prin scrisoarea din 6 martie 1820, îi repartizează primii patru candidați spre a fi hirotoniți preoți și, dându-i îndrumările părintești necesare, i se adresa: „Numărul candidaților veniți spre hirotonie din eparhia mitropoliei noastre lățându-să și arhiereu, care primește rânduiri și face hirotonii, fiind numai frăția sa chir Neofit Damaschin, care nu poate dovedi a-i hirotonisi pe toți […] și ca să nu șadă [cei] rânduiți în cheltuială aice la Iași, am socotit [ca] oprind pe cei de pe la celelalte ținuturi, trimitem 4 și către frăția ta, că sânt din partea aceea: pe Panaghiote din satul Mănăstirei Doamnei, ce de curând s-au hirotonisit până la diacon, pe Constantin din satul Eșiții Șendricenilor, [pe] Gavriil din satul Bivolul și pe Constantin din Stăuceni, împreună cu semnăturile și cu țidulele eclesiarhiei iscălite și de către noi, [pentru] a să face preoți. Poftim pe frăția ta să bine(voiești) ca după rânduirile noastre a-i hirotonisi, după care, făcând canoniceasca înști(ințare) mai gios supt rânduire de urmare, vei opri documenturile la frăția ta, iar […] după ce vei însămna luna și ziua ei, în care vei face hirotoni(ea) îi vei (tri)mite la protopopii ținuturilor însămnate spre învățătura și deprinderea [rânduielilor] preoțești, și după trei luni însămnate în țidule, îi vei îndatori ca bine(voind) frăția ta, cu înștiințările protopopilor după rânduială, înpreună cu documenturile și cu înștiințarea frăției tale, îi vei trimite aice la eclisierhie spre a li să da obicinuitele paucenii. Iar frăția ta vei ține izvod […] de câte hirotonii, cu rânduirea noastră vei face și havaetul rânduit […] douăzeci lei de preot și zece de diacon. Vei bine voi asemenea a urma și cu alții din partea aceea ce se vor mai râ(ndui) cătră frăția ta spre hirotonie pentru a lor îndămânare și netrecere de vr(eme) în zăbovire aice la Iași spre a noastră ușurință”.
Aceste hirotonii au fost făcute de arhiereul Inochentie Iliupoleos, evident, la reședința sa, în biserica voievodală Sfântul Nicolae din Mănăstirea Popăuți. Aici vor fi trimiși toți candidații pentru hirotonire și hirotesire din zona de nord a Moldovei. Astfel, prin punerea mâinilor sale peste numeroșii candidați rânduiți spre hirotonie de către mitropolitul Veniamin, s-a dovedit un lucru esențial pentru Inochentie, și anume acela că arhieria lui nominală a fost efectiv lucrătoare.
Următoarea scrisoare a mitropolitului adresată lui Inochentie, din 15 martie 1820, deci la câteva zile după prima, se referă la candidatul Vasile, hirotonit diacon în 1815 pentru biserica din Ionășăni, ținutul Ștefănești, iar acum îl roagă pe Inochentie să-l hirotonească preot pentru că „[…] i-am dat cartea enoriei pe Biserica din Bătrânești, ținutul Botoșani, la care numai un preot iaste slujitor […]” și unde candidatul era și ctitor al acestei biserici.
Din cartea de hirotonie a preotului Vasile din satul Teișoara, ținutul Dorohoiului, înțelegem procedura urmată de candidații la hirotonie. După terminarea pregătirii teologice la Seminarul Veniamin Costachi de la Socola, absolvenții se prezentau în sânul comunității care i-a recomandat, punând în practică cele învățate. Dacă preotul sau preoții bisericii împreună cu credincioșii îl recomandau protopopului în vederea hirotoniei, acesta înainta cu raport recomandările lor mitropolitului. După ce analiza dosarul candidatului, din care nu lipsea niciodată atestatul dat de directorul Seminarului Teologic de la Socola, mitropolitul punea prima viză pe cererea candidatului, pentru primirea lui în cercetare duhovnicească.
Pe cererea acestui candidat, de pildă, după ce a analizat dosarul, mitropolitul a consemnat: „Să intre candidat(ul) în rânduială și să avem știință”. După aprobarea pentru cercetare, candidatul era integrat în programul duhovnicesc-liturgic al mitropoliei: era pus să cânte, să citească, iar la timpul cuvenit era spovedit de duhovnic. Tot pe cererea candidatului, în cazul de față, Neonil duhovnicul a consemnat, adeverind că: „[…] l-am trecut prin duhovniceasca cercetare și pre cât sufletește ne-au arătat la taina mărturisirii sale nu am aflat întru dânsul nici o pricină de care Pravila oprește a nu să hirotoni preot […]”.
Pe data de 1 octombrie 1827, iconomul Constantin elibera acestuia adeverința sa, în care arăta: „[…] în urmarea poruncii mitropolitului pe candidatul din satul Teișoara, ținutul Dorohoiului, carele voiește a să hirotonisi preot l-am cercetat la Catihisis(ul) cel mic, pre carele știindu-l (pe)derost i-am dat această adeverință”.
Pe ultima pagină a cărții de hirotonie, mitropolitul, la 6 octombrie 1827, punea a doua şi ultima viză: „Poftim pe preasfințiia ta chir Inochente Iliupoleos să binevoiți, cu rânduirea noastră aceasta, a hirotonisi pre candidatul Vasilie, citeț, ipodiacon, diacon și preut, înștiințând canonicește de urmare”.
Această rânduială a fost urmată de toți candidații care trebuiau să fie hirotoniți de arhiereul Inochentie la Popăuți, așa cum găsim mărturii în cartea de hirotonie a preoților Pantelimon, rânduit spre hirotonire la 13 martie 1828, pe seama Bisericii Pristeștii din ținutul Dorohoi, a diaconului Ioan recomandat de „Ilinca Rolvanisa pentru Biserica cu hramul Sf(ântul) Apostol Anania din satul Culicenii, ținutul Herței” de pe moșia sa, a preoților Gheorghe și Pantelimon din satul Hilișcani, ținutul Hârlău, a diaconului Constandin pentru Mănăstirea Popăuți, a diaconului Vasile, a diaconului Gheorghe din satul Fântânele, ținutul Botoșani, a preotului Vasile Teodorescu, pentru târgul Botoșani, și ale preoților Vasile și Dimitrie din satul Săveni, ținutul Dorohoi.
