Despre autor
Autor :
Dr. Dragoş Boicu

Descriere Autor :
membru asociat al Centrului de Cercetare Teologică al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu.

Email Autor :


Adresa Autor :
Sibiu

Cuprins
Metadate
Numar :
2 / 2016
[ CITESTE REVISTA ]

Rubrica :
Restiruiri

Articol [PDF] :
[ DOWNLOAD ]

Status Publicare:
publicat

Cod Unic online :
-

Cum citam
Rezumat
Articol intreg

110 ani de la sfinţirea Catedralei Mitroplitane din Sibiu
Dragoş Boicu

În luna mai a acestui an aniversăm împlinirea a 110 ani de la sfinţirea Catedralei Mitropolitane din Sibiu care s-a ridicat prin eforturile susţinute ale ierarhilor ce au păstorit Mitropolia Ardealului începând cu marele Andrei Şaguna – primul ei ctitor. Contribuţia şaguniană nu s-a mărginit doar la constituirea depozitului din care s-au finanţat lucrările de zidire a sfântului locaş, depunând însemnate sume pentru acest vis pe care nu a apucat să-l vadă împlinit, ci a operat o crucială mutaţie la nivelul conştiinţei naţionale a românilor, determinându-i să creadă în simbolismul excepţional al unui astfel de edificiu.
După dispute îndelungate, privind amplasamentul catedralei, mitropolitul Ioan Meţianu a luat controversata decizie de a ridica acest grandios şi sfânt altar pe locul vechii biserici greceşti, care urma să fie distrusă împreună cu o serie de edificii amplasate pe străzile Mitropoliei şi Alexandru Xenopol de astăzi, după cum indică rezoluţia sinodului eparhial din aprilie-mai 1900: „Biserica catedrală să se edifice pe locul din cetate, Strada Măcelarilor nr. 39, unde se află actuala biserică cu hramul «Schimbarea la Faţă», mai luându-se şi cele trei realităţi ale Arhidiecezei nr. 37, 41 şi 43 din imediata apropiere, iar din strada Brukenthal casa nr. 30, care asemenea este proprietatea Bisericii, precum şi realitatea învecinată, îmbiată spre cumpărare”.
Dacă despre Catedrala Mitropolitană din Sibiu s-a scris constant şi amănunţit, despre bisericuţa care a dăinuit până în vara anului 1902 nu avem decât foarte puţine informaţii, iar locul ei în iconomia comunităţii elene şi româneşti din Sibiul Vechi nu poate fi înţeles la justa valoare dacă nu întrevedem în distrugerea ei dimensiunea arhetipală a unei jertfe creatoare sau răscumpărătoare care este postulată de toate civilizaţiile şi de toate marile religii ale lumii, fiind o rămăşiţă a revelaţiei primordiale. O astfel de jertfă trebuie considerată şi demolarea bisericii Companiei greceşti din Sibiu, care, prin destinul ei unic a pregătit cetatea transilvană pentru găzduirea unei construcţii monumentale, înzestrată cu o valoare simbolică menită să exprime unitatea şi grandoarea unei comunităţi care a renăscut după secole de injustiţie. Iar această ofrandă a adus un plus de valoare Catedralei Mitropolitane, care poartă în sine istoria şi urmele vechii bisericuţe zidite acum mai bine de 200 de ani, ce a devenit între timp catedrală arhiepiscopală şi mitropolitană, loc de desfăşurare a sinoadelor mitropolitane, mărturie vie a puterii de mobilizare a conştiinţei naţionale şi confesionale a românilor din Ardeal.
De aceea am găsit potrivit ca la acest ceas aniversar să redăm publicului cuvântarea arhidiaconului Miron Elie Cristea – viitorul patriarh –, rostită cu prilejul ultimei Sfinte Liturghii slujite în această bisericuţă în ajunul demolării ei, un popas omiletic care a evidenţiat o dată în plus destinul deosebit şi valoarea simbolică pe care a avut-o acest sfânt locaş pentru ortodocşii din Sibiu şi din Transilvania, înşiruind momentele deosebite petrecute în această capelă mică şi care au marcat viaţa întregii Mitropolii a Ardealului. Cuvântarea este completată de articolul apărut în Telegraful Român cu ocazia acestui eveniment care a încheiat existenţa seculară a bisericii greceşti din Sibiu (Liturghie de adio).

Cuvântare de archidiaconul Dr. Miron E. Cristea,
rostită în biserica parochiei centrale din Sibiiu-cetate, la 30 Iunie 1902,
în ajunul demolării ei

În numele Tatălui şi al Fiiului şi al Sfântului Duh….
„Cei ce samănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera” (Psalm 125, 6)

Iubiţi Creştini!

