Despre autor
Autor :
Lect. Dr. Ciprian Iulian Toroczkai

Descriere Autor :
Lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Andrei Şaguna" din cadrul Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu.

Email Autor :
-

Adresa Autor :
-

Cuprins
Metadate
Numar :
2 / 2015
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Recenzii si notite bibliografice

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat
Articol intreg

Această masivă carte are la bază teza de doctorat susținută (1998), iar apoi publicată în limba franceză (2002) de Antoine Arjakosvky, cercetător și profesor la Paris și la Lvov (Ucraina). Tema cărții este reprezentată de emigrația rusă și, mai ales, de cea mai impresionantă publicație a intelighenției ruse, revista Puti („Calea”).
Anul 1922, când V.I. Lenin a dat un decret de expulzare, trebuie să fie privit, pe lângă momentul distrugerii opoziţiei ierarhiei oficiale a Bisericii Ortodoxe Ruse, şi ca momentul anihilării unei eventuale opoziţii din partea intelectualităţii ruse. Se estimează că între anii 1920-1922, urmare a presiunilor regimului sovietic, între unu şi două milioane de dizidenţi au luat calea exilului, peste tot în lume, centrele cele mai importante fiind Sofia, Belgrad, Praga (supranumit „Oxfordul rus”), Berlin, Paris („capitala” diasporei ruseşti) sau New-York. Reprezentând elita intelectuală rusă, „prima mare emigraţie din timpurile moderne” cuprindea în bună parte ofiţeri de toate gradele din „Armata albă”, la care se adăuga însă şi un însemnat număr de eminenţi savanţi, profesori, jurişti, scriitori, teologi, jurnalişti, editori, ingineri şi clerici – o forţă culturală activă ce şi-a adus, în ciuda dificultăţilor de tot felul specifice vieţii în exil, o contribuţie importantă în viaţa ţărilor unde a găsit adăpost.
Dar emigraţia nu a însemnat o ruptură totală de viaţa culturală şi religioasă rusă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX – și pornind de la această premiză, trebuie înțeles și rolul pe care l-a jucat Puti în promovarea ideilor cultural-religioase. Revista Puti, fondată la Paris în anul 1925 de Nikolai Berdiaev, se dorea a fi continuatoarea spiritului editurii cu același nume ce funcționase între anii 1909-1919 la Moscova, tot sub conducerea lui Berdiaev. În perioada 1925-1940, din revistă au fost tipărite cca 1000 de exemplare, cu un ciclu de apariție de 4 numere pe an (din motive financiare, au existat însă și neregularități: spre exemplu, în 1939 au apărut trei numere, pe când în 1931 apăruseră șapte). În cei cincisprezece ani, seria întreagă a revistei a constat în 61 de numere regulate și 9 suplimente, în care se regăseau 400 de studii și 206 recenzii.
Dintre cei care și-au semnat contribuțiile – sunt un număr de 127 de autori – cel mai activ a fost în chip firesc, cel care fusese și inițiatorul și editorul revistei, Nikolai Berdiaev, cu 48 de studii și 51 de recenzii. Se mai adăugau: Georges Florovsky (12, 26), Vasili Zenkovsky (10, 24), Boris Vysheslavtsev (14, 15), Simeon Frank (16, 11), Vladimir Ilyn (11, 14), Serghei Boulgakov (21, 2), George Fedotov (15, 5), Nikolai Lossky (8, 5), Nicolas Zernov (10, 3) și, în fine, Serghei (mai târziu episcopul Cassian) Bezobrazov (5, 6). Totuși, de reținut este că nu doar autori ortodocși au publicat aici materiale: regăsim și romano-catolici (cardinalul Andrieu, Paul Archambault, Jacques Maritain, Lev Kozlovsky sau Papa Pius XI), protestanți (pastorul Christoph Blumhardt, Hans Erenburg, Paul Tillich ș.a.) sau anglicani (ca Paul F. Anderson sau S.L. Ollard).