Documentele în baza cărora s-au făcut aceste hirotonii sunt, de cele mai multe ori, formulări oficiale, care se deosebesc foarte puțin între ele, dar dintre aceste informații deosebitoare, cel puțin două merită a fi redate aici. Prima se referă la întârzierea mitropolitului Veniamin de a perfecta cartea de hirotonie a diaconului Constandie de la Mănăstirea Popăuți. Pentru aceasta, mitropolitul, în deosebita sa noblețe, adaugă în textul oficial al secretarului, adresat lui Inochentie, și câteva cuvinte scrise cu mâna sa: „[…] iartă iubite frate întârzierea întoarcerii, căci și zilele sânt așa și înbulzelile nu ne slăbesc”. A doua este, de fapt, o scrisoare specială a mitropolitului adresată lui Inochentie, din care se vede marea atenție și preocupare pe care le acorda pregătirii clerului: „Infățoșătoriul(ui) candidat Vasile Teodorescu din școala seminarului i-au [mai] rămas a mai învăța 3 capiti din catihisis și pe care l-am rânduit a le săvârși […] la profesorul din acel târg Botoșani. De aceea, poftim pe frăția ta ca dacă numitul candidat îți va înfățișa atestatul profesorului de săvârșire [a] învățăturii, apoi îl vei hirotonisi diacon […]”.
Între diaconii hirotoniți de către arhiereul Inochentie, se numără și Vasile din Bucecea, ținutul Botoșani. De la acesta, s-a păstrat cartea-certificat a mitropolitului Veniamin, eliberată după hirotonie, sub forma unui formular tipărit, în care s-a completat de mână în locurile special lăsate libere/spațiile lacunare: numele, biserica și localitatea pentru care a fost hirotonit, numele duhovnicului mitropoliei care l-a spovedit și cercetat din punct de vedere canonic, locul și numele arhiereului care l-a hirotonit, precum și data eliberării. Pe lângă aceste date completate, în textul formularului se mai menționa că: „[…] s-au hirotonisit cu a noastră voie de frăție sa chir Inochentie Iliupoleos în beserica Sf(ântul) Ierarh Nicolai în Popouți, ți(nu)t(ul) Botoș(ani), ipodiacon și diacon desăvârșit, căruea i s-au dat de cătră noi voe și blagoslovenie a sluji toate ceale ce să cuvin diaconiei, însă numai la beserica din numitul sat pentru care s-au hirotonisit, și unde va fi chiemat, să fie volnic a sluji. Iar de să va muta aiurea, fără știrea și blagoslovenia noastră, sau de nu să va purta cu rânduiala ce să cuvine după cinstea darului ce au priimit, să fie oprit și argos de slujba diaconiei. Deci, toți să-l aveți la dragoste, cinstindu-l ca pre un vas ales a(l) sfintei Beserici și slujitoriu celor sfinte”.
În ceea ce privește sfințirea de biserici, mărturiile documentare sunt indirecte. Potrivit acestora, Inochentie, în calitate de egumen, în ziua de 29 iulie 1818 a însoțit pe arhiereul Grigorie Irinupoleos la sfințirea bisericii din satul Buda Mică de la Dorohoi, iar ca arhiereu, în toamna anului 1830, a sfințit biserica din satul Ciușmeaua, aflată în proprietatea mănăstirii, iar în 1825, după cum deja s-a menționat, a resfințit biserica voievodală de la Popăuți.
V.2. Hirotesii
Dacă în cazul treptelor de drept divin, harice, cum sunt diaconia și preoția, mitropolitul Veniamin respecta o procedură complexă, datorită importanței acestora, în cazul treptelor administrative, care se acordă prin oficierea hirotesiilor, mitropolitul este destul de generos în a acorda asemenea ranguri bisericești, pentru a stimula râvna clerului spre cele sfinte, pentru a ordona soboarele de slujitori existente la cele mai multe biserici din târguri și sate, dar și pentru a da satisfacție și boierilor care interveneau adesea pentru asemenea trepte bisericești administrative.
Ca și în cazul hirotoniilor, Inochentie Iliupoleos, ca egumen al Mănăstirii Popăuți, era chemat să oficieze slujbele de hirotesii în sachelari, iconomi, protopopi și duhovnici, ale candidaților din ținuturile nordice ale țării.
În baza diferitelor propuneri, mitropolitul Veniamin a rânduit arhiereului Inochentie să hirotesească în treapta de iconom pe următorii preoți: pe Theodor, slujitor la biserica de pe moșia Mănăstirii Mogoșești, la recomandarea epitropilor, pe sachelarul Ioan de la biserica moșiei Curtești, la propunerea sărdarului Iordachi Boian, pe sachelarul Gheorghe din satul Șerbănești, ținutul Dorohoiului, la recomandarea căminarului Gheorghe Racliș și a protopopului, pe preotul Adrian din satul Broscăuți, același ținut, pe preotul Ioan de la Nicșăni împreună cu alți 11 prezbiteri recomandați de protopopi pentru a fi hirotesiți în iconomi și sachelari, pe preotul Gheorghe din satul Dracșani, pe preotul Teodor de la biserica Sfântul Ilie din târgul Botoșani, la intervenția vornicului Scarlat Miclescu și pe alți slujitori de la care nu s-au păstrat informații documentare. În treapta de sachelari, Inochentie a hirotesit printre alții și pe preoții: Ioan din satul Sinihău și Gavriil din satul Novosilița, la recomandarea și intervenția căminarului Holban.
De asemenea, în baza scrisorilor mitropolitului, Inochentie a hirotesit duhovnici, pe toți cei prezentați de protoiereul Ioan din Botoșani, adică: pe preotul Ioan din cătunul Cervicești, proprietatea boierului Alecu Miclescu, pe preotul Vasile de pe moșia Livenii, ținutul Dorohoiului, la intervenția spătăresei Maria Rosăt și pe alți douăzeci de preoți recomandați, în 30 iunie 1837, de către protopopul Ioan din Botoșani.
În cazul schimbărilor de protopopi, pentru a elimina din start posibile stări conflictuale, sfaturile duhovnicești ale mitropolitului adresate lui Inochentie erau precise și discrete. Însă în cazul persoanei viitorului protopop, având în vedere faptul că Inochentie îi cunoștea pe preoții din orașele din nordul țării mai bine decât el, mitropolitul îi respecta recomandările, cunoscându-i priceperea și blândețea. Un exemplu elocvent în acest sens este cel al înlocuirii protopopului de Botoşani, Ilie. Astfel, în scrisoarea din 10 februarie 1833, mitropolitul îl sfătuiește pe Inochentie: „Cu alegerea și socotința frăției tale pentru iconomul Grigorie unindu-mă și eu, iată și alăturat cartea noastră de rânduire în proto(po)pie în locul iconomului Ilie”. Și pentru că iconomul Ilie este înlocuit din cauza bătrâneților „[…] ca unul ce se află mult mai vârstnic decât iconomul Ioan și mai vechi slujitor, va avea protie, atât la slujbele bisericești, cât și între altele […]”. După ce stabilește această autoritate de slujire și sfătuire și anunță soluția de respectat pentru cel schimbat, sfătuiește pe Inochentie cum să procedeze, din punct de vedere administrativ, la această schimbare: „[…] chemând pre iconomul Grigorie, la preasfințiia ta și făcându-i cunoscut rânduirea sa în protopopie să-i dai și cartea noastră și totodată să-l și sfătuiești cele de cuviință și să-l povățuiești către lucrările slujbei încredințate lui. Și această sfătuire și povățuire, te poftesc, ca pe un frate și mădular al casei acesteia totdeauna să le dai la amândoi. După aceea vei chiema și pre iconomul Ilie și dându-i alăturata scrisoare prin care i să face cunoscut scoaterea sa și rânduire a iconomului Grigorie să ceri ca înaintea prea sfinției tale să pardosască […] toate hârtiile atingătoare de această slujbă. Poftesc ca să recomenduiești pre noul protopop la instanțiile judecătorești spre a fi cunoscut”.