Un sentiment de oare-care jale şi durere sufletească m-a îndemnat să mă sui la acest loc acum – aşa zicând în ultimele momente, ca – descoperindu-l tuturor – să trezesc şi deştept şi în sufletele altora acelaşi sentiment, şi astfel – generalisând jalea noastră – tocmai prin aceasta să căutăm a o micşora şi împuţina.
Este, – Iubiţi Ascultători, – jalea, ce cuprinde pe fiecare om, ce cuprinde în deosebi sufletul credincios şi conservativ al Românului, când îl constring împrejurările: a se despărţi de un lucru iubit şi preţios, – de casa, de căminul, de vatra sfântă, – pe carea părinţii şi strămoşii lui zeci-de-ani, ori chiar veacuri, au cultivat cu evlavie focul sacru al celor mai scumpe tradiţii familiare şi naţionale.
Într-o situaţiune asemănătoare am ajuns acum noi, poporenii bisericei parochiale din Sibiiu-cetate, cari ne apropiem de momentul, când trebue să ne despărţim nu de vatra şi căminul părintesc, ci de un obiect mult mai preţios, şi anume de acest edificiu bisericesc, care mai bine de un veac a adunat cu dragoste şi căldură pe părinţii noştri şi pe toţi dreptcredincioşii săi fii în jurul şi la sinul său de mamă, împărtăşind tuturor evangeliceştile-i învăţături şi poveţe, nutrindu-i pe toţi cu laptele dulce al credinţei noastre strămoşesci, şi revărsând asupra tuturor darurile-i cele bogate, pline de încredere şi de mângâere în greul ce zilnic îl întâmpinăm în viaţa privată şi publică.
Dar sentimentul nostru de jale nu este isolat, nu se restrânge la marginile înguste ale parochiei noastre centrale; din contră am convingerea, că scirea despre demolarea acestei capele, acestei bisericuţe, va deştepta acelaşi sentiment nu numai în inima noastră a Sibienilor, ci în sufletul tuturor dreptcredincioşilor fii ai bisericei noastre din archidiecesă, ba şi din metropolia întreagă. Astfel abia va fi în biserica noastră cineva – consciu de religiunea sa – care după cuvântul lui Isus Sirach (7, 36) „să se întoarcă de cătră cei-ce jăluiesc” şi simţesc oarecare durere sufletească acum, când aud şi văd ciocanul demolatorului, suit în vârful coperişului acestei biserici; – Dar mai ales va simţi împreună cu noi – Sibienii – întreaga noastră preoţime, care pe timpul studielor clericale ani de a rândul a avut prilegiul a înălţa din acest loc şi de 2 ori la zi rugăciunile şi cererile sale ferbinţi cătră tronul milostivului nostru Creator şi Susţiitor.
Şi aceasta împreună-simţire este cât mai îndreptăţită, pentru că bisericuţa – în care ne aflăm – pe cât este de o parte de mică şi de modestă, pe atât este de altă parte de însemnată şi de preţioasă pentru trecutul nu numai al parochiei centrale din Sibiiu, ci pentru trecutul şi istoria mai nouă a întregei noastre biserici şi archiepiscopii, care – mai bine de un veac – îşi are reşedinţa sa archierească în Sibiiu-cetate.

I

Mai ales din două privinţe este această bisericuţă un monument preţios, mai grăitor decât cuvântul fermecat al celui mai bun autor, un monument istoric pentru trecutul cernit şi greu al bisericei noastre ortodoxe-române din iubita noastră patrie.
Dacă ne uităm la ea şi la împrejurimea ei, o aflăm simplă, retrasă şi ascunsă de vederea lumei, îndărăptul unei ogrăzi (curţi) înguste, încungiurată şi acoperită din toate părţile de edificii mari şi înalte.
Acest fapt ne reamintesce timpul de tristă aducere aminte – nu tocmai îndepărtat – când poporul nostru, credincioşii bisericei ortodoxe, n-aveau nici acel drept de a-şi zidi – nu casă proprie, – ci casa Domnului – biserica – în mijlocul oraşului, la vederea tuturor, cu frontul la stradă, ca nu cumva icoanele, zugrăvirile, formele bisericilor noastre ortodoxe şi române să provoace idiosincrasia, sau nervositatea trecătorilor de altă lege şi alt neam.
Ne reamintesce luptele adeseori foarte amare, câte le-au avut strămoşii noştri mai ales în oraşele săsesci, de câte ori au încercat a-şi zidi biserici la loc mai de frunte (Mediaş etc.).
Bisericuţa noastră n-are nici turn, nici toacă şi clopote, cari cu glasul lor evlavios şi petrunzător să chieme la timpul prescris de ritualul nostru neîntrecut pe credincioşii sei la slujbele, în cari biserica ortodocsă cu rară pricepere şi cu cald patriotism a sciut totdeauna şi scie şi acum împleti în un întreg atât de armonic sentimentele religioase pentru mărirea lui Dumnezeu cu cultivarea celor mai curate sentimente dinastice şi cu iubirea cătră ţară, în care locuim, şi cătră toţi locuitorii ei.
Şi aceasta stare necompletă, ciuntită şi umilitoare, a bisericuţelor noastre din unele oraşe provine nu întru atâta din sărăcia credincioşilor lor – căci poporenii lor erau de regulă din cei mai bogaţi locuitori ai acelor oraşe – ci mai mult din restricţiunile acelui timp de intoleranţă, izvorite acele restricţiuni poate şi din motivul, ca nu cumva sunetul clopotelor noastre să deştepte din somn pe vecinii, cari au făcut din zi noapte şi să conturbe odichna vecinelor reîntoarse târziu de la soarelele lor, ori dela alte distracţiuni lumesci.
Între asemenea împrejurări nu-i deci nici o mirare, că şi aceasta bisericuţă din oraşul nostru a trebuit să se retragă, ca o cenuşotcă modestă, în dosul edificiilor, cari o încunjuoară.
Şi starea tristă a lucrurilor din acel timp – acum mulţumită Domnului trecut – ni se presintă cu atât mai gravă, cu cât şi aceasta simplă şi retrasă capelă au putut-o zidi şi la locul acesta ascuns nu poporul român, ci numai aşa numiţii neguţători Greci, cari numai ei aveau aşa zicând privilegiul acesta, de a zidi biserică şi în oraş, şi cari de fapt nu erau decât macedo-români, aşezaţi în mai multe oraşe din patrie şi veniţi la noi de la fraţii respândiţi pe frumoasele coline ale Olimpului şi pe romanticele văi şi câmpii ale Greciei şi Macedoniei.
Şi cu toate aceste părinţii şi strămoşii noştri au suportat asemenea stare umilitoare cu creştinească resignaţiune, mângâindu-se cu cuvintele sfintei scripturi. „Am cunoscut Doamne, că Tu eşti cel ce cercetezi inimile şi iubesci umilinţa” (Paral. 29, 17); şi după cuvântul apostolului Pavel (II Timoteiu 2, 25) „în speranţa, că Dumnezeu va da adversarilor pocăinţa spre cunoascerea adevărului, – cu blândeţă” dar şi cu deplină consciinţă a drepturilor, ce le compet, au cerut neîntrupt libertate şi egalitate şi pentru biserica noastră, cea ce mai târziu a şi urmat.