Între paginile 378-379 sunt oferite de autor câteva imagini care îi cuprind pe mulți membri marcanți ai diasporei ruse de la Paris. Mulți dintre ei semnaseră materiale și în Puti, ceea ce pare să îndreptățească opinia lui Jacques Julliard: „Adevărata revistă este o familie” (vezi p. 17). Privită modo grosso, linia promovată de revistă era de a promova linia Tradiției ortodoxe (fără însă a lipsi și abordarea altor tradiții creștine sau chiar religioase: mitologia japoneză, protestantismul italian, taosimul în China, mișcarea catolică de tineret în Germania, antropozofia lui Rudolf Steiner, misticismul iudaic, teologia anglicană sau budismul). Mai exact, originalitatea revistei a constat mai ales în tratarea problemelor seculare dintr-o perspectivă religioasă: alături de teologie mai regăsim filosofie, artă, psihologie, știință, istorie, politică, literatură etc. De asemenea, în Puti întâlnim o mare varietate de stiluri și moduri de tratare a subiectelor: de la simple notițe informative până la studii academice, alături de note de călătorie, recenzii la cărți rusești sau franțuzești, pagini de jurnal, studii istoriografice, scrisori de la cititori sau exegeze ale Sfintei Scripturi.
Parcurgând lunga listă de nume și teme pusă la dispoziție de Arjakovsky (vezi indicele de la p. 717-766), suntem și mai îndreptățiți să privim cu ochi critici imaginea ideală de „familie” a celor care au publicat în Puti. Diversitatea temelor abordate este de-a dreptul deconcertantă, autorul încercând o sistematizare care, pe alocuri, este destul de artificială. Astfel, în perioada 1925-1929 am avea de-a face cu o „revistă modernistă” (p. 33-188), în perioada 1930-1935, cu o revistă „nonconformistă” (p. 189-374), iar în perioada 1935-1940, cu una „spirituală” (p. 375-518). Dar alte două opinii credem că sunt mult mai îndreptățite să reflecte curentele diferite – uneori chiar divergente – ce au marcat gândirea religioasă și teologică a membrilor diasporei ruse ce au publicat în Puti.
Prima opinie a fost lansată tot de autor și vizează un „conflict de generații”: cel mai în vârstă colaborator a fost Nikolai Glubokosky, născut în 1863, iar cel mai tânăr, Raymond de Becker, născut în 1912. Astfel, de la început și până la sfârșit, două „generații” s-au succedat: cea a „părinților”, născuți între 1860 și 1890, care-și primiseră educația înainte de revoluția bolșevică, și cea a „fiilor”, născuți după 1890, care au fost profund marcați de Primul Război Mondial, de Revoluția din octombrie, de războiul civil și de exil. Deși cei din prima generație au rămas fideli revistei până la dispariție, este mai mult decât evident că după 1930, „fiii” au devenit dominanți în redactarea acesteia.
Cea de-a doua opinie îi aparține celui care semnează prefața cărții, episcopul anglican Rowan Williams – care, de altfel, este un bun cunoscător al teologiei ortodoxe, în general, și al diasporei ruse, în special. Reafirmând continuitatea ideilor teologico-religioase din Rusia și în diaspora, acesta a subliniat că autorii au exprimat în paginile revistei o serie de opinii care, pe lângă faptul că erau diferite, sugerau și anumite direcții pe care ar fi trebuit să le urmeze intelighenția rusă din diaspora. Astfel, redus la maxim, pe lângă eurasianism, personalism, slavofilism și alte teme originale ale filosofiei religioase ruse, regăsim și o linie puternic tradițională, patristică, ilustrată în special de vocea puternică a pr. Florovsky. Orice încercare de a expune, chiar și succint, implicațiile acestor direcții în teologia contemporană – și nu doar ortodoxă – ar depăși cu mult spațiul rezervat unei simple recenzii.
Dacă ar fi să vorbim de moștenirea lasată de revista Puti, cred că ar trebuie să vorbim despre trei puncte: 1) o platformă în care să se audă vocea tuturor intelectualilor și clericilor interesați de Biserică și lumea în care trăiau, respectiv de raportul între teologie și gândirea contemporană; 2) o încercare de a-și salva identitatea rusă în Occident; 3) o dorință de a clădi o punte între creștinismul răsăritean și cel apusean. Sunt aspecte care explică interesul exercitat de publicație în Rusia de după 1990: nefiind pusă problema dreptului de copyright, au circulat aici pe CD-ROM, iar cei interesați pot găsi numerele din Puti la adresa electronică www.krotov.info (semnalată în cartea sa de Arjakovsky, această adresă pare însă să nu mai fie, din păcate, funcțională).

Pagini citate