V.3. Autoritate bisericească de judecată
În baza întreitului mandat de slujire, de a sfinţi, de a învăţa şi de a conduce suflete, primit prin hirotonie, Inochentie, ca egumen și arhiereu, a desfăşurat o bogată activitate şi în domeniul canonic de disciplină, în calitate de autoritate bisericească de judecată.
Printre primele cazuri cunoscute, la care a fost chemat Inochentie înainte de a fi arhiereu, se numără cel al fiicei preotului Pavel din Botoșani, Zoița, care, după moartea tatălui ei a intrat în neînțelegere cu epitropul bisericii Sfântul Ioan din Botoșani, Enacachi Hagienciu, care-i pretindea să plătească chirie pentru un loc din proprietatea bisericii. Pentru rezolvarea acestui caz Inochentie a primit cartea domnească din 28 martie 1818, urmată și de o scrisoare a mitropolitului Veniamin. În urma analizării documentelor de proprietate ale părților, reclamanta, fiind de bună credință, a înțeles că trebuia să se învoiască cu epitropul pentru a plăti taxa de folosință a terenului. În acest sens arhimandritul Inochentie, însoțit de preotul Atanasie, protopop de Botoșani, și de epitropul Scarlat, a redactat cazul într-o hotărâre pe care au înmânat-o părților.
Un caz asemănător, dar și din cele mai dificile, în care a fost implicat Inochentie Iliupoleos, chiar la începutul misiunii sale de arhiereu, a fost cel al epitropilor bisericii Cuvioasa Parascheva din mahalaua cu același nume din Botoșani, care, în calitate de fii ai preotului Athanasie, slujitor și epitrop al aceleiași biserici, fiind numiți epitropi fără acordul credincioșilor, au atentat la bunurile materiale afierosite lui Dumnezeu după moartea tatălui lor. Deoarece un asemenea caz poate fi de actualitate, pentru că sunt în prezent oameni de afaceri care construiesc biserici, dar mai ales schituri și mănăstiri, urmărind doar scopuri materiale, voi reda în rezumat acest caz atât de complex.
În scrisoarea mitropolitului Veniamin din 12 mai 1820, adresată lui Inochentie, se arată doar începutul acestui caz:
„Biserica noaî din târgul Botoșanii la care să cinstește hramul Sf(intei) Preacuvioasăi Paraschevii știut iaste frăției tale, că prin ajutorul pravoslavnicilor hristiani, eparhioților noștri, după Condica de milostichie ce au scos de aice iconomul Athanasie bătrânul și prin a cucer(niciei) sale silință și osteneală, s-au făcut și s-au împodobit cu toate ceale cuviincioase.
Câtă laudă și pomenire pentru un osârdnic ostenitor ce să silește a aduce un așa sf(ân)t lucru în săvârșire să cuvine, atâta necinste și defăimare și-au agonisit cucer(nicia) sa, cu chipurile ce au uneltit spre a face casa lui D(umne)zeu acaret luiș și urmașilor săi, scoțând pi supt cumpăt cu acest scopos și hrisov de la domnul Calimah.
Știind dar că pasul acesta ce au făcut împotiva Sfin(telor) Canoane și al bunecuviințe, nu numai pentru sine iaste vătămător, dar și multora de sminteală, poftim pe frăția ta și binevoește împreună cu iconomul Ilie, să înfățișezi pe iconomul Athanasie, căruia mai întâiu, să ia sama de toate câte au adunat și de cheltuiialile ce au întâmpinat pentru biserică după rânduială. Apoi, să-l îndatorezi a scoate hrisovul domnului Calimah, pe carele înpreună cu însămnarea de încheieare a sămii ce i se va face, cu nevătămare de știință, să se trimită la noi aice. Iar de va tăgădui hrisovul și nu va voi a-l da, arată-i că supt arhierescul nostru și al frății toate blăstăm rămâne. Încă, în puterea Sfintelor Canoane și de preoție va fi lihnit, tocmai acum la bătrâneți”.
Acest caz, abia deschis spre a fi judecat, a fost întrerupt din cauza evenimentelor din 1821-1822, însă, începând cu anul următor, este reluat de credincioșii și enoriașii bisericii Cuvioasa Parascheva din Botoșani, care, printr-un memoriu cu şaptesprezece semnatari, cer mitropolitului Veniamin „[…] să fie rânduiți […] preasfinția sa părintele vlădică Inochentie și dumnealui spătar Iordachi Canta să facă cercetare pentru acareturile bisericii […] după scrisorile ce are biserica de la numitul ctitor Calinic monah […]” și să hotărască în problema noilor epitropi, fiii iconomului Athanasie „care s-au rânduit fără […] știrea noastră […]” în această calitate.
Ca răspuns la acest memoriu, mitropolitul Veniamin trimite la fața locului pe Inochentie, însoțit de arhimandritul Irinarh, egumenul Mănăstirii Coșula și de protopopii Ilie și Ioan, pentru a prelua cu inventar toată averea bisericii și a o încredința noul epitrop, stolnicului Constantin Pisoschi: „[…] hotărât și întărit epitrop după cum au fost și părinții dumnealui, cu unul din preoți, anume Vasile sachelar”. La rândul său, Inochentie răspunde mitropolitului Veniamin: „[…] după a înaltpreasfinții voastre poruncă cu osârdie am pus în lucrare, a săvârși și a întemeia toate spre cele mai bune folosuri a sfintei biserici, dar de vreme ce d(umnea)lui căminarul Gheorghe, fiul răposatului părinte Agathon privește tot […] ca pre bisericescul acaret a-l avea întru de veci părintească clironomie și de tot să alunge afierositele folosuri, nu numai că nu s-au supus a da acele puține acareturi de case, care sunt în țintirimul bisericii, dar nici […] socoteala venitului […] ce chiar în mâna d(umi)sale au intrat, nici scrisorile cele de mile ce s-au făcut în cinstea și folosul bisericii și cheia de la cutia […] pentru cheltuiala bisericii n-au voit a da”.