II

De altă parte un preţios monument istoric a devenit pentru noi această bisericuţă şi prin faptul, că – în lipsa unei biserici episcopesci – un şir întreg de vrednici archierei de ai noştri au fost constrinşi de vitregitatea şi greutatea timpurilor a folosi aceasta mică, simplă şi modestă capelă de catedrală a lor, căutând a-şi îndeplini aicea înalta-le misiune archipăstorească, apostolică şi evangelică.
Aceasta împrejurare a adus cu sine, că în acest edificiu bisericesc să se petreacă lucruri de valoare neperitoare pentru biserica ortodoxă-română, începând dela 1790, când a fost edificată, şi până azi, înainte de demolare.
Ce eram noi ortodoxii, când s-a zidit biserica aceasta, mutându-se credincioşii ei în ea din o capelă provisorie ce se poate vedea şi azi – în casa Nr. 15 din strada Poplăcii, acum în posesiunea „Tipografiei Române”?
Eram o turmă risipită, slăbită şi rămasă dela nefericita desbinare confesională a poporului nostru fără archierei, ba chiar şi fără preoţi, care turmă resleaţă, – încătuşată fiind de cele mai negre lanţuri ale intoleranţei religionare, – era pe aici să îmbrâncească la pământ şi chiar să se stingă.
Dar nici un cuvânt – ori cât ar fi de elocuent – nu poate caracteriza şi ilustra mai potrivit umilitoarea stare a bisericei noastre din acel timp, ca şi reşedinţa-colibă dela Reşinari, în care au locuit primii 2 administratori episcopesci sârbi dela Buda; şi care şi azi se poate vedea în Reşinari, unde proprietarul ei de azi – un ţăran – o folosesce, ca loc de adăpostire pentru oile sale.
În acele timpuri grele au ridicat neguţătorii privilegiaţi acest local dumnezeesc; şi atunci – când a fost mai mare lipsa, când era mai lăţit întunerecul şi nesiguranţa, produse de desbinarea confesională a poporului român, – a început a luci şi în această biserică schintea celei mai curate credinţe ortodoxe. Asemenea schintei ardea şi licăria şi în alte părţi, aretând poporului neorientat direcţia, pe care să meargă spre ţinta mântuirii sale religioase, ca şi cum a condus odinioară steaua dela răsărit pe Magii vechi, luminând în întunericul păgânătăţii antice de deasupra celui mai modest locaş din lume, în care s-a născut „lumina cea adevărată”, „lumina lumei” (Ioan 3 şi 8), care „a venit în lume, ca tot cel ce crede în ea întru întuneric să nu rămâe” (Ioan 12, 46). Iar din aceste schintei s-a aprins apoi făclia ortodoxismului român, carea reaprinsă odată a luminat tot mai tare, cu tot mai multă intensitate – precum în alte centre ortodoxe – aşa şi în această biserică; şi – precum ostaşii marelui Constantin a văzut şi cetit pe crucea de foc, ce li s-a arătat pe ceriu, inscripţia: „În acest semn veţi învinge”; – aşa au văzut şi cetit şi părinţii noştri în aureola luminei, ce a strălucit şi din aceasta biserică, mângăietoarele cuvinte ale psalmistului (125-6). „Cei ce samănă cu lacremi, cu bucurie vor secera”, cari cuvinte i-au întărit şi i-au împlut de speranţe mai bune pentru viitor.
Această speranţă au fost la început mai slabă, sub administratorii episcopesci şi sub episcopii de naţionalitate sârbă: Ghedeon Nichitici (1783-1788), Gherasim Adamovici (1789-1796); asemenea sub vicarii administratori, protopopii Ioan Popovici (1796-1804) din Hondol şi Nicolae Huţovici (1805-1810) din Hunedoara; şi sub primul episcop naţional Vasile Moga (1810-1845); dar speranţa slabă de mai înainte a câştigat mereu în intensitate, până când în cele din urmă înţelepciunea rară, energia plină de tact, însoţită de-o neîntrecută râvnă apostolică şi dragostea nemărginită şi plină de căldură faţă de biserica noastră strămoşească ale în veci neuitatului nostru Marele Andreiu, au aprins întru atât schinteea licăritoare a speranţei de-odinioară, încât a devenit un soare întreg, dătător de lumină multă şi căldură intensivă. Al acestui nemuritor archiereu este meritul, că speranţa în viitorul bisericei noastre strămoşesci din aceasta patrie nu numai s-a întărit, dar s-a prefăcut în o convingere tare, din care au isvorit dragostea noastră nemărginită şi consciinţa vie a ortodoxismului nostru român, de care azi nici porţile iadului nu mai sunt în stare a ne despărţi.
Şi acest nemuritor archipăstor, acest regenerator al bisericei noastre ortodoxe-române din patrie şi întemeietor aproape a tuturor instituţiunilor culturale bisericesci ce le avem, a folosit această modestă bisericuţă, în tot timpul domniei sale, drept catedrală episcopească, mai târziu archiepiscopească şi metropolitană; şi prin valoarea persoanei sale, încărcate de nemărginit respect şi nenumărate merite, a dat acest providenţial bărbat pentru urmaşii, – cari cu evlavie ţinem şi vom ţine veci şi pururi la memoria lui – la fie-care piatră, pe care a păşit, la scaunul în care a şezut şi altariului, la care a servit, o însemnătate istorică specială, şi un preţ deosebit.
În nici o altă biserică din întreagă metropolia noastră nu s-au petrecut atâtea şi aşa valoroase acte pentru noi, ca aicia.