În urma acestui abuz din partea căminarului Gheorghe Racliș, credincioșii boieri s-au hotărât ca „[…] prin drumul judecății și prin însuși preasfinția voastră – continuă Inochentie – își vor săvârși cuviincioasele sale îndreptări […]. Pentru aceasta dar, nici noi după această a d(umi)sale împotrivire n-am putut săvârși aceea în tocma(i) după cuviință a preasfinției v(oastre) hotărâre și de isnoavă s-au trimis pe rânduitul epitrop la Iași”.
Stolnicul Constantin Pisoschi, în calitate de epitrop, a fost delegat al credincioșilor să meargă în capitală cu un alt memoriu. Mitropolitul Veniamin împuternicește, prin scrisoarea din 12 iunie 1824, pe reprezentanții credincioșilor să se adreseze domnului Moldovei, Ioan Sandu Sturza, pentru „[…] ca, ridicându-să epitropia de la boierii Răclișăști […], să înființeze dreptele averi a(le) bisericii […], să rânduiască alți epitropi […], să scrie luminată carte gospod către d(umnea)lor vornicii de Botoșani, ca să apuce pe vechii epitropi Răclișăști și luând averea bisericii […] cu izvod […], de-ndată să să dei în sama d(umnea)lui serdar Ioan Cocotă și a d(umnea)lui Manolachi Iorga”. Întocmai cu hotărârea mitropolitului, domnul trimite carte domnească vornicilor de Botoșani ca să execute hotărârile ce se vor lua în continuare de către mitropolitul Veniamin, prin anchetele făcute și care se vor mai face. În data de 16 august 1824, Vornicia de Botoșani răspundea Marii logofeții că boierii Răclișăști au cerut ca pricina să fie înfățișată la divan și, de aceea, nu a putut „duce în săvârșire porunca”. În cuprinsul anaforalei Divanului domnesc, mitropolitul Veniamin arăta: „Din luminată poroncă înălțimii tali am cercetat pricina de giudecată ce urmează între poporănii bisericii Preacuvioasei Paraschevii din Botoșani, prin vechilii din partea lor, unul din poporăni [fiind] d(umnea)lui stolnic Constantin Pisoschi și între frații Răclisăști: căminar Gheorghe și medelnicer Iancu, fiii iconomului Athanasie, care au fost […] unul din epitropi […]”. După ce arată toate amănuntele acestui caz referitoare la ctitori, la epitropi și mai ales la familia boierilor Racliș, ca și insuccesul hotărârilor de până atunci, date prin „[…] anaforaua Dicasteriei din anul trecut și cecetarea făcută la starea locului de preosfinția sa Inochentie Iliupoleos […] și cartea înălțimii tale […], nici o punere la cali nu s-au făcut, pentru că pârâții Răclisăști au răspuns că la divan își vor da cuvintele sale”, face judecata acestui caz punct cu punct. În continuare, mă voi opri doar la concluziile acestor puncte:
1. – Referitor la casa aflată în stăpânirea căminarului Gheorghe Racliș, ca moștenire de la tatăl său, iconomul Athanasie, se arată că: deoarece „[…] prin cea din urmă scrisoare o afiiorăsăște sfintei biserici și lucrurile date sfintelor lăcașuri dumnezăiești, după pravilă au temeinică tăriea lor, nu poate căminarul Gheorghe, nici cu cuvântul vechii stăpâniri a părintelui său […], – nici cu o altă argumentare – […] di a o avea mai mult în stăpânire”.
2. – Referitor la casa stăpânită de celălalt fiu al preotului Athanasie, și anume Iancu precum și la celelalte bunuri ale bisericii, mitropolitul arăta: „ […] socotim […] ca să să ia, și aceasta, pi sama bisericii […] ajijderea […] pentru socoteala facerii bisăricii din nou, cum și socotelile de luaturi și de daturi, de când au intrat ipitropi dumnealor Răclișăștii și pentru lucrurile Bisăricii […], socotim să să rânduiască înadins boeri de la starea locului […], când să va sfârși cercetarea socotelilor, și după aceea, să facă împlinirea […] și să-i îndepărteze pi frații Răclișăști și din stăpânirea acareturilor Bisericii”.
În baza acestei anaforale a divanului, domnitorul Ion Sandu Sturza dădea, prin cartea sa din 27 octombrie 1824, următoarea încheiere de judecată: „ […] hotărâm ca Biserica să-și aibă cunoscută de acum înainte deplina stăpânire pe amândouă aceste case după scrisorile ctitorului ei. Datori însă fiind Răclișăștii, după cartea domniei mele ce s-au scris vornicilor de Botoșani la 2 zile a(le) trecutei luni iunie, să dea socoteală de toată averea bisericii mișcătoare și nemișcătoare […]”.
În cartea domnească din 6 februarie 1825, după ce recapitulează în rezumat întreaga judecată a cazului, privind și pe noii epitropi aleși, marele logofăt Theodor Balș, stolnicul Constantin Pisoschi și Gheorghe Horăzan, se arată în continuare: „[…] rânduim pe boierul domniei mele dumnealui stolnic Ioniță Panaite, căruia îi poroncim, ca să margă la fața locului și să apuce cu tărie pe Răclișăști a da toate lucrurile bisericii pân-la cel mai mic lucru […], toate […] hârtiile și rămășițele banilor și casăle amândouă să li încredințeze […] la mâna numiților epitropi în ființa și a preasfințitului Iliupoleos, a iconomului Ilie, de la care va lua boieru(l) rânduit izvod di toati […] iscălit de numiții epitropi și de preasfințitul Iliupoleos și iconomul Ilie și-l va aduce d(umnea)lui vel logofăt […], iar Răclișăștii să se depărteze cu totul din această epitropii și să se urmeze precum preasfințitul mitropolit au găsit cu cale și au așăzat în scris această epitropie”.
Pentru aplicarea acestei hotărâri, Marea logofeție, prin Theodor Balș, mare logofăt, a adus la cunoștință spre conformare și executare Vorniciei de Botoșani, egumenului Mănăstirii Popăuți, Inochentie Iliupoleos, epitropilor: stolnic Constantin Pisoschi și căpitan Gheorghe Horezan, și din nou, cu mai multe detalii, Vorniciei de Botoșani. În scrisoarea adresată lui Inochentie se arăta printre altele: „ […] poftesc și eu pre preasfinția ta să binevoiești a sta cu toată punerea întru încredințarea săvârșirii luării a toate lucrurile bisericii mișcătoare și nemișcătoare cum și hârtiile, ce vor fi și altele, precum și poruncește cartea gospod întru această pricină, făcându-se două izvoade, deopotrivă încredințate de preasfinția ta […]”.