1. Aşa a primit aicea prin mijlocirea metropolitului Procopiu Ivacicovici şi a episcopului Ioan Popasu al Caransebeşului, la 13/25 Ianuarie 1874, cel mai înalt dar preoţesc – darul archieresc – fericitul Miron Romanul, ales episcop al eparchiei Aradului etc., şi ajuns deja după trei pătrare de an urmaş în scaunul archiepiscopesc şi metropolitan al marelui Andreiu, în care timp de ¼ de veac a condus cu profunditatea mintei sale şi cu agerimea judecăţii sale, – căreia se închinau şi cei mai mari contrari ai lui – cârma bisericei noastre biserici pe timp de grele tempestăţi prin cele mai periculoase locuri şi stânci; – şi predând aceasta naie teafără şi întreagă în mâinile esperte ale urmaşului său, în mâinile actualului nostru archiepiscop şi metropolit Ioan.

2. Asemenea aici au chirotonit metropolitul Procopiu Ivacicovici, episcopul Caransebeşului Ioan Popasu şi episcopul Aradului Miron Romanul întru archiereu, Duminică în 21 Aprilie (3 Maiu) 1874, pe Preacuvioşia Sa archimandritul Teofil Bendela, denumit archiepiscop al Cernăuţului şi metropolit al bisericei ortodoxe din Bucovina şi Dalmaţia. Bendela a fost primul care a purtat aceasta funcţiune în biserica Bucovinei, căci antecesorul lui, episcopul Eugeniu Hacman, a repausat (31 Martie – 12 Aprilie, 1873) înainte de a fi instalat în postul nou creat de metropolit.

3. Iar în Dumineca dela 30 Martie 1875, tot aici a fost sfinţit archiereu şi actualul nostru archiepiscop şi metropolit Ioan Meţianu, atunci ales şi întărit episcop al Aradului. Chirotonirea au îndeplinit-o metropolitul Miron Romanul, asistat de episcopul Ioan Popasu al Caransebeşului.

4. Al 4-lea episcop sfinţit în bisericuţa noastră este actualul episcop al Caransebeşului, părintele Nicolae Popea. Chirotonirea lui s-a îndeplinit în Dumineca dela 11/23 Iuniu 1889, şi anume prin metropolitul Miron Romanul şi episcopul de atunci al Aradului Ioan Meţianu.

5. Cel din urmă archiereu, care a primit darul în bisericuţa noastră a fost de curând decedatul episcop al Aradului Iosif Goldiş, chirotonit Duminică, în 4/16 Iuliu 1899, prin metropolitul actual Ioan Meţianu şi episcopul Nicolae Popea al Caransebeşului.

Aşa dar în atâtea rânduri au invocat în acest loc întreg preasfinţitul nostru episcopat pogorirea duhului sfânt asupra lor, asupra noastră şi asupra tuturor fiilor dreptmăritoarei noastre biserici din patrie şi în special asupra membrilor tuturor sinoadelor noastre archidiecesane şi a congreselor naţionale-bisericesci, cari s-au deschis ori s-au ţinut chiar până la fine sub adăpostul acestei biserici, conducând destinele bisericei, croind prin înţelepciunea celor mai aleşi fii ai bisericei noastre, clerici şi mireni – dinte cari pe unii din cei mai valoroşi spre marea nostră bucurie avem fericirea a-i numera în şirul ascultătorilor noştri de astăzi şi a-i saluta tocmai astăzi în mijlocul nostru – soartea presentă a bisericei şi indigitând direcţiunea, în care şi pe viitor are să înainteze.
Cu deosebire va trebui să rămână neuitat acel moment de mare valoare pentru biserica noastră din întreaga provincie metropolitană, că în această bisericuţă a presentat nemuritorul Şaguna proiectul său de „statut organic”, pe lângă epocalele cuvinte din cuvântarea sa de deschidere a sesiunii congresuale din 1868…, „depun cu desăvârşita odichnă sufletească toată competinţa legislativă şi administrativă a bisericei noastre naţionale în mânile congresului present şi al celor viitoare congrese, cari singure sunt representanţele legale şi canonice ale întregii noastre provincii metropolitane, prin urmare competente de a duce şi conduce trebile administrative-economice bisericesci, şcolare şi fundaţionale. De astăzi încolo depun şi responsabilitatea pentru ulterioara soarte a bisericei în mânile acestui congres…”
Aici a ţinut dl Dr. Alexandru Mocsonyi remarcabila sa vorbire, prin care a introdus spiritul democratic în statul nostru organic. Aici au decurs toate desbaterile asupra lui până la definitiva lui stilisare şi acceptare.
Dar nu numai pentru istoricul rece este de interes mai mare această biserică; ci şi pe foarte mulţi particulari dintre fiii bisericei noastre, – cari au avut ocasiune a intra în acest local al Domnului la ocasiuni mari şi festive, – îi leagă multe, frumoase şi neuitate aduceri aminte de acest edificiu.
Eu unul, şi cu mine sunt preaconvins că şi mulţi alţii, în această bisericuţă modestă am avut fericirea a fi plăcut atinşi de cele mai sublime, mai simţite, mai divine şi mai neşterse impresiuni şi emoţuni religoase, produse în sufletul nostru de unele dintre neîntrecutele cântări bisericesci ale fostului nostru profesor seminarial şi ale măiestrului Dima şi predate cu farmec pătrunzător de artistic instruitul său chor bisericesc.
Cine nu-şi aduce aminte – de pe timpul când corul lui Dima era la culmea prestaţiunilor sale, – de acele sublime sentimente, ce furnicau în întreg internul nostru? elevându-ne sufletul şi ridicându-ni-l în sferele celor mai înalte meditaţiuni religioase şi plutindu-l acolo pe undulaţiunile şi vibraţiunile armoniei, născute din rugăciunile pline de evlavie ale întregului nostru episcopat şi cler superior şi din cântările admirabile, ce răsunau de pe acea (arată cu mâna) galerie simplă, contopite cu oftatul adânc-religios eşit involuntar din inima ascultătorilor încremeniţi într-un religios estas?

III

Era cu neputinţă, ca asemenea „duh umilit”, asemenea „inime înfrânte şi smerite”, şi atât de curate jertfe duhovnicesci, aduse de toţi dreptcredincioşii fii pe prestolul şi jertfelnicul acestei biserici, să nu străbată la înălţimele cerescului nostru părinte, carele după mulţimea milei sale nu s-au întors de cătră cei-ce şi-au plecat cu smerenie Lui-şi capetele lor; ci de pe tronul măririi Împărăţiei Sale cu părintească dragoste a primit rugăciunile noastre, ce se înălţau la ceriu pe fumul de tămâie, ca şi oare-când fumul dela jertfa lui Avel; şi în nemărginita-i bunătate şi îngrijire de cei strimtoraţi ne-au întărit cu cuvintele scriipturii: „Nu te teme turmă mică (Luca XII, 32), pentru-că aproape este Domnul de cei umiliţi; şi pe cei smeriţi cu Duhul îi va mântui” (Ps. XXXIII, 19), şi prin glasul evangelistului Ioan (16, 20) care des ne repeta încurăjarea: „Amin, amin, grăesc vouă: Că voi veţi plânge şi veţi suspina, iar lumea se va bucura, şi voi vă veţi întrista, dară întristarea voastră se va întoarce întru bucurie”.
Aceste evengelicesci încurajări ni-au umplut de mângăiere, ne-au întărit; şi cu cât am fost mai asupriţi de „lumea”, carea se bucura de umilirea noastră, cu atât ne am apropiat cu mai multă încredere în jurul acestui jertfelnic, şi ne-am alipit mai tare de sinul cald al acestei biserici, în care ne era dat a asculta glasul Celui, ce pe nimeni nu respinge dela sine, dacă cu credinţă şi cu dragoste se apropie de El; şi în cele din urmă s-a împlinit şi cu noi cele zise de Isus Sirach (14, 2). „Fericit este… carele nu a căzut dela nădejdea sa”.
Alipirea noastră cătră această biserică şi nestrămutata ei credinţă a fost adică resplătită cu îmbelşugare, căci cu binecuvântarea lui Dumnezeu „turma mică” de-odinioară s-a înmulţit, încât aceasta bisericuţă îngustă nici pe departe nu mai este în stare a cuprinde pe toţi mieluşeii ei, şi a corespunde necesităţilor noastre de azi, puterile nu s-au înmulţit şi „cei căzuţi iarăşi ne-am ridicat”; mijloacele materiale, – adunate cu mult spirit de jertfă de fericitul întemeietor al fondului catedralei, Andreiu, chivernisite cu mare îngrijire şi conscienţiositate de urmaşii săi în scaunul archiepiscopesc Miron şi Ioan – au sporit întru atâta, încât astăzi stăm în pragul îmbucurătorului fapt, ca să putem înnoi cu desăvârşire Sionul Domnului.
Şi avem firma speranţă, că cu ajutorul Celui de sus, actualul nostru archiepiscop şi metropolit şi cu toţi actualii consilieri şi împreună-muncitori, se vor învrednici de fericirea antedecesorilor lor, adică de-a vedea noul Sion ortodox şi românesc, înălţându-şi turnurile şi crucile sale spre Stăpânul lumii şi strălucind în toată frumseţea sa, precum o cere aceasta sublimitatea învăţăturilor lui Christos, ce se propovăduiesc în el, măreţia ritului oriental, şi după cum se cuvine să fie Sionul unui popor numeros, cum e al nostru.