Rezumând cele de mai sus, se poate reţine cu uşurinţă că iconomul Athanasie, slujitor și epitrop al bisericii Cuvioasa Parascheva din Botoşani, fiind ctitor al bisericii de piatră, împreună cu credincioşii donatori, a crezut că i s-ar cuveni să se facă moștenitor al celor două case ale bisericii. În acest scop, a reuşit să se facă proprietar asupra lor prin hrisov domnesc și, apoi, a alcătuit scrisori succesorale fiilor săi: Gheorghe și Iancu Racliș. Auzind mitropolitul Veniamin de această cutezanță, i-a anulat hrisovul și l-a destituit și din funcția de epitrop. Acesta, călugărindu-se la schitul Gorovei sub numele de Agathon, a lăsat scrisori de folosință a caselor pentru cei doi fii, iar după moartea sa, acestea trebuiau să rămână bisericii. Căminarul Gheorghe și medelnicerul Iancu Racliș, după moartea tatălui lor, au făcut uz de primele scrisori de moștenitori date de părintele lor, pe care acesta nu le anulase. Mitropolitul Veniamin nu a reușit să rezolve acest caz pe linie bisericească, din cauza pretențiilor boierilor Răclisăști de a se judeca la divan. Judecata cazului a făcut-o, însă, însuși mitropolitul, ca preşedinte al divanului şi ca specialist în drept canonic, arătând în concluziile anaforalei că bunurile afierosite lui Dumnezeu, în niciun caz nu se pot revendica de cineva, nici chiar de ctitori și, cu atât mai mult, de urmașii acestora.
Au mai existat și alte cazuri ce țin de disciplina bisericească, care au fost rezolvate de către mitropolit, prin Inochentie ca un locotenent al său în regiunea de nord a țării, având reședința la Popăuți. Printre acestea se numără cazul preotului din satul Vorona, neînțelegerea dintre protoprezbiterul ținutului Dorohoi, iconomul Constantin și sachelarul Iordachi din satul Vorniceni, același ținut, reviziile și neregulile din schitul Agafton și Mănăstirea Vorona și alte cazuri ce priveau disciplina monahală.
Vlădica de la Popăuţi a fost delegat de către mitropolit, împreună cu arhiereul Filaret Apamias, prin scrisoarea din 12 septembrie 1831, pentru a cerceta în prezenţa vornicului de Botoşani, Alecu Calimah, cazul complicat de „împresurare” a moşiei schitului de maici Agafton de către moşia Mănăstirea Doamna, a stolnicului Iancu în scopul împăcării părţilor şi evitarea judecării cazului de către instanţele civile.
Pentru toată această activitate, exemplificată doar prin câteva documente, mitropolitul Veniamin îi mulțumește mitropolitului Inochentie, care era înzestrat de Dumnezeu cu calități de adevărat părinte duhovnicesc. După ce împacă pe protopopul Constantin cu preotul de la Vorniceni și îl înștiințează pe mitropolitul Veniamin, acesta – la rândul său – îi răspunde: „[…] am rămas întru unirea punerii la cale ce li s-a făcut (de Inochentie), iar pentru însărcinarea ce ați primit a ridica dintre impricinați păretele vrajbii cu iertarea și împăcarea lor […] și mai ales că cu seninul curățeniei ați împrăștiat pâcla […] ce întuneca lumina ființei adevărului […] mulțămesc iubitoarei de adevăr dragoste ci aveți […]”.
V.4. Autoritate de judecată în cazul persoanelor civile
Pe lângă obligațiile de a se ocupa de întreaga administrație bisericească și de disciplina personalului clerical și monahal din zonă, Inochentie era solicitat și în cercetarea cazurilor conflictuale dintre diferitele categorii sociale: boieri, demnitari de stat și chiar dintre negustori de diferite etnii.
Cu toate că instituțiile civile de judecată apăruseră în târgurile din Moldova, iar în Botoșani funcționa Tribunalul Judecătoresc, egumenul Inochentie de la Popăuți va rămâne, cât va trăi, autoritatea bisericească de referință în problema judecăților. Prin el, ca membru în Obșteasca Adunare a Moldovei, la chemarea mitropolitului Veniamin, a Divanului domnesc și chiar a domnului țării, se vor rezolva cele mai sensibile cazuri de conflicte, pe care instanțele civile, lipsindu-le autoritatea sacrului, le rezolvau de multe ori doar exterior prin aplicarea legilor, după principiul dura lex sed lex, iar conflictul ființial rămânea.
Așadar, Divanul împlinitor al Cneajiei Moldovei, prin scrisoarea din 28 octombrie 1829, solicită pe Inochentie ca împreună cu spătarul Iordachi Miclescu să cerceteze conflictul dintre negustorii armeni din Botoșani și familiile de evrei „ […] din Sulițoaia ce i-ar fi așăzat dumnealor vornicii de Botoșani spre locuință în marginea târgului”, susținute fiind de paharnicul Iancu Kogălniceanu, vornic de Botoșani. În legătură cu același conflict, aflăm că stolnicul Mihalachi Mavrodin, epitrop al târgului și vechil împuternicit de spătarul Roseti, intră în vrajbă cu vornicul Iancu Kogălniceanu, de aceea, ca răspuns la plângerea stolnicului Mavrodin, divanul, prin adresa din 24 noiembrie 1829, solicită din nou pe Inochentie „[…] ca împreună cu d(nea)lui spătar Alecu Roseti, ce s-a rânduit cu cartea divanului […]” să facă cercetarea acestui caz.
Un alt caz civil este cel al căminarului Vasile Florea din Botoșani, care, rămânând epitrop al întregii averi după moartea tatălui său, clucerul Ioan Florea, nu respecta dreptul succesoral al fratelui său Iancu. Pentru rezolvarea lui, mitropolitul Veniamin se adresează lui Inochentie: „[…] pentru aceasta poftesc pe preasfinția ta, ca împreună cu d(umnea)lui bragradiriul Ioan Bașotă, pe carele prin osebită scrisoare l-am poftit, să intrați în cercetare”. După această cercetare, căminarul Vasile a fost trimis cu toate documentele întocmite la mitropolie, deoarece catagrafia epitropiei sale se afla aici.
În alte rânduri, mitropolitul Veniamin îi cere lui Inochentie să tempereze intrigile dintre boieri, care au ajuns „până la vodă”, apărute după „alegerea boierilor ținutari”, de aceea îl solicita zicând: „[…] poftindu-te să cercetezi […] și să-i chemi îndată pe aceia și duhovnicește pe toți să-i sfătuiți ca să se astâmpere […], făcându-i să înțeleagă că acestea nu sunt bune și să pot socoti […] ca tulburări de norod”.