IV

Considerând momentele istorice expuse în cele de până aici, – cari dau o valoare specială acestei bisericuţe, – mulţi, – cu deosebire elementele mai tinere – am crezut de bine a stărui, ca noaua catedrală să se zidească la alt loc deschis, într-un parc mai liber şi mai larg, iar acest edificiu să se păstreze, ca un monument pentru noi preţios şi mai grăitor, decât cuvintele istoricului rece; dar majoritatea mare a forurilor bisericesci competente şi legale au decretat, ca tot pe acest loc să se ridice acest Sion al Românilor ortodoxi din ţară, adică în mijlocul oraşului, precum au dorit aceasta atât Marele Andreiu, cât şi fericitul metropolit Miron şi actualul cap al bisericei noastre metropolitul Ioan.
Basaţi pe acest fapt otăritor, trebuie să privim în decisul – de a zidi pe acest loc noaua catedrală –, însaşi voia lui Dumnezeu, manifestată prin votul factorilor competenţi, căreia datori suntem a ne închina toţi.
Cunoscută este din s. scriptură a Testamentului vechiu – când nu era statorită dogma, că Dumnezeu este pretutindenea de faţă – aceea credinţă a poporului evreesc, că Dumnezeu – Stăpânul întregului univers – se coboară şi petrece cu predilecţie mai ales în unele locuri de pe pământ, unde ascultă cu deosebită plăcere imnele de laudă şi rugăciunile credincioşilor săi, primesce jertfele aduse de ei, alină cu milostivire durerile şi oftările făpturilor sale şi împlinesce cu părintească bunăvoinţă şi îndurare cererile lor.
Aşa d.e. scim din cartea „Facerei”, că – dupăce s-a aretat Dumnezeu patriarchului Avram şi i-a promis, că „binecuvântând va binecuvânta şi înmulţind va înmulţi seminţia lui, ca stelele ceriului şi ca năsipul de pe ţărmurile mării” (XXII, 17) – acesta, – adică patriarchul Avram, – „a zidit acolo jertfelnic Domnului, celui ce i s-a arătat” (XII, 7).
Eară la cartea „Eşirii” aflăm, că uneori însuşi Dumnezeu a destinat şi ales locul, pe care a dorit să i se ridice altare şi unde a dorit să se arete poporului său. Aşa a poruncit Dumnezeu robului său Moisi, zicând: „Spune fiilor lui Israil: Şi veţi face mie aicea sfânt locaş şi mă voi arăta întru voi” (XXV, 8).
Deci – cu toate că după învăţăturile nouă ale lui Christos cunoascem, că ziditoriul universului este duh nemărginit şi necuprins în spaţiu, că „ceriul este tronul şederii lui şi pământul este aşternutul picioarelor lui” şi în urmare în tot locul îi putem înălţa rugăciunile noastre; – totuşi, – considerând, că duhovnicescile jertfe, aduse de noi şi de părinţii noştri pe acest jertfelnic, le-a primit cu dragoste, că rugăciunile făcute la acest sfânt altar le-a ascultat cu părintească răbdare şi, că deci noauă în această bisericuţă, la acest loc, ni s-a arătat – binecuvântându-se şi înmulţindu-ne seminţia şi turma mică de odinioară, – suntem foarte îndreptăţiţi a ţine cu sfinţenie şi cu tărie la acest loc, ba a esclama, plini de bucurie împreună cu patriarchul Iacob:
„Cu adevărat se află Dumnezeu pe locul acesta; aicia nu este alta, decât casa lui Dumnezeu şi poarta ceriului” (Facere XXVIII, 16)
Ori cât deci ne-ar cădea de greu şi ori cât ne-ar durea despărţirea de această bisericuţă binecuvântată de Dumnezeu – care pentru noi de un veac este uşa pe care ni se face posibilă apropierea de părintele nostru ceresc, – totuşi atât acum cât şi după demolare, trebue să ne nisuim a recâştiga sufletului nostru liniştea de lipsă, mângăindu-ne cu graiul Evangelistului Ioan, care ne zice: „Voi acum întristare aveţi; dar earăşi vă voiu vedea pre voi şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua dela voi” (Ioan XVI, 22) … căci mărirea cea de pe urmă a casei acesteia mai mare va fi, de cât cea dintâiu, şi în locul acesta voi da pace”. (Agen II, 10).
În urmare – după atâtea semne de bunăvoinţă, câte aici ni le-a descoperit mila cea nemărginită a lui Dumnezeu – datorinţă aveam a urma esemplului împăratului Solomon şi a-i ridica aici – la locul acesta – un alt locaş mai măreţ, mai împodobit şi mai corespunzător timpurilor, ca astfel la timpul seu şi noauă, – celor întruniţi în noul Sion, – să ne poată zice Dumnezeu cuvintele rostite cătră Solomon ziditoriului vestitei case a Domnului, … „am sfinţit casa aceasta, care o ai zidit, ca să se pue numele meu acolo în veci, şi vor fi ochii mei acolo şi inima mea în toate zilele” (Cartea I a Împeraţ. IX, 3)