Unele cazuri erau rânduite lui Inochentie spre rezolvare chiar de domnul țării prin marele logofăt, cum este, de pildă, cel al spătarului Iordachi Fote, care „au dat la măria sa vodă jalbă”, din cauza conflictului ce-l avea soția sa cu soția spătarului Gheorghe Varlaam, sau cel al stolnicesei Ecaterina, soția stolnicului Petre Ioan din Botoșani, rămasă datoare vornicului Constantin Miclescu după moartea soțului ei, iar pe altele le rezolva, fie la cerea mitropolitului, fie din obligația sa de arhiereu și slujitor al Bisericii lui Hristos. Despre cazul familiei Varlaam, fiind mai complex, se arată în introducerea unei alte scrisori a aceluiași mare logofăt că: „[…] s-au văzut că prin duhovniceștile mijlociri ați isprăvit împăcarea (d)intre […] spătăreasa Fote și […] spătăreasa Varlaam […] pentru care Departamentul aduce preasfințiilor voastre mulțumiri”. Dar, pentru că în timpul acestei anchete s-a creat alt conflict, chiar între familiile Varlaam, i se adresează lui Inochentie în continuare: „Costachi Varlaam, care în înfățișarea către preasfinția voastră fără cruțare de gură au difăimat cinstea cumnatei sale cea mai mare şi spătarul Varlaam, mai marele frate le-au răbdat cu multă supunere, veți binevoi a-i da în știre ca să contenească dendată și desăvârșit cu acestea”.
După mai puțin de doi ani, spătarul Gheorghe Varlaam a intrat în alt conflict cu banul Iordachi Iamandi, pentru care „din porunca preaînălțatului domn s-a rânduit comisie” de anchetă, și pentru ca aceasta să lucreze eficient, „ministrul trebilor dinlăuntru și cavaler, marele logofăt” se adresează egumenului Inochentie Iliupoleos: „Departamentul cu căzută cinste poftește pre preasființia voastră […] să sfătuiți mai întâi cele de cuviință și mijlociți împăcarea” părților, iar dacă va fi nevoie de „[…] a primi vreo cerere de la comisie întru supunerea giurământului cuiva […] să fie împlinită o așa cerere de cercetare”. Dar pentru că prin ancheta făcută de către „rânduiții boieri comisari” nu s-a putut ajunge la rezolvarea „pricinei de atac iscată” între părți, același ministru i se adresează din nou egumenului de la Popăuți arătându-i: „[…] pentru aceea departamentul, având de dovadă că cele mai multi pricini, care acolo în Botoșani, după duhovniceștile sfătuiri ale preosfinției voastre, au luat plăcută urmare prin împăcăciune, vă poftește și acum ca să binevoiți a primi însărcinare a cerceta împreună cu d(umnealui) spătar Constand(in) Dimitriu Arbure și spătariu(l) Dimitrie Gane, ispravnicul ținutului și a mijloci cu stăruință, de să va putea împăca împricinații […]”.
După cum am văzut, vlădica Inochentie rezolva – ca autoritate bisericească locală – unele din cazuri singur sau conducând comisii bisericești, pe altele, colaborând cu autoritățile civile locale, cum erau, de pildă, Vornicia și Tribunalul Judecătoresc de la Botoșani, iar pe altele, ca parte în comisii mixte, formate din autorități locale bisericești și civile, la porunca autorităților centrale, având în toate aceste cazuri ca sprijin permanent personalul propriu de la Popăuți.
VI. Personalul Mănăstirii Popăuți în timpul egumeniei mitropolitului Inochentie
Mănăstirile închinate, datorită proprietăților lor importante, care cuprindeau moșii și sate, au avut un statut special în ceea ce privește resursele umane, impus tocmai de numărul mic al monahilor străini prezenți în ele și de nevoia ca locuitorii satelor mănăstirești să fie păstoriți de preoți de mir, și nu de monahi, care nu au prin statutul lor un asemenea specific și care, de cele mai multe ori, nu cunoșteau limba română. Acest statut special îl regăsim adoptat și în cazul egumeniei arhimandritului și arhiereului Inochentie (1815-1840), chiar dacă el a fost român.
În cele șapte sate mănăstirești pe care le avea în proprietate împreună cu moșiile de care erau legați locuitorii, Mănăstirea Popăuți a avut un personal religios specific bisericilor de mir, inclusiv la biserica Sfântul Nicolae din mănăstire, unde au fost arondați dintotdeauna cel puțin locuitorii satului Popăuți.
Aici, la biserica voievodală, slujeau în 1820, pentru mănăstire și pentru satul Popăuți , cu un număr de o sută unsprezece familii, preoții Ioniță, Simion și Ioan, diaconul Gavril, care era și dichiu, dascălul Filip și eclesiarhul Constantin. Toți aceștia erau plătiți de mănăstire, însă nu toți locuiau aici. Dintre slujitorii bisericii amintiți, doar preotul Simion, fiul dascălului Mihalachi, mai este întâlnit în următoarea catagrafie din 1831, însoțit însă de diaconul Vasile, fiul lui Ioan săpătorul, dascălii Ștefan, fiul lui Toader, și Calistrat, fiul preotului Ioan, paraclisierul Ioan, fiul lui Toader dascălul, precum și de starostele bisericii Andrei, fiul lui Stoica, iar în cea din 1832 apare ca al doilea slujitor preotul Constantin Păun.
Numărul acestor slujitori se menține până la sfârșitul vieții lui Inochentie, exceptând paraclisierul Ioan, înlocuit de Gheorghe, iar până la următoarea catagrafie din 1845, sub egumenia lui Chiril, numărul va suferi unele modificări: apare preotul Andrei, ca al doilea slujitor, în locul iconomului Constantin Păun, rămas „fără popor”, precum și doi dascăli noi, Gheorghi, fiul preotului iconom Simion și Neculai, fiul lui Popovici. Numărul locuitorilor satului Popăuți a urmat în această perioadă o descreștere de la o sută unsprezece familii – în 1820, la optzeci și opt – în 1831 și până la șaptezeci și șapte – în 1845.
Pe linie administrativ-gospodărească, mănăstirea, în cele mai multe cazuri, se folosea de un personal laic. Incinta mănăstirii, cu toate anexele gospodărești, era administrată de Vasile, „vătaful de ogradă”, pentru care mănăstirea avea o locuință specială numită „casa vătafului”, în care locuiau zece persoane. Care vor fi fost aceste persoane, altele decât cele menționate, înțelegem din evidențele de plată ale muncii lor și din înțelegerile pe care egumenul le făcea cu fiecare. Potrivit unui asemenea document, mănăstirea a încheiat înțelegeri scrise, în 1829, tocmindu-se cu Gheorghe vizitiul de pe „dărădaica” vlădicăi Inochentie, cu chelarul Dumitru, cu ciobanul Gheorghe și cu Pelaghia, probabil spălătoreasă, în 1830, cu ciobanul Toader, iar în 1833 cu chelarul Ilie și cu un bucătar căruia nu i se dă numele.