*

Aşa dar încăte-va zile această bisericuţă nu va mai fi, şi mulţi dintre noi – cu lacrimi în ochi – vor privi demolarea şi dispariţia ei.
Dar aceste lacrimi –isvorite din adâncul convingerilor noastre religioase – fie-ne pentru toţi mijlocul curăţitor, care să ne spele sufletul de întinăciunea învechitelor păcate, ce ne îngreunează şi ne apasă; să fie mijlocul, care să ne „omoare patimile cele trupesci, cari ne strică sufletul”, şi să ne alunge gândurile cele viclene, cari uşor să furişează în internul nostru şi ne alunecă din nou pe povârnişul grelelor păcate.
Întristarea, ce ne cuprinde acum la demolarea bisericei vechi şi gândul, ce sboară înainte – închipundu-şi frumseţa Sionului nou – fie-ne momento, care – în tot timpul de clădire a bisericei nouă – să ne ridice mintea şi inima spre Dumnezeu, să ne reîmprospeteze poruncile Lui, să ne abată dela toate cărările greşite, să ne întărească tăria voinţei morală şi trupească, şi să ne îndrepte spre calea pocăinţei, a curăţiei, a înnoirii noastre – ca astfel – atunci, când vom sta – preste câţi-va ani – înaintea portalului de întrare în noul Sion şi ne vom vedea din depărtare strălucind în toată frumseţa iconostasul şi internul lui – consciinţa sufletului nostru să nu ne poată reaminti figuratul înţeles al cuvintelor din cântarea (luminânda) bisericească: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nu am, ca se intru întrânsa”.
Vă pun deci tuturor şi cu toată căldura la inimă, ca încă de pe acum, în fie-care zi, să rugaţi fie-carele şi toţi pe înduratul şi bunul Dumnezeu, zicându-i „Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătoriule de viaţă”, ca astfel „înoiţi”, cu sufletul pocăit şi împăcat şi împodobiţi cu strălucirea vârtuţilor crestinesci, să putem întra în catedrala, ce se va ridica pe acest loc, şi care ne va deschide porţile sale şi ne va primi întru frumseţa casei sale.
Iar acum, iubiţi ascultători şi creştini, – îndreptându-ne cu faţa spre răsărit şi plecând genunchile noastre – să rostim cu toţii împreună ultima rugăciune în acest local al Dumnezeului nostru, zicând din adâncul inimilor.
„Doamne, cela ce ăn ceasul al treilea ai trimis pe preasfântul Tău Duch preste apostolii Tăi” şi preste dreptcredincioşii fii din trecut ai acestei bisericuţe, „pe acela Bunule, nu-l lua nici dela noi cei de azi, ci ne înnoesce pe noi şi pre toţi urmaşii noştri, cari ne rugăm şi în veci ne vom ruga Ţie. Amin.