La începutul anului 1840, înainte de decesul lui Inochentie și în perioada imediat următoare, când s-a făcut o amănunțită cercetare în legătură cu averea acestuia, au fost consemnate în câteva documente numele mai multor persoane care prestau o muncă la Mănăstirea Popăuți. Printre aceste persoane, îi întâlnim menționați pe Neculai Popovici, „vătav de ogradă”, pe Gheorghe Popovici, ca rândaș în casa egumenească, pe „baba Nastasia”, cumnata vlădicăi, care făcea lumânări, pe Smaranda, soția lui Vasile Cojocar, spălătoreasă, pe prescurăriță și pe chelar, cărora nu li se dă numele.
Mănăstirea Popăuți, pe lângă locuitorii satului Popăuți arondați la biserica voievodală, mai avea în proprietate moșiile și satele Ciușmeaua, Răchiți și Teasc, amplasate în jurul târgului Botoșani, moșiile și satele Boțoaia și Băloșești din ținutul Vaslui, precum și moșia și satul Duruitoarea din Basarabia. Cu excepția satelor Teasc de lângă Botoșani și Băloșești din ținutul Vaslui, toate celelalte aveau bisericile lor ortodoxe cu un număr de slujitori bisericești, care primeau anumite suprafețe de teren pentru întreținere și care țineau de autoritatea duhovnicească a egumenului mănăstirii și a protopopului de ținut.
În statisticile catagrafice din 1820, în satul Ciușmeaua trăiau șaizeci și șase de familii și aveau ca slujitori ai bisericii cu hramul Sfinții Patruzeci de Mucenici, doi preoți, un diacon și doi dascăli, iar aceștia erau preoții Miftode și Luca, diaconul Vasile și dascălii Ștefan și Lupu. În documentele statistice din 1831, satul avea șaptezeci și șase de familii, iar ca slujitori ai bisericii lor pe preotul Ioan, fiul preotului Luca, diaconul Vasile, fiul lui Irimiea Crețu, dascălul Ștefan, fiul lui Toader, și pe paraclisierul Iordachi, fiul dascălului Ștefan, care vor apărea în aceeași formulă și în statisticile din 1832, dar nu până în 1845, când satul avea ca slujitori bisericești pe preotul Dumitru și pe dascălii Iordachi și Constantin, fiul preotului Dumitru.
Satul Răchiți, cu un număr de șaizeci și nouă de familii, avea în 1820, la biserica sa cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, doar un singur slujitor, adică pe preotul Ioan însă, în 1831, la un număr de nouăzeci și una de familii, slujeau preoții, Dimitrie sachelar, fiul lui Gavril, și Theodor, fiul preotului Maxim, diaconul Vasile, dascălul Mihai, fiul preotului Maxim, starostele Ioan, fiul lui Toader Mamaniuc și paraclisierul Mihai dascălul, fiul lui Simion, iar în 1832, la un număr de nouăzeci și două de familii, situația slujitorilor rămâne aproximativ aceeași și se menține așa cel puțin până în 1845, până când însă satul ajunge la un număr de o sută cincisprezece familii.
În ținutul Vaslui, slujitorii de la biserica cu hramul Sfântul Nicolae din satul Boțoaia sunt mai puțini numeroși comparativ cu cei de la bisericile satelor mănăstirești amintite, datorită numărului mic de locuitori ai acestui sat, așezați pe o moșie cu o valoare economică de asemenea mai mică.
Prin urmare, în 1820, slujea la biserica acestui sat, cu un efectiv de treizeci și opt de familii, preotul Pavel, ajutat de dascălii Vasilachi și Mihalachi. În 1831, numărul locuitorilor ajunsese la treizeci și cinci de familii și aveau ca îndrumător spiritual pe preotul Vasile, fiul lui Ioniță Avram, sprijinit de dascălii Mihalachi, fiul lui Ioniță Avram, și pe Vasile Bomcea, precum și de paraclisierul Ion, fiul lui Coroiu. În 1838, satul Boțoaia, alcătuit din treizeci și trei de familii, avea același număr de slujitori, însă dascălul Vasile Bomcea era înlocuit cu Ion Radu, iar în anii 1845-1846, satul fiind într-o continuă descreștere numerică a locuitorilor săi, rămâne doar cu cei doi dascăli și fără preot slujitor.
Pentru satul Duruitoarea de pe valea Ciuhurului, ținutul Hotinului din Basarabia, avem informații documentare mai puține. Potrivit acestora, în timpul egumeniei lui Inochentie, biserica din acest sat avea ca slujitor pe preotul Teodor Onufrievici, care, în 10 august 1839, cerea vlădicăi de la Popăuți să-l ajute, deoarece era sărac: „Năzuiesc la mila înaltpreosfinției voastre, că văzându-mă lipsit și cu totul sărman de avere, fiindcă nici boi de trăsură nu am și nădejde a-i face nu este chip, fiindcă poporul este mic și poporănii asămine sărmani și pământul ce s-au hotărât bisăricii este cu totul la un loc nefolositoriu, fiindcă este la hotarul moșii despre moara Moscalului, la sfârșitul stâncilor, despre moșie Stăncăuții, loc pietros și neroditori, de pe care loc nu este chip a iconomisi să-mi fac pâne de toate zilele […] de aceea, binevoiți de a mă milui […] fiindcă zacoapele rosăenești pre noi preoții nu ne cruță, mai intâi portul să ne fie potrivit cinului preoțesc și eu după starea ce o am nu sânt putincios”.
Pe lângă acest preot, cu dascălul și paraclisierul bisericii, fără de care nu putea oficia slujbele religioase, obștea sătească își alesese în vara aceluiași an pe Ioan Vasile staroste al bisericii. Pentru acesta, sătenii insistau la egumenul Inochentie să-l recunoască în această calitate cu scopul de a fi legal recunoscut și, apoi, pentru a-i reprezenta în lupta cu posesorii moșiei lor Duruitoarea, care – de cele mai multe ori – erau nedrepți și îi asupreau.
VII. Moartea mitropolitului Inochentie
Primele semne ale apropierii sfârșitului vieții pământești a mitropolitului Inochentie au fost consemnate în 21 noiembrie 1839, dată la care primea răspuns de la doctorul Eftodi, probabil din Botoșani, că nu poate veni pentru a-i acorda asistență medicală decât după două săptămâni, când încheia tratarea și îngrijirea unui alt bolnav aflat în stare gravă.
Potrivit acestei informații, doctorul l-a consultat pe Inochentie la mănăstire pe la începutul lunii decembrie, când s-a hotărât să fie tratat în Botoșani. Aici, bolnavul a trebuit să rămână douăzeci de zile, timp în care s-a îndatorat cu contravaloarea medicamentelor livrate de Spițeria din Botoșani și cu cea a prestației unui bucătar, care i-a asigurat alimentația zilnică cerută de doctor.
La începutul lunii ianuarie, fiind cercetat de către Ioan Bașotă, spătarul Costantin Roseti, Enacachi Hagienciu și de iconomii Ioan și Grigore din Botoșani, printre alte aspecte discutate, îi anunța că a încredințat două mii de galbeni stolnicului Costantin Caraeni, pe care acesta trebuia să-i împartă după moartea sa, astfel: 500 la înmormântare, 500 la mitropolie, 500 la cei cinci frați ai săi, „[…] iar 500 galbini, spre împlinirea sumii a două mii galbeni rânduiți, a să da pe la văduve, fete sărace și slujitorii bisăricii”. De asemenea, în una din următoarele zile, împărțea 20 de galbeni unei văduve, prin Ștefan bacalu, 100 de galbeni pentru alți săraci, prin Enacachi Hagienciu și 550 de lei, prin duhovnicul Dometie „la unsprăzăce bisărici din târgul Botoșanii”.
În ajunul decesului lui Inochentie, marți, 9 ianuarie 1840, când era mutat din cameră în cameră din cauza unor crize, iconomul Costantin din mănăstire l-a împărtășit cu Sfintele Taine. Apoi, fiind de față banul Eanachi Stamati și Neculai Azămioară, ginerii săi, a încredințat acestuia din urmă pentru a distribui: 1000 lei psaltului Ștefan, 100 lei prescurăriței, 20 lei rândașului, 50 lei vătafului ogrăzii Neculai Popovici și 500 lei „babii Nastasia” pentru ceară și munca sa.
Tot în aceeași zi, Inochentie își făcea cunoscut public iminentul ceas al morții, fiind înconjurat de rudele, de slujitorii mănăstirii și de apropiații săi. Despre ultimele momente din viața muribundului, preotul Teodor de la biserica Sfânta Cuvioasa Parascheva din Botoșani, ca martor ocular, a consemnat: „[…] m-am dus […] la preasfințitul împreună cu protoereul, sfinția sa iconomul Ioan, ca să-mi eu căzuta blagoslovenie, ca de la un arhiereu ce vreme l-am avut în oraș; și zăbovind mai bine de un ceas, ne-au tot întrebat cum petrecem […]; și punând la cale to(a)t(ă) petrecerea îngropării, zicând că mie mi-au sosit ceasul sfârșitului […], când noi ne-am aplecat să ne luăm ziua bună de la preasfinția sa, ne-au poftit ca pe a doua zi să venim ca împreună să-i cetim Sfântul Maslu, care am și fost următori […]. Apoi, eu am vrut să merg acasă, însă părintele Ioan, protoereu(l) de ținut, m-au oprit să rămân, fiincă preasfințitul slăbisă acum de tot, care a tărăgănat mai mult decât zece ceasuri <și apoi> și-au dat sufletul, ținându-i eu și lumânarea înaltpreaosfinției sale până ce a adormit”.
Așadar, decesul mitropolitului Inochentie, egumen al Mănăstirii Popăuți, a avut loc miercuri, 10 ianuarie 1840, fiind de față împreună cu cei amintiți și președintele Judecătoriei Ținutului Botoșani, aga Petrachi Asachi, care a asigurat sigilarea unor încăperi ale casei egumenești.
Slujba înmormântării arhiereului Inochentie a avut loc sâmbătă, 13 ianuarie 1840, fiind înhumat nu în pronaosul bisericii, ca unii dintre predecesorii săi arhierei în egumenie, așa cum s-a spus, ci în exterior, în apropierea contrafortului sudic al bisericii, într-o criptă special amenajată. Această criptă, parțial deranjată și dislocată, a fost depistată la ultimele investigații arheologice din 2001, când s-au identificat, pe lângă osemintele mișcate din poziția lor inițială, un fragment din piatra funerară și cărămida de sub căpătâiul defunctului, ambele inscripționate și, totodată, candela de sticlă din nișa criptei. Dacă inscripționarea fragmentelor lapidice aflate în criptă și în interiorul bisericii, provenite din piatra funerară, a ajuns în stare ilizibilă, cea de pe cărămidă, aflată in situ, și în stare acceptabilă, a îngăduit identificarea exactă a personajului înmormântat, prin textul: „+1840 genar(ie) 13 Inochentie mitropolit Iliupoliei, proestos sf(intei) m(ă)n(ăsti)r(i) Popouții Botoșani, săvârșit în vârsta de 72 ani”.
Cu organizarea înmormântării lui Inochentie a fost responsabilizat ginerele său Neculai Azămioară, care a cheltuit 203 galbeni, adică 7108 lei, și nu 500 galbeni cât rânduise înainte de deces arhiereul. Nu se cunosc detalii despre cum s-a desfășurat acea înmormântare și cine a oficiat slujba dintre arhiereii care trăiau atunci în Moldova, români sau greci, însă informațiile referitoare la bunurile materiale moștenite de la defunct sunt suficiente.
După înmormântare, așa cum se întâmplă de obicei în cazul persoanelor bogate, atenția rudelor și mai ales a reprezentanților Patriarhiei de Antiohia s-a îndreptat asupra averii rămase de la arhiereul Inochentie. Până la numirea noului egumen, a fost împuternicit în calitatea de efor și plenipotent al patriarhiei arhimandritul Ioasaf, egumenul Mănăstirii Frumoasa din Iași. Acesta a inventariat toate bunurile personale mobile ale lui Inochentie, le-a vândut prin licitație, iar sumele obținute le-a trimis la Constantinopol, în contul Patriarhiei de Antiohia. Apoi, în baza unor informații, s-a judecat cu unele din rudele lui Inochentie pentru recuperarea anumitor sume de bani, pe care le-ar fi primit sub formă de împrumut de la defunct. Printre acestea, se numără: stolnicul Constantin Caraeni, sărdarul Alecu Ciure, negustorul Neculai Azămioară și Constantin Vizanti. Unele din aceste procese, din lipsă de probe, au fost pierdute de către plenipotentul patriarhiei, iar altele s-au stins prin decesul ambelor părți în proces.
De la egumenul arhiereu Inochentie, mănăstirea a moștenit totuși cele mai multe bunuri bisericești, care astăzi constituie obiecte de patrimoniu și se regăsesc în colecțiile de obiecte de artă de la mănăstirile Popăuți și Vorona.

Pagini citate