Liturghie de adio

Ultima liturghie servită eri în biserica parochială din Sibiiu-cetate a fost pentru credincioşii cari au asistat la ea prilej de rară elevaţiune sufletească. Însu-şi serviciul divin pare că era altul, mai solemn, mai pătrunzătoriu, de-şi a fost oficitat numai de protopresbiterul-paroch Ioan Papiu asistat de protopresbiterii asesori consistoriali Nicolae Ivan şi Mateiu Voilean şi de diaconul archivariu consistorial Dumitru Câmpean. Însa-şi dispotiţia sufletească a credincioşilor părea că e oare-cum deprimată, – şi cum, nu!, când serviciul de eri a fost serviciul ultim, serviciul de adio de la biserica lor, martoră 112 ani la evenimente însemnate pentru istoria bisericei noastre ortodoxe române.
Public n-a fost tocmai mult (o parte însemnată din societatea română sibiiană fiind absentă din Sibiiu), dar a fost distins şi ales. Erau presenţi dd.: Dr. Alexandru Mocsonyi, presidentul „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român”, sosit la Sibiiu să presideze şedinţa comitetului Asociaţiunii, Dr. Atanasie Marienescu, jude de tabla în pensiune şi membru ordinar al Academiei române, Iosif Vulcan, membru al Academiei române şi president al „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român”, sosit la Sibiiu să presideze şedinţa comitetului acestei societăţi, profesorul I. Negruţiu (Blaj), Emanuil Ungureanu, avocat în Timişoara, Dr. Iuliu Olariu, directorul institutului teologic din Caransebeş, Traian Barzu, referent în senatul epitropesc al consistoriului din Caransebeş, Traian Barzu, referent în senatul epitropesc al consistoriului din Caransebeş, Grigorie Pletos, protoiereu şi profesor de religiunea ortodoxă la gimnasiul din Năsăud, Alexă Oniţiu, jude regesc în pensiune, Virgil Oniţiu, directorul gimnasiului gr. Or. Român din Braşov, Arseniu Vlaicu, directorul şcoalei comerciale române din Braşov, Dr. Iosif Blaga, profesor la gimnasiul din Braşov, George Dima, profesor de musică la gimnasiul din Braşov, N. Petra-Petrescu, directorul filialei „Albina” din Braşov, Zaharie Boiu, protopresbiter şi asesor consistorial pensionat, Moise Lazar, protpresbiter, asesor consitorial, Ioan Cândea, protopresbiter al tractului Avrig, Simion Popovici, preot militar pensionat, protopresbiter onorariu, colonel Munrwanu, Pantaleon Lucuţa, căpitan în pensiune, asesor consistorial onorariu şi cassariu, Dr. Vasile Bologa, profesor seminarial şi director al şcoalei civile de fete a Asociaţiunii, Ştefan Stroia, protonotariu comitatens şi asesor consistorial onorariu, Ioan de Preda, avocat, Dr. Octavian Russu, advocatul Albinei, Dr. Ilie Beu, medic, Dr. Simion Stoica, medic (Bran) şi alţi mulţi, ear dame au fost: dna şi dşoarele P. Cosma, dna P. Lucuţa, dna V. Bologa, dşoara Petraşcu, directoară a internatului şcoalei civile de fete a Asociaţiunii, dşoara Pipoş, dşoarele Moga, dşoarele Cristea, etc. etc. Asemenea şi clasa de mijloc a meseriaşilor şi ţeranilor, a fost bine representată; foişorul era aproape ticsit de coconiţe şi soţii de meseriaşi.
Tinerul predicator dr. Miron E. Cristea poate fi deplin mulţămit, că prin norocoasa coincidenţă a ultimei liturgii de eri în biserica parochială din Sibiiu-cetate şi a întrunirii aici în Sibiiu a secţiunilor literare-ştientifice ale Asociaţiunii şi a comitetului societăţii pentru fond de teatru român i s-a dat ocasiune să-şi rostească în faţa lamurei societăţii române prima predică, pe care a rostit-i după îmbrăcarea rasei monachale. Fie-i aceasta bun augur pentru cele viitoare!
Din decursul liturgiei e de remarcat că la eşirea cu sfintele daruri, în firul pomenirilor obicinuite părintele protopresbiter Ioan Papiu a pomenit pe „toţi archiepiscopii, episcopii, protopresbiterii, presbiterii şi diaconii cari au servit în această biserică, vii şi morţi”…, un adaus acesta, care a făcut bună impresiune asupra credincioşilor, ear după otpust îngenuncheat în uşa altariului, a cetit rugăciunea de mulţămită.
Am lăsat la urmă momentul cel mai remarcabil din decursul serviciului divin de eri: predica noului nostru monach şi asesor consistorial Dr. Miron E. Cristea. Mânecând de la cuvintele psalmistului: „Cela ce samănă cu lacrămi, cu bucurie va secera” (Ps. 125), timp de 52 minute face istoricul bisericei parochiale din Sibiiu-cetate, accentuând momentele de mare valoare pentru biserica noastră, petrecute între zidurile ei (ţinerea primului congres, votarea statutului organic, hirotonirea a 5 archierei, etc.) şi relevând jalea ce parochienii ei o simt în momentul în care pentru ultima-dată sunt întruniţi în ea, aplică cu frumoasă întorsătură partea a doua din cuvintele psalmistului: „cu bucurie veţi secera”. Jalea ne este trecătoare, căci – mulţămită Providenţei, care nici în timpuri de cele mai amare cercări nu ne-a lăsat peirii, şi mulţumită nemuritoriului Andreiu, întemeietoriul fondului pentru zidirea catedralei, – în locul acestui edificiu modest se va ridica un nou Sion…
Puternic a fost tinerul predicator deoasebi unde schiţând năcazurile şi primejdiile prin cari turma cuvântătoare a bisericiei ortodoxe române din patrie după nefasta desbinare confesională a avut să le îndure, arată cum încet pe încetul a început de nou să licărească schinteia speranţei într-un viitoriu mai bun, care schinteie, alimentată de tăria în credinţă a poporului, de munca fără seamăn a archiereilor şi fruntaşilor bisericei noastre ortodoxe, deosebi a nemuritoriului Andreiu, a devenit făclie luminoasă, ear în urmă soare strălucitoriu, la razele şi căldura căruia ne simţim aşa de tari, că „nici porţile iadului nu ne vor putea desbina de cătră biserica noastră ortodoxă-română strămoşească”…
Poetic a fost, unde zicând că prin faptul că de-şi mică şi modestă şi ascunsă în fundul unei curţi, această bisericuţă a servit marelui archiereu Şaguna drept catedrală episcopească, ear în urmă archiepiscopească şi mitropolitană, şi prin aceasta toată lespedea de peatră pe care a călcat el, scaunul acela simplu în care a şezut el, altariul acela modest, la care el, nemuritoriul regentor al bisericei noastre, timp de peste un pătrar de secol a servit Domnului, – au primit deosebită însemnătate nu numai pentru parochienii ei, ci pentru toţi credincioşii bisericei ortodoxe române din această patrie. Ear frumoasele elogii aduse lui G. Dima şi eminentului său cor seminarial, care prin sublimele cântări de atâtea ori ni-a ridicat sentimentele în sfere înalte, unde uitând de toată grija cea lumească, gândul ne era îndreptat la cele ceresci, … au fost doar cea mai frumoasă şi mai impresionătoare parte a predicei…
*
Astfel ni-am luat eri rămas bun de la bisericuţa noastră, cu dorul, ca toţi, în pace şi cu inimă curată să întrăm acuşi în – nouş Sion, îmbrăcaţi în haina smereniei, a curăţeniei şi evlaviei nefăţărite.

 

Pagini citate